Codrii Cozminului

 

          Brumărel, în douăzeci și șase de zile, văleatul 7516, a anului de la Hristos 2006, zi frumoasă și senină, cu un soare blînd de toamnă tîrzie strălucind sus, în crucea amiezii, deasupra străvechilor pămînturi ale Moldovei Măriei-sale, Ștefan cel Mare și Sfînt, cu văi largi și dealuri domoale, adumbrite de codri nesfîrșiți de fagi bătrîni și stejari falnici cu frunzele pălite de brumele toamnei. O dveră împărătească, zugrăvită de o pană măiastră în culori arămii ori galbene, ca frunza măruntă de mesteacăn, sau roșii ca frunza rotundă de cireș, împodobea plaiurile Bucovinei de altă dată, din vadul Siretului și pînă în prundul Nistrului, din ținutul Herței și pînă dincolo de apele Ceremușului.

          Șleahul mare ce trecea de la Suceava prin tîrgul Mușatei de la Siret, pe la Tereblecea și Valea Cozminului, pînă la Cernăuți, iar de acolo, peste Prut, la stînga, pe la Lențești, Lujeni și Sniatin, ținînd tot malul apei în sus, prin Țara Șepenițului, spre Pocuția, pe la Colomeea și pînă hăt departe, la Liov, nu mai arată deloc ca în timpurile de altă dată.

Calea îngustă, de încăpeau doar patru călăreți scară lîngă scară, străbătea pe creasta dealului, ținînd tot cumpăna apelor, codrii mari și întunecoși, cu crengile înfrățite deasupra, îngăduind cu zgîrcenie razelor de soare să se strecoare prin frunzișul veșted. Copaci înalți și groși, săcuriți din porunca Măriei-sale și înțînați cu fereală, așteptau  doar îndemn de bucium ca să fie prăvăliți asupra oștirii vrăjmașului Ioan Albert, regele polon hiclean și trufaș ce se întorcea înfrînt și umilit, fără a da piept cu voievodul Moldovei, după asedierea fără izbîndă a Cetății, aducerea în ruină a Curților domnești și pustiirea Tîrgului Suceava.

Dintru început slăvitul rege, aflat în fruntea unei oștiri numeroase și bine înzestrată, trîmbița prin tîrguri și prin sate că pornește alături de Ștefan-vodă împotriva turcilor pentru a-l ajuta pe voievodul Moldovei să redobîndească de la păgîni cetățile Chilia și Cetatea Albă, cucerite de sultanul Baiazid în anii din urmă, pricinuind și visteriei Coroanei mare pagubă prin desființarea negoțului liovean cu această parte de lume.

În adîncul sufletului său, craiul leșesc plănuia în mare taină cucerirea Moldovei și înlocuirea lui Ștefan cel Mare cu Sigismund, fratele cel mai mic al luminăției sale, singurul dintre cei cinci fii ai lui Cazimir al IV-lea rămas fără tron.

Cînd oastea leșească a ajuns la malul Nistrului, în loc să-și urmeze calea la vale, de partea cealaltă a apei, după înțelegerea avută cu Măria-sa,  șleahticii au trecut Nistrul prin vad, pe la Mihăileni, dedîndu-se la urgii, la jaf și la prădăciune, mistuind satele în pojar și ucigînd creștinii fără cruțare, dezvăluindu-și adevăratele lor intenții.

Domnitorul Moldovei, care avea știință de sfatul de taină avut cu trei ani în urmă la Leutschau, punînd la cale „unirea regatelor, războiul împotriva turcilor și alungarea moldoveanului” s-a retras cu oastea în cetatea Romanului, lăsîndu-l pe Ioan Albert să asedieze Cetatea Sucevei. „Și au bătut patruzeci de zile leși-n zid, da’ zidul prost. Sta pe loc precum a fost”.

Hărțuiți și înfometați, vrăjmașii au cerut pace și să fie lăsați slobozi să se întoarcă în țara lor.

Măria-sa, Ștefan-vodă, stătea cu oastea gata, pregătită, așteptînd doar clipa prielnică să pornească la atac.

Numai stăruința îndelungată a solilor craiului Vladislav al Ungariei, fratele lui Ioan Albert, l-au înduplecat pe domnul Moldovei să îngăduie retragerea polonilor, cerîndu-le să se întoarcă pe același drum, „pentru a nu mai strica țara și prin altă parte”.       

          Nesocotind însă învoiala și jurămintele avute cu Ștefan cel Mare, slăvitul crai Ioan Albert, cu falnica lui oștire, a apucat de-a dreptul, tăind hotarul în curmeziș, punînd în primejdie tocmai satele domnești Cozmin și Ostrița, ce le avea Măria-sa de ocină, moștenite din veac, iar ce avea să se întîmple, s-a întîmplat.

          Bătălia a avut loc în binecuvîntata zi de joi, 26 octombrie 1497, cînd întreaga lume ortodoxă îl prăznuiește pe Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, iar din bătrîni se povestește că în timpul înfruntărilor, pe cerul albastru, de sîneală, fără scamă ne nor, s-a arătat sus, pe boltă, ca o închipuire a Sfîntul Dumitru, pogorît  din înalt, călare pe cal alb și înveșmîntat în zale, stăruind în faptul zilei deasupra călăreților lui Ștefan-vodă, însuflețindu-i pe moldoveni în luptă. Drept mărturie și prinos de mulțumire pentru ajutorul dobîndit în bătălie, voievodul a durat în dricul Tîrgului Suceava sfînt locaș de închinăciune cu hramul Sfîntului Dimitrie.    

          Cu vitejia oștenilor Măriei-sale și cu îngăduința Celui de Sus, vrăjmașul a fost înfrînt și izgonit dincolo de fruntariile Moldovei, rămînînd pînă în vremea noastră zicala că: „în vremea cînd Ioan Albert a domnit, șleahta leșilor a pierit”, după cum glăsuiește și cronica de la Mănăstirea Hustînskaia.

          Au pierit atunci aproape toți Cavalerii Teutoni și mazovieni, mulțime de nobili poloni și oșteni de rînd, iar cei căzuți prizonieri au fost osîndiți să are coasta unui deal din preajmă și să semene ghindă, ca să fie peste vreme spre „vegherea faptei”, rămînînd în istorie sub numele de Dumbrava Roșie.

          Pășeam cu înfrigurare și adîncă pioșenie pe aceste locuri sfinte ale neamului românesc, căutînd cu inima strînsă de emoție să aflu cît mai multe lucruri despre fapte și întîmplări din vechime, petrecute pe străvechile plaiuri bucovinene, întrebînd în stînga și în dreapta, cum se cheamă acel deal sau cum se numește acea vale, de unde-și trage numele și, mai cu seamă, ce istoric are?

          Ne-am abătut de la drumul mare la stînga pe un drumeag ce ducea spre Voloca, ispitiți de silueta zveltă și turlele lucind în soare ale bisericii zidite de curînd în zare de hotar și am întîlnit în cale o bătrînică îmbrăcată în strai de sărbătoare, cu ie meșteșugit înflorată, cu catrință învîrstată de lînă și bundiță tivită cu blăniță de nevăstuică.

          I-am dat cuviincioși binețe și am intrat în vorbă cu femeia, încîntați de frumusețea locurilor încărcate de istorie și legendă, întrebînd-o de toate cîte ni se înfățișau dinaintea ochilor, bucuroși că aflasem pe cineva dispus să ne istorisească.

          - Apoi, despre toate văile și pîrăile, de dealurile și coclaurile de aici, de pe la noi, numai ficioru-meu, Neculai Ofileanu, care șăde colea a doua hudiță la dreapta, a treia casă, poate să vă spună, că-i pîndar vechi de moșie și-i starostele pădurarilor de pe întreg cuprinsul Codrilor Cozminului, rosti cu mîndrie femeia, făcînd semn cu mîna spre o casă arătoasă, proaspăt zugrăvită din apropiere.

          - Mulțumim pentru sfat și pentru vorbă bună, am adăugat cu bucurie, înțelegînd că numai de la pădurar pot afla de Stejarul Măriei-sale și despre alte locuri tăinuite din codru.

          - Stejarul lui Ștefan cel Mare îi de ceea parte a șușălii, pe Valea Cozminului, zise bătrîna, ghicindu-mi parcă gîndul care mă preocupa. S-adună acolo mulțime de norod în zi de sărbătoare și petrec cu lăutari, cu cîntec și cu joc pînă tîrziu în noapte. Îi un copac falnic, mare și frumos, chiar de-i vechi de atîtea veacuri. Hei, hei! De-ar putea săracul să istorisească el cîte a văzut și pătimit într-atîta amar de vreme…

          - Da’ crucea aceea mare, ridicată stingher în stînga drumului, ce hram poartă?

          - Se vede, dragul mătușii, că nu prea ești de prin partea locului. Se zice din vechime că de acolo a cîrmuit Măria-sa, Ștefan-vodă, călare pe cal alb, bătălia cu polonii din Codrii Cozminului. O mînă de buni români și creștini bucovineni au înălțat sfînta cruce ia amu cîțiva ani, cînd s-o-mplinit o samă de ani de la acea mare ispravă domnească. Au voit dumnealor să pună în locul cu pricina o statuie cu Ștefan cel Mare calare pe cal ca cea de la Suceava, dar otoritățile de amu s-au pus de-o potrivă. Cu mare ce și cu multă stăruință au izbutit cu greu să ridice în vîrful dealului și semnul ista al sfintei cruci.

          - Dar de ce? întreb nedumerit. Ștefan-vodă a trăit în pace și în bună înțelegere și cu rutenii și cu litvanii, ba chiar i-a ajutat, le-a dat felurite slobozii și i-a înzestrat cu pămînt, îndemnîndu-i să-și tocmească sate și gospodării pe întreg cuprinsul Țării de Sus a Moldovei.

          - Așa o fi precum spui dumneata, dar stăpînirea de amu zice că s-ar supăra polonii de ar îngădui ridicarea unei statui a lui Ștefan cel Mare aici, unde au fost biruiți de Măria-sa în cele timpuri.

          - Da. La anul se vor împlini 510 ani de la acea mare bătălie, îngîn abătut în barbă, gîndindu-mă la nedreptatea care i se face istoriei și adevărurilor ei de netăgăduit. Nu moldovenii au năzuit cu puterea armelor asupra polonilor, călcîndu-le hotarul, ci ei s-au năpustit cu foc și sabie asupra Moldovei Măriei-sale. Istoria trebuie arătată așa cum a fost și nimic mai mult, iar cine nu a tras învățăminte din lecțiile trecutului, nu poate desluși  nici zările viitorului.

          - Cu adevăr grăiești, ca la bucoavna cărții, da’ pe la noi trebile-s altfel, oftă adînc femeia, cătînd cu ochii ei albaștri și senini spre asfințit, unde se ghicea departe, în negura zării, Roșa plină de pomet și dealul cetății Țețina, ce străjuiește din vechime străvechile hotare ale Moldovei.

 Tîrziu a adus bucovineanca vorbă de apa Derehluiului și de gospodinele din Voloca, care uimesc lumea întreagă cu frumusețea, de neîntrecut, a rochiilor de mireasă, cusute cu meșteșug în satul unei valahe (volohe) de altă dată.

- Și Dumbrava Roșie, unde-i?

- Apoi, dragii mei, nu-i prea departe de aici. Îi acolo, peste deal. Se poate ajunge pe vale, prin Voloca, ori faceți cale întoarsă din drumul spre Hliboca, iar din dreptul Tărășenilor apucați pe un drumeag la dreapta și îndată dați de locul cu pricina.                 

           Am mulțumit bătrînei pentru bunăvoință și sfatul cel înțelept și am pornit nerăbdători la drum, gonind cu mașina pe creasta unui deal golaș, privind cu încîntare spre asfințit, peste o vale largă, la pădurea nesfîrșită de stejar ce se întindea cît vedeai cu ochii de partea cealaltă a Derehluiului.

          Am tras pe dreapta, lîngă un tufan cu măcieșe coapte, aprinse ca focul, căutînd să imortalizăm pe peliculă priveliști de o frumusețe nemaiîntîlnită.

Pe pajiștea din apropiere pășteau în liniște cîteva vaci bălțate, sunînd agale din tălăngile mari și grele de alamă.

Sus, pe cerul înalt și senin, albastru ca floarea de cicoare, plutea cu aripile largi, răstignite în cruce, un vultur sur de stepă.

Stăteam tăcuți, uimiți de farmecul locului, cugetînd la vremurile de legendă, de mult apuse, căutînd a desluși în tihna codrului de peste vale zbuciumul și freamătul luptei de odinioară.

Deodată, am auzit în spatele nostru zgomotul unui motor ambalat la maxim, iar pe drum se apropia în viteză, învăluită într-un trombă groasă de praf, o mașină.

Ne-am privit cu înțeles, fără să scoatem o vorbă, bănuind că nu poate fi decît cineva care ne pierduse urma.

Dubița și-a încetinit mersul, ezitînd dacă să oprească sau nu în spatele mașinii noastre, dar șoferul s-a răzgîndit în ultimul moment și accelerînd s-a făcut nevăzut după prima curbă, înghițit de colbul drumului.

Cele întîmplate ne-au pus pe gînduri, smulgîndu-ne cu cruzime din plăcuta contemplare, dar pe cînd ne pregăteam să ne urmăm calea, iată că dubița se arată din nou,  oprește în dreptul nostru, de partea cealaltă a drumului, iar de la volan coboară un vlăjgan blond, cu un aparat profesional de fotografiat la gît.

 Ne-a salutat printr-o ușoară înclinare a ciufului bălan și a pornit șchiopătînd spre tufa de măceș de unde plecasem și noi puțin mai devreme, potrivindu-și teleobiectivul spre Dumbrava Roșie, ce se întindea pe coasta dealului din ceea vale.

- Îi polonez. Se vede după numărul mașinii, rosti tovarășul meu de drum.

- O fi dintre turiștii veniți la sărbătoarea orașului.

- Așa o fi, precum spui dumneata, dar tare mă tem să nu fie urmașul vreunui șleahtic de acum cinci sute de ani și mai bine, care-și poartă povara beteșugului dobîndit de strămoșul său în lupta cu oștenii Măriei-sale, adăugă cu sarcasm istoricul de lîngă mine.

- Am văzut mulți străini, zilele acestea, prin Cernăuți.

- Îi sărbătoare mare. Se împlinesc îndată șase sute de ani de la prima atestare documentară a orașului, din vremea lui Alexandru cel Bun, cînd domnul Moldovei pune pecetea pe un hrisov cu privilegiile date neguțătorilor lioveni ce aveau trecere cu harabalele de mărfuri prin vama Tîrgului Cernăuți.

- E frumos orașul în strai de sărbătoare. Peste tot apare anul de început, 1408, dar nicăieri nu se pomenește de numele voievodului de atunci, Alexandru cel Bun, bunicul Măriei-sale, Ștefan cel Mare și Sfînt.

- Numele domnitorului Moldovei de atunci îi trecut sub tăcere, crezînd vremelnica stăpînire de azi că astfel poate să tăinuiască adevărul istoric.

 

Iulius Mocana