Īn anul 1870

preotul Alexiu Anderco din Botiz

 a realizat monografia localităţii Borşa

 

         Istoria modernă a romānilor sătmăreni consemnează faptele unei strălucite pleiade de reprezentanţi ai familiei nobiliare Anderco de Homorod. După cum se ştie, familia Anderco era originară din părţile Homorodului şi a fost īnnobilată īn jurul anului 1600. Printr-un schimb de moşii cu contele Kįrolyi, strămoşii familiei s-au mutat la Botiz.

Astăzi vom căuta să-i schiţăm un portret parohului greco-catolic al Borşei, Alexiu Anderco, fiu al Botizului. Şi, cuceriţi de frumoasele cuvinte cu care l-a caracterizat fiul său Ioan Artemiu, un sclipitor talent literar prea devreme răpus de o cruntă boală, ne vom sluji de jurnalul acestuia, reeditat īn anul 2001 de Liviu Papuc la Iaşi, la editura „Alfa”.

Alexiu Anderco s-a  născut īn 5 octombrie 1821, la Botiz, īn familia lui Simeon Anderco şi a Mariei Ombödi, fiind frate cu Ioan Anderco-Homorodanul, canonicul greco-catolic. A studiat teologia la Tīrnavia. S-a căsătorit cu Ana Mihalyi de Apşa, de asemenea dintr-o mare familie nobiliară romānească, dar din părţile Maramureşului.

         După hirotonirea din 1845 a slujit cīteva luni, pe parcursul amintitului an, alături de fratele său Ioan, pe atunci paroh la Negreşti.

Cel puţin din 1849 pīnă la repausare, Alexiu Anderco a slujit numai la Borşa, parohia de Sus, fiind multă vreme şi protopopul zonei. A iubit foarte mult locurile, prin anii 1870 realizīnd o schiţă monografică a localităţii. Se pare că şi el a fost foarte īndrăgit de popor, īncă din primii ani de slujire, căci īn 1852 i-au fost dăruite pielea şi coarnele ultimului zimbru cunoscut īn Maramureş, īmpuşcat la Ţibău.

A scris cīteva studii de popularizare precum: Cine a inventat literele, Despre creşterea albinelor, Despre trecutul istoric al comunei. Fragmentul de monografie al Borşei a apărut īn „Familia” lui Iosif Vulcan īn anul 1870. Īn timpul pastoraţiei sale s-au construit biserica romānească de piatră, casa parohială precum şi două şcoli pentru copiii din Borşa.

A avut o familie frumoasă şi numeroasă, „a crescut şi măritat patru fete – tuspatru preotese: Isabela Dannu, Iulia Manu, Emilia Coman (de asemenea dotată cu talent literar, n.n.), Aniţa Mihali, a crescut şi creşte patru feciori şi o fetiţă: Floricica, Artemiu (eu adecă), Aurelian, Abel, Cuza-Coriolan, dīnd tuturora o educaţie dintre cele mai complete, care nu e inferioară nici uneia [de] pe la noi, fie şi īn sīnul familiilor avute, cīnd reflectezi la toate acestea, privind pe acel om, simt īn toată mărimea ei iubirea lui către noi”. 

Sīnt cuvintele fiului cel mare, Ioan Artemiu, căruia, deşi tradiţia familiei l-ar fi īndreptat către teologie, tatăl i-a dat libertatea de a-şi alege drumul īn viaţă. Primind o bursă din partea vestitei Societăţi „Transilvania”, Artemie va studia īn străinătate medicina. Patriotismul lui Alexie Anderco este vădit şi de prenumele dat unui fiu născut după Unirea din 1859: Coriolan-Cuza!

Se spune despre Alexiu Anderco c㠄a avut frumoase studii teologice, a luptat pentru drepturile romānilor prin numeroase articole īn presa vremii şi a fost un foarte bun psiholog şi pedagog, cunoştinţe ce s-au revărsat apoi cu dragoste” asupra fiilor şi nepoţilor.

Sīnt mişcătoare cuvintele lui Artemiu: „Tată-meu – am mai spus-o īntru alt loc – este mīndria mea: e omul īnvăţat. Biblioteca lui e cea mai mare dintre bibliotecile domnilor dimprejur; masa de citit a lui e cea mai bine īnzestrată cu periodice ştiinţifice, cu ziare politice sau literare; grădina lui e vizitată de cei ce voiesc să īnveţe ceva pomicultură, apicultură, floricultură. «cu stupii am crescut şi cresc un cocon», zice cu oarecare mīndrie vizitatorilor; albinele īi produc 200-250 de florini pe an.

Casa lui e casa omului de ştiinţă. Acestui simţ, parte din caracterul tatei, īi mulţumim noi educaţia noastră. Acestui simţ īi sacrifica el veniturile sale, cu multe sudori cīştigate. Desigur avuţii nu ne vor rămīnea nouă, fiilor preotului din Borşa, dar ne va rămīne o avuţie şi mai mare, un capital care va da sută pe sută: capitalul inteligenţei dezvoltate, crescute”.

Īn continuare, lăsăm să curgă cuvintele lui Artemiu: „Tată-meu are şi el din caracterul oamenilor de ştiinţă răceala īn cele ce privesc raportul exterior cu familia. Eu nu l-am văzut niciodată sărutīnd pe copiii săi, jucīndu-se cu cei mici, devenind, cum zicea un mare om de stat, «copil, ca să fie fericit». Cīnd veneam acasă pe vacanţă, purtīnd īn buzunar atestatul cu «eminenţele», nici o vorbă, īl citea, mi-l īnapoia; şi eu, copil, fugeam īn braţele mamei cu ochii plini de lacrimi, plīngīndu-mă de asemenea primire. Mama mă consola, zicīnd că aşa e totdeauna; că, cu toate acestea, mă iubeşte mai mult decīt mulţi părinţi care ling şi īnalţă la cer pe copiii lor. Şi mama avea dreptate: acel om rece, care īnaintea nimănui nu s-a fălit cu fiul său, īl iubea mai mult decīt mulţi părinţi; acel om īnţelegea pe fiul său; cīnd se trată [fu vorba] de studii, de progres, nici un ajutor nu-i fu refuzat”.

Nu este de mirare că Artemiu a ajuns o mare speranţă a literaturii romāne din Maramureş, căci īn casa lui părintească se vorbea de multe ori despre limba romānă, adeseori fiind evocaţi Laurian şi Cipariu.

Iubitul fiu Artemiu, aflat la studii īn străinătate, a ajuns īntr-o disperată situaţie, astfel că a solicitat tatălui său un īmprumut de 120 de florini. Iată ce răspuns a primit: „Īmi scrii să-ţi dau bani īmprumut: puţin cugeţi, puţin, dar crede-mă că aceasta e vătămare. Pīnă oi avea şi oi trăi, din cīt oi avea, voi da şi ţie şi la ceilalţi. Ştii tu că eu nu sīnt băutor, nu mă joc īn cărţi, nu o duc luxos, ci tot şi de tot trăiesc vouă. Pentru aceea nu trebe a se şi sperie şi a lamenta; numai nu cugeţi că te-oi lăsa īn ţară străină să nu ştii ce face; da-mi scrie, că, iată, atīta acum şi cheltuiale ie atīta; mai trebe atīta funcţiune, de a nu a-ţi face supărare? Spaimă, să te bolnăveşti īncă mai tare? Ţi[i]  buget [bughet, n.n.] a fi aşa de īnstrăinat.

Pentru aceea īţi trimit 150 de fiorini valută austriacă. Tu ai cerut 120; īţi trimit īncă 30. Da numai şi numai să-i adaugi către cost, adică să mănīnci oarece mai bine, să nu slăbeşti din corp, că apoi ce folos că ai văzut Parisul, ori toată lumea, de īi fi tot bolnav şi slab? Te īntăreşte īn fine şi inima; nu fi fricos, ci īţi fă curaj!

Vie-ţi īn minte că de astăzi īn un an ăi fi īn Borşa, acasă, trecut peste pulberea şcoalei, domn independent, ce īi mai frumos īn lume.

Pe coconi īi gătim la şcoală; peste 10 zile se duc: trebe cămeşi, ciobote, cioareci şi cīte toate. Ne-a ajuta Dumnezeul părinţilor noştri.

Da mai multe īmprumuturi nu cere de la mine, da nici de la alţii să nu ceri. Să-ţi ajute Dumnezeu! Īmi scrie de ăi fi īn orice necaz de deficit şi, din cīt oi avea, ţi-oi da; da nu īmprumut, da din amarul părintesc cu care am fost şi oi fi pīnă oi trăi…”

Alexiu Anderco a trecut la cele veşnice īn 12 aprilie 1884. Din vara anului 1877 īnsă a trăit tot restul vieţii cu o mare durere īn suflet, cauzată de moartea celui mai mare dintre feciorii săi, Ioan Artemiu, „talentul sclipitor” care īn aşa frumoase cuvinte şi-a zugrăvit părintele drag. Numele lui Artemiu a rămas mereu īn memoria familiei Anderco, căci un alt vlăstar din familie, născut īn 1882 la Odoreu, īn familia pr. Vasile Anderco şi a Tereziei Pop a primit la botez prenumele Artur Artemiu Ioan. Ajuns de asemenea preot greco-catolic īn mirificul Maramureş istoric, acesta a descoperit īntr-un pod de biserică veche celebrul „Manuscris de la Ieud”.

La prima tipărire a Jurnalului lui Ioan Artemiu, fapt īntīmplat īn 1934 la Vălenii de Munte, editorul, nimeni altul decīt Nicolae Iorga, īl asemăna pe Ioan Artemiu Anderco cu Ion Codru Drăguşanu, considerīndu-l singurul scriitor autentic din Maramureşul secolului XIX. Īngrijitorul ediţiei din 2001 are convingerea c㠄şi celelalte pagini rămase īn manuscris, se bucură de aceleaşi calităţi”, necesar fiind a le tipări.

 Eminentul student medicinist, neīmplinit literar şi neavīnd răgazul de a-şi exercita meseria pe care o deprinsese la Torino, ne-a lăsat nepreţuite pagini despre modul īn care intelectualii romāni din nordul Transilvaniei īşi creşteau copiii īn secolul deşteptării naţionale, şi cum le era răsplătită jertfa. Exemplul părintelui Alexiu Anderco de Homorod, fiu al Botizului, este cīt se poate de elocvent, multe dintre poveţele sale constituindu-se şi astăzi īn repere ale educaţiei copiilor.

 

Viorel Cāmpean