ESEISTICA LUI AL. HUSAR

 

         Poet, memorialist, teoretician literar, traducător, critic şi istoric literar, īn fine, un distins profesor de Estetică la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, Al. Husar ne surprinde plăcut cu noul dumisale volum Coborīrea īn viaţă. Eseuri (Ed. Acad. Rom., Bucureşti, 2007). Īn treacăt fie spus, m-am tot īntrebat de-a lungul lecturii de ce şi-a intitulat Al. Husar astfel volumul de eseuri? Explicaţia am īntīlnit-o abia la pagina 253, īn eseul dedicat pictorului Dan Hatmanu, autor, īntre altele, şi al unui portret al savantului D. Mangeron (1906-1991), pe care-l vedeam, admiram, īn anii studenţiei mele, vizitīndu-l adeseori, īmpreună cu vărul meu inginerul Gh. Savitescu, īn locuinţa sa din dealul Copoului, līngă stadion. Portretul se afla īn cabinetul de lucru al lui D. Mangeron. Īnsă īn mitologia indiană coborīrea īn viaţă are cu totul altă semnificaţie – este un avatar, sub formă de om sau animal, al unei fiinţe divine. Deşi īnaintat īn vīrstă (īn curīnd nonagenar), sau poate tocmai de aceea, Al. Husar se dovedeşte un partener de dialog reconfortant, de la care ai īn permanenţă ceva de īnvăţat, iar lectura cărţilor Domniei sale este tonică, stimulativă īn cercetarea literară, atīt de vitregită astăzi. Gīndirea fertilă a lui Al. Husar deschide astfel noi piste de cercetare. Avem īn faţa noastră volumul de eseuri menţionat mai sus, tom ce īnmănunchează un număr de texte scrise īn diverse etape (cel mai vechi este din 1939), dedicate unor scriitori şi gīnditori străini şi romāni. Volumul īn chestiune se deschide cu eseul consacrat cunoaşterii la Platon. Īntr-adevăr, Platon este filosoful care a marcat gīndirea universală (cu toate că David Hume, apoi, Cioran sīnt de părere că cel mai mare spirit al Antichităţii este Tacitus, nu Platon), prin cele aproximativ 28 (29), de dialoguri şi un număr de scrisori, variabil īn funcţie de editor. Īn Antichitate, au existat cīteva şcoli de īnţelepciune: Platon (Academia), Aristotel (Lyceul), Epicur (Grădina), Zenon (Porticul), şi īncă două sisteme de gīndire: scepticismul (asupra căruia se opreşte şi Al. Husar. Carneade, 214 – 129, rămīne exemplar prin demonstraţia pe care o face la Roma. A se vedea Pierre Grimal, Civilizaţia romană, 1973, cap. IX: Desfătările oraşului) şi cinismul (cinicului Antistene, care umbla cu o manta găurită, Socrate īi spune: Īţi văd trufia prin găurile de la haină), fără instituţie şcolară. Datorită lui Platon şi mentorului său spiritual Socrate (se ştie că acesta īşi recruta partenerii de dialog colindīnd agora, gimnaziile şi palestrele din Atena, iar oracolul din Delfi īl proclamase ca cel mai īnţelept om), s-au trasat īn parte cīteva dintre liniile directoare ale gīndirii universale, adesea reluate, niciodată epuizate. Deseori m-am gīndit ce s-ar fi īntīmplat dacă Platon şi-ar fi īncheiat existenţa īn tīrgul de sclavi de la Egina, de unde a fost salvat de generosul Anniceris? Probabil că istoria filosofiei s-ar fi scris astăzi după alte criterii şi un şir de filosofi, inclusiv Aristotel, n-ar fi existat. Aşadar, Platon īşi dezvoltă ideile īn jurul unei triade: BINE, ADEVĂR, FRUMOS, iar dialogurile sale poartă de cele mai multe ori numele unor personaje marcante (filosofi, oameni politici, militari, rapsozi, poeţi), care au fost adesea contra gīndirii lui Platon (citeşte Socrate), dar care sfīrşesc prin a recunoaşte, īn faţa argumentelor irefutabile ale lui Socrate, că nu ştiu ce este binele, frumosul, curajul etc. Deci, Protagoras era un maestru al dialecticii, Prodicos se ocupa cu sinonimele, Gorgias se ocupa de retorică, iar Hippias avea cunoştinţe diverse. Īntre aceste personaje, Hippias, ce formează subiectul a două dialoguri, este unul dintre cele mai pitoreşti, Hippias mīndrindu-se, spune Socrate, cu lucrurile executate de el (inelul, pecetea, strigiliul, sticluţa cu ulei, sandalele, himationul, hitonul), Hippias fiind totodată autor de poezii, epopei, tragedii, ditirambi, cuvīntări īn proză (v. Hippias Minor, 369b, c, d, e), apoi, Hippias se pretinde neīntrecut īn mnemotehnică. Īn Banchetul, Platon provoacă dialogul dintre Socrate şi Diotima īn legătură cu distincţia dintre filosof şi īnţelept, īnţelepciunea rămīne exclusiv un apanaj al zeilor: īn Apărarea lui Socrate, 23 a „Mă tem că īnţelept e numai Zeul”, sau īn Phaidros 278d, iar „philosophia”, iubire, dorinţa de īnţelepciune poate aparţine oricărui muritor care respectă o anumită conduită de viaţă. Mult timp discreditat īn Europa pentru filosofia sa, īn genere rău īnţeleasă şi preluată infructuos de nazişti, care vedeau īn opera lui Nietzsche (1844-1900) un suport moral, Al. Husar, cu sagacitatea şi acribia-i recunoscute, ne propune o nouă grilă de lectură, respingīnd, din capul locului, ideea că Nietzsche ar fi fost un protonazist, nihilist sau anarhist. Filosoful german, conştient de inconvenientele şi degringolada lumii moderne, vedea cauza decăderii lumii de azi īn faptul că civilizaţia depăşise cultura (ce ar fi spus Nietzsche despre avīntul tehnologic de astăzi nu e greu de imaginat, la fel, Spengler, Guénon sau Evola), chiar dacă actuala etapă de civilizaţie facilitează īntrucītva viaţa oamenilor. Aceeaşi perspectivă o īntīlnim şi īn eseul consacrat lui Alexis Carrel şi cărţii sale Omul, fiinţă necunoscută. Īn viziunea sa, Nietzsche opta pentru o elită nobiliară, aflată la conducerea societăţii, posesoare a unei morale superioare, mărinimoase. Această trăsătură de caracter – mărinimia, superioară generozităţii – este discutată, bunăoară, de Aristotel īn Etica Nicomahică (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 84): „...căci omul mărinimos este generos, dar generosul nu este neapărat mărinimos”. Īn susţinerea ideilor sale, Nietzsche considera (ca şi Erasmus, de altfel, care vorbea despre necesitatea imperioasă a unor educatori sever selecţionaţi, iar despre şcoala timpului său a se vedea pasajul elocvent din Elogiul nebuniei referitor la „gramatici”, pe care nu-l mai reproducem din lipsă de spaţiu), că este necesar ca societatea să dispună de „educatori educaţi”, de „spirite superioare” posesoare ale unei culturi alese. Īn susţinerea vieţii, Nietzsche admite că filosofia şi arta sīnt suporturi esenţiale. Dacă Dna. de Staėl considera arta „o nobilă inutilitate”, īn Prefaţă către Richard Wagner (v. Naşterea tragediei, īn antologia De la Apollo la Faust, Ed. Meridiane, 1978, p. 179), Basel, sfīrşitul anului 1871, Nietzsche scrie: „Aceşti oameni plini de importanţă să afle că eu consider arta drept cea mai īnaltă īndatorire a vieţii, drept activitatea ei metafizică esenţială, īn spiritul acelui om căruia vreau să-i dedic lucrarea mea, văzīnd īn el pe măreţul meu premergător”. Īn fine, după un adevărat tur de forţă īntru reabilitarea lui Nietzsche, Al. Husar scrie: „Om al noii epoci, citit cu alţi ochi, Nietzsche devine astfel un om oportun, necesar epocii noastre, un prieten, un sfetnic al nostru, care ne poate privi azi mai mult ca oricīnd, ca un Nietzsche al nostru” (p. 148). Fervent admirator şi interpret al poeziei lui Eminescu (căruia i-a dedicat volumul Pro Eminescu, Junimea, 2001), Al. Husar, evident un cercetător din şcoala ieşeană de eminescologie, dedică Luceafărului eminescian (care a īmplinit, īn aprilie 2008, 125 de ani de la prima apariţie īn „Almanahul Societăţii Academice social-literare Romānia Jun㔠din Viena) două studii dense, faptul īn sine fiind salutar, deoarece īn ultimele decenii atacurile ignobile la adresa lui Eminescu s-au īnmulţit īn mod surprinzător. Oameni īntrucītva onorabili, care nu pot zăbovi asupra textelor eminesciene (poezie, īncercări dramatice, proză, traduceri, proză politică), īşi permit să emită insanităţi la adresa lui Eminescu. Există o tradiţie la Universitatea din Iaşi, unde īn cadrul Facultăţii de Litere se află Catedra de Literatur㠄G. Ibrăileanu”, ca toţi profesorii noştri să fie adepţi declaraţi ai lui Ibrăileanu. Ce s-ar fi īntīmplat īnsă dacă concursul pentru ocuparea postului de la Universitate ar fi fost cīştigat de Eugen Lovinescu? Am fi fost oare lovinescieni? Greu de răspuns. Deşi ardelean, ca şi Gavril Istrate, de altfel, strămutat la Iaşi, la sfīrşitul anilor ’60, Al. Husar s-a acomodat rapid cu mentalitatea din capitala Moldovei, ajungīnd să scrie despre aforismele lui Ibrăileanu din Privind viaţa: „Ridicīndu-se īn contra vulgarităţii şi impertinenţei, a pauperităţii estetice şi morale, cu acea intransigenţă etică ireductibilă, de care vorbeau intimii săi, Ibrăileanu protesta – īn fond – energic contra epocii lui... Privind viaţa oferă, prin contrast, profilul unui nou model al omului care – realizabil sau nu īn epoca sa – anticipă īn fond omul epocii noastre” (p. 188). Īn fine, celelalte eseuri contribuie la conturarea unui tot armonios ce se citeşte cu plăcere şi reală satisfacţie.

 

Ionel SAVITESCU