EROII LUI CARAGIALE – Catindatul

}n timp, despre acest erou al comediei D-ale Carnavalului, s-au facut afirmatii contradictorii (lucru cutumiar in critica dedicata scriitorului): cind era socotit un simplu clovn (I. Constatinescu), cind devenea „eroul principal", „axul intregii comedii" (Valeriu Moisescu, interviu acordat lui Andrei Baleanu in Cultura spectacolului teatral). Sica Alexandrescu il compara cu August Prostul, in timp ce acelasi regizor citat mai sus (recormanul montarilor cu D-ale...!) adauga apartenenta personajului la... spatiul mioritic blagian („el e cel ramas in vale"). |t. Cazimir remarca ceea ce-l unea cu Leonida (curiozitatea experimentala) si-l ducea inapoi, in mitologie, spre Iason (si Catindatul este in cautarea linii de aur!). }n timp ce I. Constantinescu vedea in el reinvierea Stupidului, Mimusului sau a Nebunului din Shakespeare; ori cataloga dialogurile sale cu Iordache drept ludi scenici (Modernitatea clasicului Caragiale, ed. Minerva, 1972).

Daca e un clovn, atunci e unul trist: „Nu-l doare doar maseaua, ci si cariera ratata, teama de nenea Iancu..." (V. Moisescu, op. cit.) |i de-aici, se poate intra intr-o zona tragica: el nu mai poate sa-si schimbe costumul, in general, nu doar la bal! El nu-si mai poate da jos masca, fiindca in spatele ei nu se mai afla nimeni! „ El si-a pierdut omul dinauntru!" (spune frumos profesorul iesean citat mai sus). |i Ion Vartic parafrazeaza finalul actului 1 al comediei, propunind pentru actul urmator, un final mai adecvat chiar decit al lui C. („ochi nevinovati, domnule!"). |i, profitind de drumul deschis cu atita curaj de criticul clujean, as propune si eu o replica de final al piesei: „Minti nevinovate, domnule!"...

Dar cine-i vinovatul, in aceasta padure de nevinovati?! Poate Viata insasi: dar, la o analiza mai atenta, se vede clar ca, in acest caz, s-ar putea vorbi de o reciprocitate (nici eroul nostru nu ofera vreun jalon durabil al trecerii sale pe acest pamint al culpabililor!). S-ar putea spune ca sint vinovati spiterii care-i scot dintele valid; dar si el se joaca cu ei, precum soarecele cu pisica, ba urlind de durere si cerind urgenta extractiei, ba spunind, senin, ca „i-a trecut"! (|i-apoi, vorba lui Valeriu Cristea: „Cit de reala poate fi o suferinta de care nu-ti mai aduci aminte?" – Aliante literare, pagina 38). Sa fie „republicana" de vina, ca-i arunca unui inocent, in ochi cerneala (si ea nevinovata)? Nu, pentru ca Mita infaptuia, teoretic, un act justitiar (victima urmind sa fie tradatorul real!).

Catindatul are momente de revolta („Pina cind?!" – intreaba el, satul de asteptarea slujbei reale, remunerate); dar nimeni nu-i raspunde, caci strigatele lui sint absorbite de peretii unei frizerii de mahala si nu de telegraful care bate de se zguduie stilpii... Daca Mircea Iorgulescu observa ca toti sint virtuali culpabili, Eugène Ionesco puncta, la fel de exact: „personajele niciodata nu-s stapinite de un sentiment de culpabilitate". Ceea ce inseamna ca problema Vinei, in sens etic, este deplasat pusa in discutie – in cazul lumii in care traieste Catindatul, o lume in care nu exista nici ordine morala, nici sentiment religios, nici devenire sociala si, spre deosebire de celelalte comedii mari, nici macar idealuri politice! E o colcaiala de fosti si viitori: ex-tist, ex-marsanda, viitoare functionara la Posta, eventual functionar la Perceptie, un fost frizer (din moment ce, oricum, de la domnul Frichinescu nu a mai trecut vreun client pragul pravaliei!), o calfa somera (care nu tunde, nu rade, nu face frectii, nu pune lipitori, nu scoate nici o masea stricata)... Exista doar, asa cum bine observa Scarlat Struteanu (apud I. Constantinescu, p. 234), o „vina comica – care intoarce pe dos eroul comic". Numai ca aceasta culpa derizorie nu are valoare morala, nici juridica; se autoanuleaza. Acum realizam cit de deplasat este eroul nostru din titlul fisei de dictionar: se vaita ca nu este lefegiu, in fata unora care au acelasi cusur! (cu toate acestea, paradoxal, nici unul nu moare de foame, nu-si pune problema zilei de mine! Toti sint pusi pe „magnetizare", tachinat, dantuiala, „gargariseala", joaca la Podul Girlei, la o loterie trucata, in care nu se cistiga niciodata, organizeaza petreceri cu mezeluri, bulci si clondire, platesc birjele, se duc la birt, cum fac toti cei care au un venit legal, sigur.

Discutiile, cind nu sint aferente pasiunilor ori vendettismelor, patrund in zone vulgarizator-stiintifice (teoria lui Mesmer, doctorul Matteo, homeopatul, magnetismul ca mijloc terapeutic, Razboiul din Crimeea etc.). Poate de-aici i se pare lui I. Vartic ca functionarul care nu plateste impozit, ca rasplata pentru resemnarea de-a nu primi leafa, face parte, in Caragialia, din rindul „psihologilor" (alaturi de Leonida) – in tabara „moralistilor" situindu-se Trahanache si Jupin Dumitrache (op. cit. p. 231). Avind o „functie" care nu-i functie, o „durere" care nu-i durere, o „frica" lipsita de emotii si o „teorie" a magnetismului vaduvita de suport stiintific, Catindatul ne apare ca o holograma cind nostima, cind agasanta; iar in final ne intriga, cum ar zice Venturiano, „pentru o eternitate si per toujours"!...

Bogdan ULMU