Visul lui Eminescu

 

 

 

Expresia unui suflet asaltat de veşnice īntrebări cu privire la rosturile lumii, dar, mai ales, „interpretul aspiraţiilor poporului romān, al cărui īnalt şi demn reprezentant este“, cum admit exegeţii străini, Eminescu e īn cultura noastră, īn accepţia ideală a conceptului, poeta vates, poetul profet. Legat prin fire tainice de viaţa naţiunii, a poporului său, acest mare poet „ne-a dat pentru prima oară o producţie intelectuală de o aşa valoare, īncīt numele lui a trecut fără greutate hotarele ţării“, cum s-a recunoscut, admiţīnd că sentimentul naţional este „realitatea necondiţionată a oricărei culturi“ – a extras din studiul trecutului cu scopul nobil de a călăuzi viitorul şi a īnsufleţi pe ai săi cu īncredere īn viitor. Īncīt, fără īndoială, importanţa lui Eminescu īn istoria culturii romāneşti const㠖 cum s-a adeverit – īn aceea c㠄a fost primul care a dat ţării o absolută īncredere īn forţele ei intelectuale“. Convins că poporul romān, cu un trecut glorios, are şi dreptul şi datoria de a nădăjdui īntr-un viitor pe aceeaşi măsură şi de a lupta pentru el, Eminescu e ataşat de ideea de a īntrezări dezvoltarea neamului definind sensul istoriei noastre īn timp, ţintele ei.

Īncă īn perioada studenţiei, pe cīnd era secretar al Comitetului central pentru serbarea de la Putna, īn Apelul lansat cu acest prilej, ideea „să demonstrăm lumii că geniul poporului nostru viază, să-i arătăm că naţiunea noastră īnţelege misiunea sa“ īşi află o vibrantă expresie. Sensul acestei idei se clarifică īn conştiinţa poetului, se adīnceşte, după īntoarcerea sa īn ţară, se conturează īn pas cu evoluţia stărilor social-politice ale vremii, arătam nu de mult. Dar, mai ales, se precizează īn raport cu viitorul pe care poetul īl are īn vedere īn plan european. Conştient c㠄noi, Romānii care trăim līngă Dunăre, īntre Carpaţi şi Occident“ avem de ales īntre „curentul de nord-est, tinzīnd a schimba faţa Europei şi curentul de vest, ce tinde a menţine statu quo“, Eminescu avertiza: „Hotărīrea noastră pentru Răsărit sau Apus va atīrna desigur de viitorul ce ni-l vor asigura. şi aceasta nu ca stat numai, căci statul romān prin teritoriul său şes şi deschis din toate părţile nu pare menit de providenţă de a fi militar şi cuceritor, ci ca naţie.“

Cucerirea independenţei politice explică o nouă orientare īn gīndirea poetului preocupat de soarta poporului său. „Poporul romānesc, deşi destul de numeros pe faţa pămīntului – observa īncă īn 8 februarie 1878 Eminescu – a rămas īn urmă economiceşte şi īn cultură, deci nu putea să īntreprinză lupta pentru existenţă decīt sub scutul unui rol istoric recunoscut de Europa şi congruent cu interesele ei.

De unde pīnă atunci, misiunea statului romān era să formeze o despărţire īntre trei civilizaţii deosebite, īntre Austria şi Rusia, pe de o parte, īntre Rusia şi Turcia, pe de alta, iar cīnd sute de ani din viaţa noastră  a fost o luptă necurmată, care, cu mult īnainte de apariţia Rusiei pe scena lumii, „a oprit la Dunăre, parte prin arme, parte prin īnţelepte tratate, progresele spăimīntătoare ale Semilunei“, după cucerirea independenţei ne reveneau noi condiţii istorice, noi sarcini, o nouă misiune istorică. Īn aceste condiţii, scrie poetul demn, curajos, „noi nu cerem de la lume decīt putinţa dezvoltării pacinice, nu voim decīt să putem fi un stat de cultură īn această parte īnăsprită a Europei, nu stăruim decīt ca popoarele de la Apus să se īncredinţeze că interesele noastre sīnt identice cu ale civilizaţiunii şi că sīntem un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine“.

Poziţia noastr geografică, inclusiv latinitatea popoirului nostru, determină sensul acestei misiuni, ţinta ei. „Aruncaţi din īntīmplare la răspīntia unde se ating cele trei lumi deosebite şi mai mult ori mai puţin īnvrăjbite, lumea modernă, cea musulmană şi cea muscăleasc㠖 scria Eminescu vizionar –, Romānii chiar īn virtutea originei lor, sīnt meniţi a reprezenta interesele ideilor moderne şi a fi un stat de cultură deosebită, īn care trei lumi se īntīlnesc şi se īmpacă.“

Īn această optică, privind īntocmirea viitoare a statului romān īn funcţie de menirea sa, mai ales īn strălucitul său articol de fond publicat īn „Timpul“ din 2 noiembrie 1879 sub titlul Misiunea noastră ca stat, Eminescu īşi expune visul său, īnsăşi concepţia sa, īntr-o largă şi surpinzătoare sinteză. Invocīnd ideea ce o avea Traian īn vedere, cīnd s-a hotărīt să verse sīngele oştenilor romani pentru cucerirea Daciei, „să stabilească ordinea şi să aşeze un stat de cultură omenească la gurile Dunării“, Eminescu observă că această idee („din care s-a zămislit neamul romānesc“) nici pīnă īn ziua de azi nu s-a realizat. Căci – explică el istoric – „optsprece veacuri au trecut, optsprezece sute de ani de-a rīndul am luptat fără de curmare ca să cīştigăm o singură zi de dezvoltare pacinică“. şi īncheia: „Astăzi a sosit acea zi. şi acum ori niciodată, vom face pasul hotărītor pentru īmplinirea misiunii noastre istorice“. Īn ce constă această misiune īn final? „Trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării“, conchide categoric poetul. Aceasta e singura misiune a statului romān. şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune īn joc viitorul urmaşilor noştri.“ Visul lui Eminescu era, deci, un stat puternic, prin care naţiunea să se dezvolte şi să-şi īndeplinească menirea ei civilizatoare, cum aprecia el, „un stat de cultură sănătoasă īn Orient“. Pentru īmplinirea acestui vis, „un guvern naţional sus şi tare“ era, īn concepţia sa necesar, „ca să ne punem īn poziţiunea de-a putea exercita o acţiune decisivă īn politica orientală“. şi cum ne asigură, surpinzător, Ioan Slavici, el pornea din simţămīntul c㠄prin originea noastră, prin destoiniciile noastre şi prin poziţia noastră geografică, noi, romānii, deşi risipiţi īn mai multe state, avem aceleaşi interese şi sīntem meniţi a purta īmpreună aceeaşi grea şi frumoasă sarcină īn Orientul European“.

Cum poate fi efectiv atinsă o atare misiune arată cu mărinimie poetul: „Aici, īn hotarele strīmte ale ţării romāneşti, trebuie să se adune capitalul de cultură, din care să se īmprumute fraţii noştri de prin ţările de primprejur dimpreună cu celelalte popoare mai īnapoiate decīt noi“. şi previne totodată că legăturile de sīnge şi identitatea individualităţii naţionale faţă cu unii, comunitatea tradiţiilor istorice şi identitatea vederilor religioase cu alţii „ne deschid şi netezesc calea īnrīuririi pacinice şi binefăcătoare, pe care trebuie să păşim cu cea mai deplină bunăcredinţă“.

De aici, pe adīnc temei, paralel, o „comunitate de cultură cu Europa civilizată“. Această străbatere a firelor de cultură de la noi la Europa apuseană şi de la Europa apuseană la noi, relevă prin 1881 poetul, a fost cu putinţă şi a contribuit puternic a face din noi ceea ce sīntem astăzi, un popor de ginte latină cu conştiinţa misiunii sale de a fi un purtător de cultură la pragul Orientului şi cu dorinţa vie de-şi asimila tot mai mult experienţa Europei apusene.

Am putea gīndi azi, visul lui Eminescu era, īntr-un sens, un fapt īmplinit. Romānia era, devenea efectiv, pīnă la un punct devenise „un stat de cultură sănătoasă, un stat de interes european“. O afirmă īntr-un sens Eminescu direct. Īn „Timpul“ din 18 noiembrie 1881, extrăgīnd dintr-un ziar francez un pasaj care vedea īn Romānia „o parte a Occidentului la porţile Orientului“, Eminescu declară ferm: „Am voi să credem că Occidentul īntreg va īnţelege, īn sfīrşit, că la Dunăre, interesele Romāniei sīnt ale Occidentului īnsuşi“. De aici, īn consens, un corolar, devenit īn veacul următor axiomă. „Europa nu mai poate fi salvată cu preţul unei noi părăsiri a Romāniei“, va scrie Mircea Eliade īn exil, īn faţa Europei. „Făcīnd parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască īnsăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei?“ se īntreabă totodată (īn Destinul culturii romāneşti), convins c㠄de răspunsul care va fi dat de Istorie acestei īntrebări nu depinde numai supravieţuirea noastră ca neam, ci şi supravieţuirea Occidentului“.

Nimic donquijotesc, deci, nimic utopic īn gīndirea lui Eminescu pe această temă. Dimpotrivă, īn pragul noului veac, un istoric ca N. Iorga vedea īn romanticul vizionar, adīnc implicat īn cultura vremii, „un simbol de credinţă tare īn neam şi īn menirea lui, un aspru supraveghetor moral, un intransigent absolut, un conducător sigur“.

De aici, privind īn fond visul lui Eminescu, fie şi ca simplu enunţ, īn zilele noastre, tot atītea motive de a crede īn temeiul şi, pīnă la urmă, – de ce nu? – īn izbīnda acestui vis.

 

Alexandru HUSAR