Timotei Cipariu – 200

 

S-au īmplinit, la 21 februarie, 200 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai mari cărturari dintre cīţi a avut neamul nostru, fără īndoială cel mai mare dintre ardelenii din secolul al XIX-lea, căruia George Coşbuc i-a dedicat o frumoasă poezie ce avea să fie publicată īn ziarul sibian „Tribuna“, la numai trei zile după moarte (3 septembrie 1887).

Prin marea cuprindere a cunoştinţelor de care a dat dovadă, prin mulţimea preocupărilor pe care le-a avut, ca şi ideile pe care le-a mīnuit cu pricepere şi talent, el este singurul cărturar, īn epoca respectivă, care poate fi opus ca valoare lui B. P. Hasdeu, comparabil cu Dimitrie Cantemir, cu Samoil Micu şi cu Nicolae Iorga.

Născut īn comuna Pănade, judeţul Blaj, şi-a legat viaţa īntreagă de orăşelul de la īmbinarea celor două Tīrnave. Prin activitatea sa prodigioasă, desfăşurată īn īntregime acolo, Timotei Cipariu a contribuit la creşterea „micii Rome“, īntocmai ca marii lui īnaintaşi, creatorii Şcolii Ardelene. Acolo a īnvăţat, punīndu-şi, de la īnceput, īn uimire magiştrii şi acolo a funcţionat ca profesor, pīnă la sfīrşitul vieţii.

A fost, viaţa lui īntreagă, un īnvăţăcel, stăpīnit de o curiozitate ştiinţifică rar īntīlnită şi de o mare putere de asimilare. Fără să beneficieze de vreo specializare īn străinătate, a reuşit să-şi īnsuşească, numai prin mijloacele pe care i le-au pus la dispoziţie şcolile din Blaj, cunoaşterea principalelor limbi de cultură din lume: latina, greaca, ebraica, araba, franceza, germana, engleza, spaniola, la care se mai adăugau italiana, siriana, maghiara, ca să nu mai pomenim de alte cīteva, pe care chiar dacă nu le stăpīnea īn toată puterea cuvīntului, le putea utiliza.

Ca profesor, la şcolile din Blaj, nu era unul obişnuit. Sarcinile lui nu se mărgineau numai la obligaţiile, fie ele īndeplinite īn modul cel mai exemplar, de la catedră. Era un īndrumător al naţiunii īntregi, īn sensul că n-a existat acţiune, cīt de cīt īnsemnată pe plan cultural-educativ ori politic, pentru care inima lui să nu bată şi vorba lui īnţeleaptă să nu se facă ascultată.

A īntemeiat ziare şi reviste. Se numără printre factorii de răspundere din Transilvania, īn timpul revoluţiei de la 1848 şi printre organizatorii marii adunări populare de pe Cīmpia Libertăţii. A fost membru fondator al ASTREI şi al Societăţii Academice, devenită nu după multă vreme Academia Romānă. A īnfiinţat şi a condus cea dintīi publicaţie romānească scrisă, īn īntregime, īn alfabet latin („Organul luminării“, 1847-1848), după cum tot lui īi datorăm şi prima revistă de specialitate („Arhivul pentru filologie şi istorie“, Blaj, 1867–1872).

Timotei Cipariu a fost cel dintīi romān care, īmpotriva orientării sale latiniste, a subliniat valoarea poeziei populare şi pe cea a textelor romāneşti vechi. A iniţiat studiile de istoria limbii şi a stăruit asupra legăturii care există īntre istoria unui popor şi limba lui naţională. A militat pentru un teatru romānesc, īn Transilvania, şi a fost preocupat de educarea maselor, prin cultură, şi a creat, īn acest sens, ziarul pomenit („Organul luminării“). Īn rarele clipe de răgaz a fost ispitit şi de muze şi a scris versuri. Este cel dintīi romān care ne-a dat un tratat de poetică şi a contribuit, alături de alţi contemporani, la definitivarea terminologiei filosofice īn limba noastră.

Dar meritul cel mai mare a fost stabilit de aportul pe care Cipariu l-a adus īn cercetările cu caracter filologic. Sistemul său ortografic s-a bucurat, multă vreme, de atenţie deosebită, mai ales īn Transilvania., iar iniţierea studiului istoric al limbii naţionale, constituie un mare pas īnainte, īn disciplina noastră. Nu vom uita că, īn vederea lămuririi diverselor aspecte, din trecut, ale limbii, Cipariu recurge, iarăşi printre cei dintīi, la compararea stărilor de lucruri cu situaţia din celelalte limbi romanice.

Specialiştii de mai tīrziu au văzut, īn general, īn Timotei Cipariu, nu numai un mare predecesor, ci şi un adevărat deschizător de drumuri. Este destul să ne gīndim că printre cei care i-au elogiat activitatea pot fi pomeniţi Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, Mihai Eminescu, Lazăr Şăineanu, I. Pop Reteganul, A. Philippide, George Coşbuc, Ovid Densusianu, Sextil Puşcariu, Lucian Blaga, Ion Breazu, Mario Ruffini şi mulţi alţii. I s-au făcut şi observaţii, se īnţelege, privitoare, cele mai multe, la sistemul ortografic etimologist. Dar chiar cei care au formulat unele rezerve asupra activităţii lui ştiinţifice, au recunoscut orizontul larg sub care s-a mişcat cărturarul blăjean, precum şi obiectivitatea deplină de care a dat dovadă.

O imagine completă, apropiată de ceea ce a reprezentat Cipariu īn epocă, şi continuă să reprezinte īn cultura noastră naţională, s-ar obţine numai reproducīnd toate elogiile care i s-au adus. Dar acest lucru nu se poate realiza aici, īn spaţiul de care dispunem, şi, atunci ne vom mărgini numai la o singură apreciere, dintre cele ce i s-au făcut īn trecut, la aceea a lui A. Philippide, care, īmpotriva severităţii cu care i-a criticat, aproape fără excepţie, pe cei ale căror lucrări i-au atras atenţia, de la B. P. Hasdeu pīnă la Gustav Weigand şi la Ovid Densusianu ori la Sextil Puşcariu, īi acordă lui Cipariu un credit de care puţini īnvăţaţi s-au putut bucura vreodată: „Pe vremea aceea era un om, Timotei Cipariu, şi omul acela şi zi şi noapte era cu cartea īn mīnă, şi cīnd dormea, dormea pe scaunul de la masa de lucru. Ştia multe limbi, atītea cīte toţi specialiştii romāni de astăzi la un loc luaţi nu ştiu, şi citise toţi scriitorii romāni din sec XVI şi XVII din scoarţă īn scoarţă, şi un mic rezumat din această muncă de erou a publicat īntr-o capodoperă, Principii de limbă şi scriptură.“

Sistemul său ortografic, etimologic, prin care limba scrisă de el părea ruptă de vorbirea populară şi de textele vechi, a fost criticat şi, pīnă la urmă, abandonat. Dar Cipariu ne-a mai dat şi o altă carte a cărei valoare a fost unanim apreciată. Este vorba de antologia de texte vechi, intitulată Crestomaţie sau Analecte literare (Blaj, 1858), despre care Alexandru Odobescu spunea: „Vrem să constatăm că lucrarea sa e īntreprinsă după adevăratele baze ale ştiinţei filologice, că, īn mai dese rīnduri, e executată cu talent şi personalitate şi că mai ales culegerea sa de exemple din scrierile vechi romāneşti e foarte folositoare şi că o asemenea crestomaţie ar trebui răspīndită prin toate şcolile romāne.“ (Scrieri literare şi istorice, 1887, p. 353).

Printre celelalte cărţi ale lui Cipariu, trebuie menţionată, numaidecīt, Gramatica limbei romāne, lucrare mare, īn două volume, plus un suplement, īnsumīnd, īn total, 800 de pagini, premiată de Academia Romānă, şi copios utilizată de mulţi autori de gramatici de mai tīrziu. Īmpotriva etimologismului autorului, cartea conţine numeroase exemple luate din limba vorbită şi din textele vechi, e plină de sugestii care pot fi preluate de specialiştii de azi.

Contactul lui Cipariu cu textele vechi şi cu limba vorbită l-a scutit de exagerările īn care au căzut colegii săi de generaţie, reprezentanţi ai curentului latinist. Adept al sistemului etimologic, īn ortografie, el nu nega rolul principiului fonetic, despre care susţinea că nu poate duce la unitatea limbii, ci dimpotrivă, la diversificarea ei. Īntr-o vreme īn care aproape toţi cărturarii noştri erau īn căutarea unui drum pe care trebuia să se ajungă la o limbă literară unică, Cipariu, īmpotriva pregătirii sale teologice, īşi dădea seama că limba bisericească, pentru care au pledat I. Heliade-Rădulescu, Constantin Negruzzi şi alţii, nu mai putea īndeplini această sarcină, īn a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ea putea fi luată, cel mult, ca punct de plecare, baza pe care urma să se clădească limba literară modernă. Idei asemănătoare vom īntīlni, mai tīrziu, la George Coşbuc şi Ovid Densusianu.

Trebuie subliniat faptul că Cipariu, deşi a activat īntr-o vreme īn care filologia aproape nu exista, ca ştiinţă, a īmbinat studiul istoric al limbii cu observaţia permanentă a stărilor de lucruri din limba vremii sale, după cum, īn studiul limbii contemporane, se sprijinea, īn aceeaşi măsură, pe consideraţii de natură istorică. Nu-i de mirare, prin urmare, că īn Principii de limbă şi scriptură, operă de gramatică istorică prin excelenţă, autorul se sprijină pe limba vorbită şi pe dialecte, de unde ia numeroase exemple, iar īn Gramatica limbei romāne incursiunile de natură istorică se īntīlnesc la tot pasul.

Viziunea clară a marelui īnvăţat, ca şi metoda de lucru, cea mai ştiinţifică posibil, face ca opera lui Timotei Cipariu să-şi păstreze, īncă, actualitatea şi să constituie, īn continuare un adevărat model pentru cei ce se ocupă cu studiul limbii naţionale. Iar patriotismul său luminat, ca şi buna credinţă īn relaţiile cu alţii ori democratismul īnaintat, sub semnul căruia a acţionat toată viaţa, vor constitui, sīntem siguri, modele necontestate de comparare. Unele dintre cuvīntările sale ar putea sta cu cinste īn cele mai pretenţioase antologii. Cine ar putea să citească fără o emoţie superioară cuvīntul rostit la inaugurarea ASTREI (Sibiu, 1861) ori pe cel care a avut loc un an mai tīrziu, īn iulie 1862, la Braşov, din  care ne permitem să īmprumutăm acest final:

„Dea Cerul ca, precum toţi sīntem de un sīnge, toţi ne-am īndulcit de la sīnul mamei noastre cu aceleaşi cuvinte dulci, toţi ne sīntem fraţi, – oricīt ne despart munţii şi văile şi oricīt ne īmpart stările politice şi confesiunile religioase, – tot una să fim, o naţiune, o limbă, o literatură. Şi dacă pe alt cīmp romānul e tăiat īn bucăţi şi purcede pe căi diferite, uneori cu totul contrarii, dar cel puţin īn literatură, īn paşii cătră cultură, numai un corp şi numai un suflet să fie. Atunci, orice despărţiri politice, sociale şi religioase ne vor tăia de laolaltă, dar spiritul naţiunii şi geniul romān va tinde aripile sale peste toţi fii lui Traian şi-i va ţine legaţi īntru legăturile păcii, frăţiei şi unităţii naţionale. Aşa să fie īn veci“.

 

Gavril ISTRATE