File dintr-un jurnal teatral

 

Relaţia mea cu teatrul pentru copii

Un actor - doctorand care a şi jucat, cu succes, īn regia mea, de cīteva ori, īmi cere să spun cīteva cuvinte despre viaţa-mi īn teatrele pentru copii. O fac: nu ştiu dacă cu sau fără plăcere; fiindcă ,TEORETIC, nu ar trebui să fiu mulţumit de mine – din cele 130 de spectacole montate, două treimi sīnt, vai!, pentru copii! Toată viaţa mi-am dorit Will, Cehov, Ibsen, Caragiale, Gogol, Wedekind, Ionesco, Camus, Strindberg, Ion Sava... Şi i-am şi montat de cīteva ori, dar nu atīt de des pe cīt mi-am dorit!

Īn schimb, Fata moşului..., Stan Păţitu’şi Povestea prostiei după Creangă, ori Vrăjitorul din Oz după F. Baum, pot spune că au fost puse aproape... īmpotriva dorinţei mele. Mă rog, viaţa are meandrele ei, iar Destinul se joacă cu tine mai des chiar decīt te hīrjoneşti tu cu el.

Aşa se face că-n 1980 am acceptat postul de regizor la un teatru de păpuşi, dintr-un oraş de port: primul meu spectacol aici, eminamente păpuşăresc, a fost Turandot, după Gozzi.

Inutil să vă spun că, după ce debutasem cu Gogol (Jurnalul unui nebun), şi am continuat cu Caragiale (D-ale carnavalului), Sorbul (Patima roşie) şi-ncă vreo două texte „de maturi“, după ce semnasem şi cīteva scenografii, plus trei-patru scenarii (jucate!), consideram un fleac existenţa-mi de regizor īntr-un teatru de păpuşi.

N-a fost aşa: la prima repetiţie, „la masă“, am făcut o distribuţie oarecum... aiuritoare – pentru slujitorii devotaţi ai animaţiei! Fiindcă aveam deformaţia de-a ţine cont de īnfăţişarea interpretului. Ori, aveam să aflu ulterior, actorul care joacă după paravan oricum nu se vede, importante sīnt vocea şi talentul īntru mīnuire. Directoarea aşezămīntului, o fiinţă neplăcută privitului, de parcă şi ea conducea teatrul de după paravan, făcea dese crize de nervi văzīnd că insist ca-n rolul frumoasei şi tinerei prinţese a lui Gozzi să apară chiar... o femeie frumoasă şi tīnără! „Pentru Turandot musai s-o iei pe Cutare!“ „E urītă şi bătrīnă!“ - argumentam eu.“ O fi, dar are vocea bună şi mīnuieşte dumnezeieşte!“

Īn fine, a ieşit greu montarea, greu de tot; fiindcă după ce m-am dumirit cam cum e cu distribuirea, m-am īmpotmolit la mizanscenă. Trebuia să mişc actori invizibili şi păpuşi abia vizibile (ambii, limitaţi de un spaţiu ingrat!). A fost o experienţă traumatizantă, credeţi-mă! Dar , acum, privită de la profuziunea fişei mele de creaţie, minunată! Un regizor care nu a lucrat niciodată cu păpuşi şi marionete, cred că e incomplet: nu spun o noutate, ele-ţi deschid noi posibilităţi de exprimare şi-ţi oferă incredibile ocazii de regīndire a unor texte celebre. Deşi am sem nat destul de puţine montări exclusiv păpuşăreşti, am lucrat foarte multe texte īn care am adus actorul līngă bi-ba-bo, wayang sau umbre chinezeşti.

Am adus şi elemente de păpuşerie īn spectacole dramatice: Chiriţa (īn cele şase variante pe care le-am făcut, īn timp) şi Iaşii-n carnaval - Alecsandri, Deşteptarea primăverii - Wedekind, Elogiul nebuniei şi Cele două privighetori - D.Solomon, Duelul - M.Badjiev. S-a sfīrşit cum a-nceput – S.O’Casey, Leonce şi Lena - Buchner, Rinocerii - Ionesco, Vreau să număr stelele - Ion Sava, Crăiasa fără cusur - G.Călinescu ş.a.m.d. Am folosit mult masca, animaţia recuzitei şi marioneta supradimensionată. De altfel, un bun cunoscător al teatrului universal, ştie că sīnt piese (şi nu puţine!), īn realizarea cărora nu poţi evita asemenea mijloace.

Am avut, īn lumea teatrului pentru copii, cīteva izbīnzi, nişte premii la festivaluri, am cunoscut oameni minunaţi şi artişti desăvīrşiţi. Am īnvăţat aici scenaristica – aşa se face că din cele 40 de texte personale reprezentate, 30 sīnt destinate (şi) micilor spectatori. Mi-am accentuat spiritul ludic. Mi-am păstrat o anumită... vigoare a candoarei. M-am dedulcit, īn cei 25 de ani de cīnd tot debutez şi tot experimentez īn landul tuturor posibilităţilor (artistice!) la un soi de temeritate - pe care scena mare nu ţi-o stimulează. Bucureşteanul de mine, intrat īn această lume, s-a şi... moldovenizat olecuţă, făcīnd o irepresibilă pasiune pentru Bazil Alecsandri şi Nică Humuleşteanul – montaţi... īn exces (peste 25 de spectacole)!

Cred, deci, că am motive serioase să rămīn ataşat unui gen care, după cīt se pare, īmi va mai oferi destule surprize.

Cīnd lucram īn teatrul german, un actor īmi spunea mereu, tachinīndu-mă pentru faptul că nu vorbesc limba lui Goethe: „Ştii ce este eternitatea? Perioada necesară să īnveţi limba germană“. Īn īncheierea acestei confesiuni precizez că tot o eternitate īţi trebuie şi ca să desluşeşti tīlcurile păpuşeriei...

 

Personajul Alecsandri

Cīnd am scris cărţile dedicate lui Caragiale sau Creangă, am pornit de la Călinescu. Mi s-a părut că acolo, īn Istoria... sa e omul; că de-acolo-ncepe să se contureze personajul. Fiindcă, precum conu’ Iancu ori Nică, şi Bazil este şi personaj, nu doar creator de personaje.

Alecsandri are multe puncte comune cu... Chiriţa sa! Parafrazīndu-l pe Flaubert, ar putea spune şi el, Chiriţa c’est moi! Pornind chiar de la vīrstă: isprăvniceasa nu dorea să se afle cīţi anişori (primăveri, evident, doar primăveri!) are; confuzia planează şi asupra creatorului ei: s-a născut pe 14 iunie 1818 ori la 21 iulie 1821 (rar o imprecizie atīt de extinsă cronologic!)? Cine poate preciza data exactă a venirii sale pe lume?). Călinescu – ba chiar şi noi – īnclinăm totuşi spre a doua dată.

Viaţa i-a fost liniştită şi plină de bucurii – ca şi a cucoanei Bīrzoi. A avut bani, moşii, foncţii – ca şi-n cazul cuplului Bīrzoi.

Dar mai ales a voiajat! (visul mamei lui Guliţă). Nu cred că există, īn literatura naţională, un literat mai... privilegiat (scuzaţi gradul de comparaţie!) decīt Bazil – din acest punct de vedere. Ameţeşti nu trecīnd pe unde a trecut autorul, ci doar īnşirīnd plimbările lui prin lumea asta „necuviincios“ de largă!

Să rezumăm cu dese oftaturi, trecerea prin lume a navetistului moldav, de la tinereţe, pīn’ la bătrīneţe: Paris - Lyon – Marsilia – Livorno – Roma - Veneţia-Florenţa – Bologna – Lemberg - Civita Vecchia – Viena – Bosfor – Constantinopole - insula Prinkipo - muntele Boulgourlou – Smirna – Triest – Avignon – Napoli – Palermo – Arles – Biarritz – Toulouse – Nimes – Tanger – Tetuan – Algesiras – San Rocco – Madrid – Sevastopol – Torino – Cernăuţi – Nisa – Dieppe – Dresda – Milano – Monte Carlo – Genova - Montpellier – Aix les Bains... Īn multe din aceste locuri, poetul & dramaturgul a trecut de mai multe ori, īn infatigabil/turisticu-i imbold.

Ca şi Bīrzoi, clasicul nu era insensibil nici la chemarea gastronomiei: īn prima vizită-n Italia deprinde, din limba lui Dante, minimul necesar cererii unor... porţii de macaroane; ajuns, prima oară-n Turcia, are grijă ca din vocabular să nu lipsească termeni precum pīine (ecmec) şi apă (sa); la Veneţia, ne spune acelaşi mare istoric & critic, īmpreună cu Niniţa, se instaleaz㠄ą deux la madam Spoletta, cu ibric, feligene, maşină cu spirt pentru cafea; Alecsandri face tartine, iar Niniţa cafea cu caimac şi dulceaţă de portocale, metamorfozată curīnd īn cristale“; un meniu din Franţa anului 1867 pesemne i se pare memorabil, drept care-l şi notează īn jurnalul de călătorie: „couverts, potages, filets pommes, salades, poissons“... Apoi, un mic dejun din ziua următoare: „oeufs ą la coque, beeftecks pommes, thés plus une bouteille cognac“. Deşi iubea teribil mireasma cărnii afumate şi delicateţea piftiilor, nu suporta să vadă animale sub cuţit – indiferent dacă era vorba de miei, porci sau găini. Numit ministru īn 1885, e hrănit de Paulina cu sarmale, chiftele şi mămăligă. Īn fine, după ce obţinu celebrul premiu de la Monpellier, beneficie de un banchet de... 500 de tacīmuri, la Teatrul Naţional.

Bazil mīnca solid – conchide, pe bună dreptate, Călinescu.

Cum să nu te mire visul (repetat declarat al) marelui călător, de-a sta să privească , ore-n şir, lumea trecīnd pe stradă; ori de-a privi focul, īn soba de la Mirceşti, cu căţeluşul īn poală?! Pesemne, legea compensaţiei...

 

Bogdan ULMU