Constituirea Societăţii Scriitorilor Români

 

Faptul că Societatea Scriitorilor Români are, din momentul întemeierii ei, ca şi instituţiile similare de pe alte meridiane, o importanţă deosebită în viaţa literară de la noi şi, implicit, o relevanţă rară în reconstituirea acesteia din urmă nu putea, desigur, să scape cuiva. Din păcate, pierderea repetată a unor părţi importante din arhiva instituţiei în cauză (mai întîi într-un incendiu, apoi în cursul evacuării capitalei din faţa trupelor Puterilor Centrale şi, în fine, în procesul de transformare a ei în Uniunea Scriitorilor din România), deficienţele altor surse de informare (periodice ale vremii, memorii, scrisori etc.), dar şi o seamă de reticenţe, ce seamănă mult uneori cu autocenzura, au făcut să se păşească relativ tîrziu la alcătuirea unei istorii a ei. Abia în ultimul deceniu se înregistrează trei demersuri, sistematice, demne cu adevărat de acest statut: Istoricul societăţilor scriitorilor români. 1899-1949, iscălită de Ion Munteanu1, Istoria Societăţii Scriitorilor Români (1908-1948), aparţinînd lui Teodor Vârgolici2 şi, în fine, Eu, scriitorul, a lui Liviu Maliţa3. (Subtitlul celei din urmă – Condiţia omului de litere din Ardeal între cele două războaie mondiale – indică limpede atît parţialitatea abordării – în raport cu celelalte –, cît şi domeniul în care se înscrie – sociologia literaturii.) Şi acestea lasă totuşi în afara cîmpului explorat anumite zone, anumite evenimente şi procese. O astfel de zonă se află chiar în faza începuturilor Societăţii Scriitorilor Români4, în primele ei luni de existenţă, anume în intervalul 2 septembrie 19095 – ianuarie 1910. O investigaţie mai atentă se face astfel necesară.

Înainte de a aborda şedinţa de constituire a Societăţii, şedinţă ţinută, precum se ştie, în amfiteatrul ori– după unii – într-o sală de clasă sau în laboratorul Liceului „Gh. Lazăr“, indispensabilă este o rapidă trecere în revistă a preparativelor evenimentului menţionat.

Preparativele adunării de constituire a SSR

La mijlocul lunii iulie 1909, doi dintre tinerii poeţi cei mai „vizibili“ în acei ani, „dioscurii“ D. Anghel şi St. O. Iosif, lansează concomitent două „manifeste“, unul, în formă de articol, apărut sub titlul Un congres al scriitorilor!, în paginile ziarului „Minerva“, celălalt, în versuri, intitulat Congresul literaţilor şi inserat la rubrica Cronica veselă a revistei „Viaţa românească“. În finalul articolului, autorii lansau un patetic apel: „ş…ţ o, tovarăşi cari suferim de aceleaşi răni învederate, cum nu mai avem nimic de aşteptat, nu credeţi că ar fi timpul să uităm tot ce ne dezbină, toate nemulţumirile trecătoare şi pornirile vrăjmaşe dintre noi şi să ne apropiem şi să ne sfătuim într-un congres, doar am realiza odată o adevărată societate a oamenilor de litere din ţara românească?!“6

Ideea că o ameliorare a relaţiilor dintre scriitori era, în acelaşi timp, condiţie şi rezultat secundar al acestei „adevărate“ societăţi a scriitorilor transpărea mai limpede în cel de-al doilea text. În nota binecunoscutului umorism al lui A. Mirea, poemul Congresul literaţilor închipuie urmarea (fericită) a articolului din „Minerva“, pe care îl caracterizează şi îl rezumă astfel: „Apelul lor şal celor doi poeţiţ, cu toate-acestea, era un paşnic manifest,/ Era, după atîta sfadă şi zavistie, -ntîiul gest/ De împăcare, o-nşiruire de-năbuşite doleanţe,/ Era-n sfîrşit năframa albă deasupra unei ambulanţe,/ Era hulubul alb ce-aduce în plisc crenguţa de măslin,/ Splendidul curcubeu ce-anunţă că iarăşi s-a făcut senin./ «Veniţi, confraţi din toată ţara» zicea entuziast apelu/, «Veniţi, cît mai avem vigoare şi încă n-am plecat la Belu,/ Să pregătim o soartă nouă şi mai lipsită de nevoi/ Măcar acelor ce-au să vină, cum n-au făcut-o pentru noi/ Acei ce trebuiau s-o facă, bătrînii egoişti de ieri…/ Veniţi, voi, pacienţii cronici ai muzelor, veniţi, truveri,/ Veniţi, voi, prozatori, voi, critici, veniţi, simpatici proletari/ Ai tocului şi ai hîrtiei, pioni ai artei mici şi mari ş..ţ Porniţi urgent spre capitală, cu tot bagajul de idei/ Să discutăm, să ne-nţelegem şi să vedem ce-i de făcut…»“7 Chemarea este ascultată, iar în „şedinţele secrete“ „s-au luat măsuri severe spre a distruge pe librari,/ Spre a forţa Academia s-acorde un surplus de premii,/ Să se incendieze «Letea», această pacoste a vremii,/ Să se expună în vitrine contractele cu editorii,/ Să vadă lumea-nspăimîntată ce onorarii derizorii/ Primesc sărmanii fii ai muzei…“8 Finalul poemului, zugrăvind balul împăcării generale, cu efecte umoristice irezistibile, nu e mai puţin o trecere în revistă a celor mai notorii polemici, adversităţi şi idiosincrazii din lumea literară (Maiorescu – Gherea, C. Stere – Aurel C. Popovici, N. Iorga – A. D. Xenopol, A. Mirea însuşi – G. Bogdan-Duică şi Virgil Cioflec, M. Sadoveanu – H. Sanielevici, G. Panu, O. Goga – Duiliu Zamfirescu, G. Ibrăileanu – I. Scurtu – Il. Chendi, C. Rădulescu-Motru – Mihail Dragomirescu – S. Mehedinţi).

La aceste adversităţi şi idiosincrazii, cei doi poeţi se referiseră, adoptînd registrul seriozităţii, cu note de un pesimism sumbru chiar, într-un alt text, dat la iveală puţin mai înainte. „La noi – spuneau ei – e atîta răutate, atîta invidie, atîtea şcoli şi curente, atîţi maeştri şi discipoli, atîta zgomot zadarnic şi certuri care n-au nimic de-a face cu arta, încît, după cîţiva ani pierduţi în vălmăşagul pestriţ, cu greu te-ai mai putea recunoaşte… Care dintre noi a rămas senin şi încrezător? Cine nu-i înarmat pînă în dinţi şi nu stă gata a da o lovitură pentru lovitură? În mica republică a literilor noastre, domneşte o eternă stare de asediu şi vai de acela care nu ştie să lupte sau să se înjosească…“9 Şi tot D. Anghel şi St. O. Iosif vorbeau altădată despre „nota comună ce dă un caracter de unitate gazetei româneşti, ş…ţ violenţa în limbaj şi lipsa de urbanitate în stil“10. Constatări în acelaşi sens fac (fireşte, în scopul unei ameliorări) mulţi alţii11.

„Lovitura pentru lovitură“ sau, cum spunea acelaşi D. Anghel, „represiunea pentru represiune“ nu se mărgineşte însă la spaţiul presei. În epocă, procesele de calomnie între literaţi se înmulţesc12. Frecvente sînt însă şi rezolvările directe, în afara justiţiei, prin dueluri13 şi chiar prin dispute fizice14. Aceste relaţii între literaţi, tensionate la extrem, trebuiau puse, aşadar, între paranteze, în viziunea „dioscurilor“, pentru a se putea întemeia în sfîrşit „adevărata societate a oamenilor de litere“. Evident, în locul aceleia (acelora) „neadevărate“.

În articolul lor, cei doi poeţi se referă, mai mult aluziv, la una singură. Un pasaj este dedicat astfel prezentării, ironice, a celui care „o viaţă întreagă s-a străduit să ridice prestigiul scriitorilor noştri, nu numai în ţara noastră, ci şi în ochii Europei“, care „a alergat bietul om de la Bucureşti la Paris, şi de la Paris la Bucureşti, a adus oameni de legi şi reprezentanţi ai pîrliţilor de scriitori de pe aiurea, ca să pună odată frîu nesăţioasei lăcomii a îmbuibaţilor noştri confraţi“, „a provocat un congres la Ateneu, sub a cărui cupolă solemnă s-au discutat cu gravitate drepturile nesocotite a sus-numiţilor pîrliţi şi intrtarea României în hora convenţiilor literare“ şi pe care, „invidia şi răutatea“ scriitorilor l-au hotărît „să locuiască singur în Thebaida lui“, adică în „casa literaţilor“, construită pe terenul dăruit cu generozitate de primăria capitalei. Trimiterea, uşor de descifrat, era la N. Petraşcu şi la Societatea Română de Literatură şi Artă.

Aceasta, întemeiată ceva mai înainte, dar recunoscută ca „persoană juridică“ prin legea din 20 mai 1904, avea ca scopuri înscrise în statute (art. 2): „a) apărarea proprietăţei literare şi artistice; b) conlucrarea pentru progresul literelor şi artelor; c) ajutorul mutual al membrilor, precum şi crearea unui fond din care se vor servi pensiuni membrilor activi, văduvelor şi copiilor lor; d) înfiinţarea unui juriu de arbitragiu, care va decide asupra diferendelor dintre membrii societăţei“. Cît priveşte membrii, în rîndurile celor activi puteau fi „oameni de litere, publicişti, compositorii-muzicanţi, pictorii, arhitecţii, desemnatorii, scultorii sau gravorii“, iar „aderenţi“ – „literaţii şi artiştii străini; fotografii artişti; cei care fără a fi produs opere de literatură sau de artă, au dreptul de proprietate prin transmitere; editorii etc.“15

Într-o dare de seamă asupra adunării generale a Societăţii din 5 decembrie 190416 se preciza că au luat parte: Ollănescu-Ascanio, Bengescu-Dabija, Th. D. Sperantia, N. Petraşcu, C. Stăncescu, general Năsturel, C. Nottara, I. Stănculeanu, D. Popovici, R. Rosetti, Th. Stoenescu, I. Livescu, C. I. Nottara (publicist), Arghiropol, Al. Davila, H. G. Lecca etc. Dintr-o circulară publicată tot acolo, aflăm numele preşedintelui – Dem. N. Ollănescu, cel al vicepreşedinţilor – A. D. Xenopol şi general Bengescu-Dabija şi cel al unor membri absenţi la adunare: I. Mincu, G. Ştefănescu, C. Dissescu (ales în comitet în locul lui Ionnescu-Gion, decedat). În fapt, numărul membrilor era de 81 (33 fondatori, 18 proclamaţi, 27 activi şi 3 de onoare). La aceştia se adaugă cei admişi în adunarea respectivă: Al. Florescu, Al. A. Sturdza, Th. Florescu, G. Buşilă, H. Streitman, St. Mihăileanu-Slemps, N. Vojen şi Paulina Tălăngescu.

 

D. Anghel şi St. O. Iosif nu pomenesc nimic de o altă societate a scriitorilor, mai nouă, înfiinţată în anul precedent, mai precis, la 28 aprilie 1908. Şi o fac din motive lesne de înţeles: cel dintîi fusese ales vicepreşedinte al ei, iar al doilea – bibliotecar. Cu două luni mai înainte, însă, Il. Chendi publicase în hebdomadarul „Noua revistă română“ un articol17, în care, după ce schiţează (din nou) un „istoric“ al încercărilor precedente, eşuate, reitera propunerea sa mai veche de a se înfiinţa o societate „de scriitori“, coagulată dacă nu de „înţelegere“ şi de interese comune, măcar de „cultul pentru mărimile apuse“, în speţă de ridicarea unui monument lui Eminescu. Propunerea sa n-a avut urmări, însă articolul nu interesează mai puţin. Criticul aminteşte astfel printre inţiativele ultimilor ani pe aceea a „hibrizilor de la Literatorul“, care „au făcut şi ei societate, zicîndu-şi «Societatea oamenilor de litere» şi proclamînd preşedinte pe negustorul de grîne Veron!“, precum şi Societatea Română de Literatură şi Artă, despre care afirmă: „Murind însă preşedintele, nu se mai aude nimic despre existenţa societăţii, nici despre fondurile ei, nici despre Casa artiştilor ce se zice că s-ar fi ridicat prin mijlocirea ei – iar d. Pătraşcu, criticul căzut în desuetudine, nu mai dă nici o desluşire.“ De reţinut este şi mărturisirea următoare: „La 1904 pornisem, împreună cu St. O. Iosif, să organizăm şi noi o societate. Alcătuisem nişte statute şi botezarăm viitoarea grupare «Societatea Mihail Eminescu». Luasem pilda de la nemţi, cari au multe societăţi cu numele autorilor clasici, şi de la unguri, cari se însufleţesc pentru a lor «Petofi-Társasá». Gîndul nostru era de a aduna pe scriitorii de toate nuanţele şi, în afară de literatură, să discutăm posibilitatea ridicării unui monument celui mai de seamă cîntăreţ al neamului. Afară de d-l Vlahuţă însă, singurul care s-a grăbit să iscălească statutele noastre, nimeni nu s-a încălzit de ideea lansată şi planul a rămas baltă.“

Chendi se referă şi la „cea mai nouă încercare de a se constitui în societate“, aceea pe care „a făcut-o o fracţiune de scriitori bucureşteni în anul trecut ş1908ţ, proclamîndu-şi de preşedinte pe poetul Cincinat Pavelescu“, afirmînd tranşant: „Organizarea nefiind însă serioasă, s-a desfiinţat după cîteva consfătuiri prealabile.“18

Cu privire la aceeaşi încercare, mai tîrziu, într-o notă din „Sămănătorul“19, un redactor (desigur, I. Scurtu) aprecia şi el: „Se ştie că astă toamnă, o iniţiativă foarte tînără a izbutit să creeze numai aparenţele unei societăţi a oamenilor de litere. Ambiţiuni pripite şi nejustificate, jigniri mai mult ori mai puţin explicabile şi alte asemenea mici păcate au provocat moartea timpurie a plăpîndei şi şubredei societăţi. Astăzi, mulţi nici nu mai ştiu dacă a murit, pentru că nu apucaseră să afle vestea naşterea sale destul de tainice…“

Nu alta era părerea chiar a preşedintelui Cincinat Pavelescu. (Anticipînd desfăşurarea evenimentelor, reţin aici faptul că într-o dare de seamă asupra adunării de la 2 septembrie 190920, se consemnează: „D-l Cincinat Pavelescu, fostul preşedinte al efemerei societăţi constituite anul trecut, declară că aderă cu inima în noua societate, demiţîndu-se din onoarea pentru care, de altfel, nici n-a avut ocazia s-o facă să corespundă unei activităţi reale.“ De asemenea, într-o altă dare de seamă21, se spune: „D. Cincinat Pavelescu îşi dă demisia din demnitatea de preşedinte al Societăţii literaţilor români, înfiinţată anul trecut şi urează actualei societăţi «să readucă pe ruinele unei societăţi inexistente» viaţă lungă“.)

Aşadar, pe fundalul acestui climat, existent în comunitatea literară românească, şi al proaspătului eşec în organizarea breslei scriitoriceşti, se produce apelul poeţilor D. Anghel şi St. O. Iosif. Cu toate că el nu rămîne fără ecou22, preconizatul congres al scriitorilor nu a avut loc. Totuşi, obiectivele sale imediate au fost atinse.

 

Victor DURNEA

 

1 Bucureşti, Editura Eminescu, 1998, 118 p. Cele mai multe capitole au fost publicate înainte de 1989 în „România literară“ şi în alte reviste. Probabil că autorul, stins din viaţă în 1992, nu şi-a mai revăzut lucrarea.

2 Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2002, 154 p. Publicată, iniţial, în „România literară“ şi în „Adevărul literar şi artistic“.

3 Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 1997, 288 p.

4 În continuare, voi folosi abrevierea SSR.

5 Din punct de vedere legal, aceasta este data înfiinţării SSR (ea apărînd în legea din 1912, prin care societatea este recunoscută ca persoană juridică). Ion Munteanu şi Teodor Vârgolici acceptă o alta, anume 28 aprilie 1908, din motive ce se vor lămuri, sper, mai jos.

6 În „Minerva“, an I, nr. 206, din 12 iulie 1909, p.1; reprodus în D. Anghel şi St. O. Iosif, Scrieri, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi comentarii de Ion Roman, vol. II, Bucureşti, Ed. Minerva, 1982, p. 404-406.

7 Idem, vol. I, p. 208.

8 Ibidem.

9 Idem, vol. II, p. 403.

10 Ibidem, p. 417.

11 Il. Chendi se pronunţă frecvent în această chestiune. Astfel, în articolul Luptele literare („Viaţa literară“, an I, nr. 3 din 15 ianuarie 1906; reprodus în Ilarie Chendi, Scrieri, vol. VI, Ediţie, note şi comentarii de Dumuitru Bălăeţ şi Ion Spătan, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu, 2003, p. 241-242 şîn continuare, şi pentru volumele precedente, apărute la Editura Minerva şi „Grai şi suflet“ – Cultura naţională, folosim abrevierea Scrieriţ, p. 162-163): „Un semn şi încăierarea porneşte. Ploaia de cuvinte curge torenţial. S-aud ţipete şi înjurături tot mai stridente ş…ţ Ce deosebire între luptă, între polemica pornită din nevoia de a folosi şi această femeiască împproşcare cu cerneală şi noroi!“; sau în altul, intitulat Grosolănia (în „Viaţa literară şi artistică“, an I, nr. 49, din 23 decembrie 1907, p. 399, reprodus în Scrieri, VI, p.241-243): „Acestea nu mai sunt polemici, nici nu sunt ciocniri inevitabile între două personalităţi, ci sunt grosolănii de mahalagioaice cari nu se pot stăpîni; sunt păcate de-ale tiparului cu atît mai regretabile, cu cît demoralizează şi pe scriitorii mărunţi. ş…ţ Grosolănia este arma celor slabi, a celor disperaţi şi a celor dezechilibraţi dintre oamenii de rînd şi n-are ce căuta în lumea cugetării şi a literelor.“ (Mai tîrziu, acuzaţia va fi întoarsă asupra emiţătorului ei. Vezi N. Em. Teohari, Mitocănismul în critica literară de azi, în „Noua revistă română“ vol. VII, nr. 19, din 28 februarie 1910, p. 297-298; republicat în ziarul „Ordinea“, an III, nr. 655, din 3 martie 1910, p. 1-2.) Foarte aspru era şi Octavian C. Tăslăuanu, care, comentînd (sub semnătura T. Codru, în „Luceafărul“, an VIII, nr. 10 şi 11, mai 1909) articolul De la critică la harţă, al lui Soveja şS. Mehedinţiţ, din „Convorbiri literare“ (nr. 2, februarie 1909), observa şi el: „Vrăşmăşiile literare din România uneori degenerează în adevărate păruieli. Luptele intelectuale, fie ele cît de ascuţite, îţi plac, le urmăreşti cu interes. Dar bătăile brutale, cu trînteli şi ghionturi te fac să roşeşti de ruşine şi îţi trezesc disgust. ş…ţ Adevărata pricină a încăierărilor noastre literar-culturale sunt ambiţiile personale jicnite, vanitatea şi dorinţa egoistă de a stăpîni a fiecăruia dintre cei ce se proclamă singuri şefi; a celor ce vreau să facă şcoală; a celor ce se adresează tinerimii…“ Asupra subiectului se opreşte şi C. Rădulescu-Motru (în articolul Din psihologia ziariştilor noştri. Mahalagismul, în „Noua revistă română“, vol. V, nr. 19, din 15 februarie 1909, p. 292-293), vizat fiind G. Panu, iar mai tîrziu, şi A. D. Xenopol (Insulte, batjocuri, calomnii, în „Noua revistă română“, vol. VII, nr. 11, din 3 ianuarie 1910, p. 163-164). De reţinut ar fi şi apelul Contra pamfletelor, iscălit de N. Iorga, cel care era învinuit, nu fără un sîmbure de adevăr, de introducerea speciei la noi.

12 Lăsînd la o parte acuzarea lui Caragiale de plagiat, ziarele româneşti din epocă informează, astfel, că la sfîrşitul anului 1908 Emil Gârleanu intentează proces unei „reviste provinciale“ (la care colaborase) pentru că l-a numit „întreţinut literar“. Nu trebuie să se creadă că asemenea lucruri se întîmplau doar în România. Tot atunci, ziarele franceze relatau despre procesul dintre dramaturgii de Flers şi Heras (?), pe de o parte, şi criticul Adolphe Brisson.

13 În primăvara lui 1907, tot Emil Gârleanu îl provoacă la duel pe Mihail Sadoveanu, care, bănuindu-l că e la originea unei acuzaţii de plagiat, nu i-a strîns mîna. Şi dacă acest duel nu a avut loc, în schimb, cu cinci ani mai înainte, un altul, între Spiru Prasin şi V. Scînteie, s-a terminat cu moartea celui dintîi. Notez în treacăt că, în toamna lui 1909, avea loc şi la Paris un duel, între dramaturgul Henry Bernstein şi criticul Chevassu. Mult mai numeroase dueluri au loc între politicieni. (Unul, oarecum celebru, avîndu-i ca protagonişti pe sexagenarii N. Filipescu şi Leon Ghica-Dumbrăveni, are loc în martie 1910.) Se înregistrează şi o serie de atentate politice. (În România, e de amintit cel împotriva primului ministru, Ion I. C. Brătianu, produs în decembrie 1909.)

14 Într-un articol publicat în „Voinţa naţională“ (an XXII, nr. 6165, din 23 noiembrie/ 6 decembrie 1905, p. 3), Mihail Sadoveanu îl acuză pe H. Sanielevici de „insulte asupra persoanei şsaleţ“ aduse în „Curentul nou“ (Morala d-lui Sadoveanu), promiţîndu-i o pedeapsă corporală. La rîndul său, criticul îl informează pe Ibrăileanu, fireşte sperînd să i se comunice şi „bestiei“, că posedă „un revolver foarte elegant şi fin, cu gloanţe Manlicher, cari trec la 200 m. printr-o scîndură“ şi adaugă „Decît pălmuit de bandit, mai bine un an doi la puşcărie!“ (Scrisori către G. Ibrăileanu, III, ediţie îngrijită de M. Bordeianu ş.a., pref. N. I. Popa, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, p. 241; în continuare Scrisori Ibrăileanu). În sfîrşit, ziarele bucureştene din noiembrie 1908 aduceau ştirea „unei bătăi în toată regula, întîmplată la Universitate, între criticii N. Iorga şi M. Dragomirescu“. Cel din urmă îi declara lui Il. Chendi că „ajungînd deasupra a strigat: «După ce te-am răpus literariceşte, iacă te răpun şi fiziceşte!»“ (Il. Chendi, Vieaţa literară, în „Ţara noastră“, an II, nr. 52, din 21 decembrie (v), 1908, p. 420.)

15 „Monitorul oficial“, din 26 mai 1904, p. 2212-2213.

16 În „Literatură şi artă română“, anul VIII, nr. 11-12, 25 noiembrie – 25 decembrie 1904, p. 587-590.

17 Societăţile scriitorilor români ş…ţ, în „Noua revistă română“, vol. VI, nr. 6, din 17 mai 1909, p. 91.

18 Ca toţi criticii, Chendi nu fusese admis în această societate. El a protestat printr-un articol, intitulat Fără critici, publicat în „Viaţa literară şi artistică“. Vezi mai jos.

19 An VIII, nr. 35, din 30 august 1909, p. 728. Asupra notei voi reveni.

20 În „Voinţa naţională“, an XXI, nr. 7251, din 4 septembrie 1909, p. 2; apărută şi în „Viitorul“, an III, nr. 649, din 4 septembrie 1909,p. 2.

21 În „Ordinea“, an II, nr. 513, din 4 septembrie 1909, p. 2. În schimb, Virgil Caraivan, casierul societăţii înfiinţate în 1908, n-a recunoscut niciodată legalitatea „demisiei“ lui Cincinat Pavelescu şi a făcut tot posibilul pentru impunerea ideii unei continuităţi între cele două societăţi. El a susţinut astfel, în articolul Cînd a fost înfiinţată Societatea Scriitorilor Români. Contribuţiuni la istoricul societăţii (publicat, mai întîi, în propria-i revistă „Răzeşul“, an I, februarie 1926, apoi, în 1939, ca „extras revizuit şi adăugit“, că statutele şi ştampila sînt cele din 1908 şi că ar fi predat gestiunea „noului“ preşedinte, Mihail Sadoveanu. Cu timpul, ideea a pătruns chiar în documentele SSR, operîndu-se o „anexare“ – în fond, ilicită – a societăţii conduse de Cincinat Pavelescu.

22 Dintre acestea, reţin atenţia două. Cel dintîi, intitulat Congresul… păcii literare, apare în ziarul ieşean „Opinia“ (an VI, nr. 775, din 17 iulie 1909, p. 1-2), nesemnat, dar la rubrica de care se ocupa poetul Rodion – A. Steuerman. Acesta, reproducînd integral „apelul“, îl comenta astfel: „Dacă literaţii români sunt aşa cum îi zugrăvesc d-nii Anghel şi Iosif, şansele de reuşită ale «congresului» ni se par foarte slabe. Dar, măcar de curiozitate, am vrea să-i vedem reuniţi laolaltă pe toţi scriitorii noştri. Măcar o singură zi, fără «invidie şi răutate». E oare cu neputinţă?…“ Cel de-al doilea ecou este articolul Viaţa literară, al lui Il. Chendi (în „Ţara noastră“, an III, nr. 30, din 26 iulie/8 august 1909, p. 237-238). Aici, criticul, vechi susţinător al ideii înfiinţării societăţii scriitoriceşti (vezi O societate literară, în „Viaţa literară şi artistică,“ an I, nr. 32, din 19 august 1907, p. 253-254, şi Cum trăim, idem, nr. 37, din 23 septembrie 1907, în Scrieri VI, p. 179-180 şi V, 72-74), observa: „După cîte înţeleg, de data asta nu mai e vorba de întemeierea unei asociaţii statornice a scriitorilor noştri. Astfel de asociaţii, după cum se ştie, au fost totdeauna greu de pus la cale. Încercările din trecut au fost toate zădărnicite. Şi nu cred că în împrejurările de astăzi, cînd manifestările individualiste sînt atît de pronunţate, s-ar putea aduna la un loc un mănunchiu mai mare de scriitori pe temeiul vreunui program principiar. Cutez să afirm că nici nu ar fi mare lipsa, cîtă vreme rivalităţile neexagerate şi duşmăniile nobile nu pot fi decît stimulante rodnice pentru scriitorii de talent. Altele sunt şi motivele, care, mi se pare, au îndemnat pe dnii Anghel şi Iosif să releve necesitatea unui «Congres» şi nu a unei «Societăţi». Sunt multe interese comune, de ordin material şi profesional, care nu pot fi apărate decît de toţi împreună şi asta s-ar putea face foarte uşor printr-un Congres anual al scriitorilor.“ În continuare, Chendi insistă asupra unui astfel de „interes“, reprezentat de decizia Societăţii Oamenilor de Litere din Franţa de a impune editorilor români plata drepturilor de autor pentru traducerile din literatura franceză, decizie ce ar fi diminuat posibilităţile de cîştig ale scriitorilor români. Nu după mult timp, cum se va vedea, Chendi înţelege că Anghel şi Iosif aveau totuşi în vedere întemeierea unei societăţii a scriitorilor. Notez, în treacăt, şi un ecou tardiv, al lui I. Scurtu (Un congres literar, care nu s-a ţinut. Poveste cum n-a fost şi nu mai este, în „Sămănătorul“, an VIII, nr. 35, din 30 august 1909, p. 711-714), mai mult o „răfuială“ cu autorii „apelului“ şi cu Il. Chendi.