55 DE ANI

DE LA ASASINAREA LUI GHEORGHE I. BRĂTIANU

 

„Istoria e mereu contemporană”

Benedetto Croce

 

         Īn aprilie 2008 se īmplinesc 55 de ani de la asasinarea istoricului, omului politic şi patriotului Gheorghe I. Brătianu (n. 1898). Despre circumstanţele morţii sale au mărturisit mai mulţi autori īn volumul de documente Gheorghe I. Brătianu – Enigma morţii sale, īngrijit de fiica sa, doamna Maria G. Brătianu[1].

         Ancheta privind asasinarea lui Gheorghe I. Brătianu a īnceput prin cercetările soţiei sale, Elena Brătianu, născută Sturdza, care īnainte de a muri, īn exil, la Paris, īn 1970, a adunat mărturiile īntr-un text. Aproape toţi supravieţuitorii temniţei de tristă amintire de la Sighetul Marmaţiei au amintit de o cămaşă pătată de sīnge, īnsă descrierea cămăşii ca şi locul petelor variază. După unii martori, Gheorghe I. Brătianu a fost văzut ultima dată īn ziua de 23 aprilie 1953, de Sfīntul Gheorghe, cīnd „părea foarte slăbit, tīrīndu-şi piciorul şi privind īn gol”.

         Preotul Alexandru Raţiu, īntr-o scrisoare emoţionantă către Maria G. Brătianu, mărturiseşte despre ultimele clipe din viaţa lui Gheorghe I. Brătianu: „Cum spuneam, la 25 aprilie 1953, l-am văzut pe tatăl dumneavoastră plimbīndu-se singur, cu ochii īn jos, grăbit, forţat de gardianul său, Laviţă Vasile, originar dintr-un sat de līngă Sighet, care-l insulta tot timpul. Nu ştiu dacă-l şi bătea. Dar Gh. B. privea din cīnd īn cīnd spre cer, ca şi cīnd s-ar fi rugat sau ar fi cerut protecţia lui Dumnezeu. Părea foarte obosit, abătut, deprimat. Avea chipul foarte slăbit şi de o mare tristeţe. Părea nenorocit, disperat. Gardianul continua să strige, să-l insulte, terorizīndu-l. A fost ultima oară cīnd l-am văzut. Două zile mai tīrziu, pe 27 aprilie, am aflat de moartea lui prin alfabetul Morse pe care-l inventasem. Īn timpul nopţii, trupul a fost transportat īntr-un camion militar şi īngropat īn cimitirul evreiesc, cimitir abandonat, pe malurile rīului Iza. [...] Mi s-a poruncit să curăţ celula nr. 73. Pe duşumea am văzut picături de sīnge şi pe tinetă nişte blacheuri foarte ascuţite. Am bănuit că a avut loc o sinucidere, dar nu sīnt sigur. Totul era posibil la Sighet [...] După şederea mea, la īnceputul lui 1952, la izolare, īn celula nr. 73, am fost izolat īn locul lui. Era celula cea mai bine supravegheată, aflată īn apropierea locului īn care se adunau ziua şi noaptea gardienii. Pătrunzīnd īn fosta celulă a lui G. B. am văzut scrijelat pe perete, probabil cu un cui, un plan de istorie universală īn limba franceză. Tot pe perete am mai văzut īnsă şi o cruce, desenată, īnsoţită de o rugăciune, tot īn franceză, către Isus [...]”.

         Īntre toate mărturiile referitoare la sfīrşitul lui Gheorghe I. Brătianu, cea mai completă este considerată a fi aceea a cardinalului Alexandru Todea (mai 1990): „Mă numesc Alexandru Todea, episcop greco-catolic, condamnat pe viaţă de Tribunalul Militar Bucureşti, īn 1950. Transferat, după o condamnare, de la Ministerul de Interne din Bucureşti la Sighet, la 2 martie 1952, am fost īntemniţat īn celula 45, unde mai erau alţi deţinuţi, toţi episcopi, preoţi greco-catolici şi romano-catolici, īn total 13 persoane. După cīteva luni, īn 1952, a intrat īn celulă ofiţerul politic şi ne-a spus că sīntem celulă de lucru. Pe mine m-a numit – eram cel mai tīnăr şi mai viguros decīt ceilalţi –, şeful acesteia. Era vorba de măturatul īnchisorii, curăţitul WC-urilor, trasul apei la o pompă din pivniţă. Această apă era necesară pentru toată īnchisoarea şi, cīnd era spălatul rufelor, trebuia să ne punem cīte doi să īntoarcem manivela (de cīte 7000 de ori pe zi). [...] Īn general cu ocazia măturatului, īncercam să luăm contact cu cei care se găseau īn diferitele celule pentru a afla cine este īn īnchisoare, şi dacă putem să le aducem un ajutor sau o mīngīiere; [...] Īntr-una din zile, şi anume pe la sfīrşitul lui 1952, pe cīte īmi amintesc, am aflat că īn celula 73 se afla profesorul Gheorghe Brătianu. [...] Am aflat, cum am spus, şi de prezenţa profesorului Brătianu, dar deodată n-a mai răspuns la celula 73. Am īntrebat la celula 71 cine este aici şi răspunsul a fost «Gheorghe Brătianu». Aceasta s-a petrecut īn primele luni ale anului 1953. [...] Īntrebīndu-l odată ce mai face, profesorul Brătianu a spus numai «sīnt bolnav». Atīt. Īn altă zi: «de ce suferiţi domnule Brătianu?» «Stomacul» şi a adăugat: «dizenterie, diaree care s-a transformat īn dizenterie». Bineīnţeles, am fost foarte impresionat, mai ales că nu observasem la uşă nimic, nici o vizită medicală, sau măcar o persoană care să-l consulte īn semn de bunăvoinţă pentru ca omul să nu ajungă īntr-o situaţie atīt de gravă īncīt să nu se mai poată ajuta singur. Altă dată mi-a spus că a venit o comisie şi, după cīte mi-aduc aminte, a fost expresia sa, o comisie de la Bucureşti care i-a promis tratament medical cu singura condiţie să renunţe la ce a scris referitor la faptul că Basarabia şi Bucovina sīnt pămīnt romānesc şi să susţină īn altă ediţie că aparţin Rusiei. Gh.B. mi-a spus că a răspuns: «Nu-mi voi trăda ţara; nu pot dezminţi un adevăr istoric şi nimic pe lume nu mă poate justifica să scriu neadevăruri despre istoria romānească». Atunci acele persoane i-au zis: «N-ai să primeşti īngrijire, nici tratament, nici medicamente, aici ai să pieri». Gh.B. le-a răspuns: «Şi dumneavoastră o să pieriţi īntr-o zi, dar nu-i totuna să pieri cu demnitate sau cu laşitate». L-au privit īn ochi, n-au mai spus nimic şi au plecat. A rămas mai departe, singur, īn celula 71 a īnchisorii Sighet. [...] După această īntīmplare, de cīte ori spuneam «laudetur”, care era un consemn īntre cei de pe coridor şi cei din celulă, n-a mai răspuns niciodată şi nu auzeam decīt o respiraţie adīncă şi grea. Această respiraţie se auzea foarte bine pīnă dincolo de uşă, pe coridor. Ne-am dat seama că era foarte grav bolnav. Ştiam acum de ce suferă. Au trecut cīteva zile, 10-12 zile poate, şi boala se agrava cu fiecare clipă. Ne-am dat seama că nimeni nu-l ajută. [...] Īn jurul zilei de Sf. Gheorghe, 23 aprilie – cred că Gh.B. a decedat chiar pe 23 aprilie – noi doi care măturam şi strīngeam praful n-am mai auzit nici o respiraţie, nici o mişcare īn celulă. [...] Am ajuns la concluzia că ceva se petrecuse īn celula lui Gh.B. Era concluzia care se impunea: ori l-au dus la tratament, ori a decedat. Īntr-o noapte, probabil īn noaptea dintre 23 şi 24 aprilie 1953, am auzit sunetul sinistru al căruţei militare şi am avut certitudinea că cineva murise, şi fără să ştiu de ce, a doua zi ne-am īntrebat dacă nu cumva este Gh.B. care a murit. Am trecut măturīnd īn faţa porţii lui. Nimic. Nici un semn, nici bun, nici rău, ca şi cīnd nimic nu se īntīmplase, nici un zgomot, nici o mişcare.

         Īntr-o dimineaţă, era o duminică, a intrat un gardian şi un ofiţer politic imediat după ce a sunat deşteptarea [...]. M-au chemat şi mi-au spus: «Ia pe unul cu tine» şi l-am luat pe cel care era totdeauna dispus, din dăruire spirituală, să muncească (preotul Gheorghe Pătraşcu, n.n., I.P.-I.) [...]. Mi-au zis: «a fost un bolnav īntr-o celulă, l-am dus la spital, pentru tratament, să se vindece, şi celula a rămas murdară. Veniţi să o curăţaţi». Cīnd am intrat īn celulă am fost foarte impresionaţi, nu atīt pentru ce am văzut acolo, cīt de pagina de suferinţă a profesorului Gh.B. pe care o evoca [...]. Precizez că, īntraţi īn cameră, ne-am apucat de treabă. Am zis ofiţerului politic şi gardianului să ne dea mai multe cīrpe, apă multă şi două perii, fiindcă am mai curăţat celule dar aşa ceva nu mai văzusem. Ne-a dat o singură cīrpă. A fost prima şi ultima celulă pe care am găsit-o īn această stare. Am dedus că se tīra de la pat la tinetă, căzīnd, şi cīnd se ridica era nevoie să se sprijine de perete pentru a se īntoarce īn pat. Se vedea, după urmele degetelor pe marginea mesei, după ce rămīnea pe degete după ce cădea, cum reuşea să se reaşeze īn patul de suferinţă unde s-a sfīrşit. [...] am curăţat această celulă care avea pe ziduri şi duşumele, dar mai ales pe peretele de līngă pat, urme de materii fecale foarte diluate, din cauza lipsei de alimentaţie şi din cauza bolii care l-a chinuit pīnă la moarte. Eram foarte impresionaţi [...] Īmi amintesc că au fost colegi de celulă, ca episcopul romano-catolic Marton, care, cīnd am anunţat īn celula noastră decesul profesorului Gh.B., a spus: «Ce exemplu pentru noi, preoţii, care am primit această formaţie prin misiunea noastră, ce īncurajare este atitudinea pe care a dovedit-o preferīnd să refuze tratamentul decīt să-şi renege convingerile care se identificau cu viaţa sa». [...] Cīnd ne-a spus că e bolnav, Gh.B. a adăugat, ştiind cine sīntem: «Părinte, rugaţi-vă pentru mine». I-am răspuns: «Să ştiţi că īn fiecare zi vă susţin cu rugăciunea mea şi vă compătimim că sīnteţi aici. Fiţi tare īn Dumnezeu». Şi i-am dat, de dincolo de uşă, dezlegarea. A fost una din marile personalităţi ale ţării noastre căreia i-am dat dezlegarea, printre cei, care, bolnavi, aşteptau moartea. [...] Īn discuţiile cu ortodocşii le-am spus direct: de ce vă permiteţi să faceţi diferenţe īntre romāni, dacă sīnt catolici sau mai ales greco-catolici, cīnd noi, la īnchisoare, nu făceam nici o deosebire şi nici prin cap nu ne-ar fi trecut s-o facem, dimpotrivă, cu lacrimi īn ochi īi ajutam pe toţi, indiferent dacă erau catolici sau ortodocşi şi, īn acest context am citat totdeauna numele lui Gh.B. Noi nu vă acuzăm că aţi preamărit un guvern care ne-a persecutat şi a persecutat toată floarea intelectualităţii romāneşti, personalităţi care se formează o dată la 300 de ani. Deci nu aruncaţi cu pietre [...]

Trebuie categoric dezminţită versiunea sinuciderii lui Gh.B. Versiunea īn care e vorba de sticlă (că şi-ar fi tăiat venele cu un ciob) este falsă. Geamul era intact şi de o parte şi de cealaltă şi nici n-ar fi avut puterea s-o facă, mīinile şi picioarele īi erau descărnate, lucru de care ne-am dat seama fiindcă am văzut urmele pe pereţi. Asta e realitatea şi apoi, interior, era un om puternic, după părerea tuturor celor care l-au cunoscut. Mă tem că unele versiuni au şi implicaţii politice.

Īncă o dată, resping toate versiunile despre aşa-zisa sinucidere a profesorului Gh.B. Căci am fost martor, auzind de dincolo de uşă greutatea respiraţiei sale, patul, īn celula īngustă, fiind aproape de uşă. Şi ştiu din gura lui răspunsul pe care l-a dat vizitatorilor săi: «Nu voi trăda». Nu s-a trădat nici pe sine. Acest om ar fi putut totuşi să obţină o ameliorare, un tratament mai uman, ce l-ar fi costat, cīţi n-au făcut-o? [...]

La Judecata de Apoi se va ţine seamă de cuvintele lui Gh.B.: Nu-mi voi trăda ţara”.

 

Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU

 



[1] Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu – Enigma morţii sale. Īn romāneşte de Antonia Constantinescu. Cu un studiu de Şerban Papacostea şi alte texte īntregitoare şi cu o Addenda Ion C. Brătianu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, 162 p. (vezi şi ediţia a II-a, 2003, 91 p., la care s-a adăugat o prezentare a sălilor Gheorghe I. Brătianu din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet).