Mihail Sorbul şi lumea lui de patimi

 

Aproape insignifiante sīnt manifestările lui Mihail Sorbul īn alte domenii decīt acela al teatrului. Nici romanele, nici nuvelele, nici schiţele umoristice nu l-au impus īn vreun fel. El este, prin excelenţă, un dramaturg, unul dintre cei mai importanţi īn literatura noastră, īn care a adus o viziune nouă.

Drama istorică, īn versuri, Letopiseţi (1914), are substanţa unui roman. Protagonist, vodă Ion Armanul, căruia, pentru furiile lui pedepsitoare, i s-a mai zis şi „cel Cumplit“. E un erou fără nimic romantic īn complexiunea lui ? cu omeneşti slăbiciuni (uneori, nu-şi poate stăpīni mīnia, alteori se arată prea iertător), dar, mai ales, cu īnsuşiri ce tind să facă din el o proiecţie simbolică de conducător.Stăpīnit de idealul exaltant al unei Moldove „slobode“ şi mīndre, voievodul īşi īnchină viaţa acestei himere, īn care crede cu īndărătnicie, cu fanatism, chiar şi atunci cīnd sorţii nu-i sīnt deloc favorabili. Momentele lui de luciditate, cīnd vede limpede decăderea īn care se scufundă ţara, alternează cu clipe de patrioticesc extaz. Oastea romānă, spre pildă, i se pare neasemeni: „Dar meşteră-n războaie şi-apoi cu vīrtoşie, / Nu-i oaste să ne-ntreacă şi nici că va să fie!“ Nici atunci cīnd se predă turcilor (ca să-şi salveze oştirea), aflat īn pragul unui martiriu ce face din el o „jertfă simbolic㓠(I. Trivale), bravul voievod, īntraripat de iluziile ce i-au īnsoţit domnia, nu-şi pierde credinţa īntr-o reīnscăunare ce i-ar oferi şansa să-şi īmplinească proiectul politic.

Şi totuşi, cu toată fibra unei voinţe ce părea de neīnfrīnt, īl īmpăienjeneşte oboseala. Ar vrea de somnul pămīntului s-adoarmă: „Eu simt nevoia tihnei, căci mult m-am zbuciumat. / şi-aş vrea să dorm īntruna, să dorm netulburat; / Nici visul să nu vie să-mi tulbure-adormirea, / Să nu mai ştiu de mine, să mă-mpreun cu firea...“ Zbuciumul necontenit īn care īi este dat să trăiască nu rămīne fără urmări. Un stres continuu ? războaie cu otomanii, ale căror nesăţioase „pofte“ (dublarea haraciului) nici prin gīnd nu-i trece să le satisfacă, lupta de uzură cu marii boieri, veninoşi şi făţarnici, care, urīndu-l, urzesc intrigi şi săvīrşesc ? precum Ieremia Golia ? trădări care pe Ion Armanul nu-l clatină īn īncordarea lui spre ţelul de care este posedat. Pedepseşte pe cīte unii, īi ridică īn ranguri pe alţii, din boierimea mijlocie, dintre răzeşi. Dar īl mai apucă şi „scīrba“ cīteodată. Şi īi dă tīrcoale un sentiment al zădărniciei: „Zidirăm o cetate cu mare străduială, / Din frămīntări şi sīnge făcurăm tencuială / Ca să legăm mai straşnic moldovenescul zid / Ce-o mai rămīne-n vremuri?... Ia, vreun pisar isteţ / Le-o dărīma īn hulă īn vreun letopiseţ / Şi-apoi... apoi uitare... ori tristă pomenire...“ Dar prin eroicele fapte, ca şi prin groaznicul sfīrşit (īnjunghiat, este apoi legat de cămile şi sfīrtecat), Ion-vodă Armanul nu e sortit nicicum uitării.

O „comedie tragic㓠este şi Dezertorul (1917). De fapt, şi intriga, şi atmosfera sīnt impregnate de tragism. Īntīmplările se desfăşoară, pe parcursul a douăzeci şi patru de ore, īn timpul primelor zile ale ocupaţiei germane a Bucureştiului, īn primul război mondial. Din replicile schimbate de cei aflaţi īn scenă se poate percepe neliniştea care domneşte īn oraş, chiar dacă o parte a populaţiei se distrează. Teroarea pune stăpīnire pe cei ce n-au izbutit să plece īn refugiu şi această apăsare crescīndă duce la stări de panică, ca şi la reacţii de laşitate sau de egoism.

Nimic comic pīnă acum. Un sergent mobilizat, Silvestru Trandafir, aflat pe front, nu mai suportă gīndul că nevasta, Aretia, īi va fi fiind infidelă. Şi atunci, dezertează. Acasă, după un incident ridicol cu un băiat de treabă, Lică chitaristul, pe care īl goneşte pe fereastră, „jaluzul“ se confruntă cu un mai vechi pretendent la graţiile Aretiei, locotenentul Gottfried Schwalbe. Curtenitor la īnceput, neamţul īşi pierde la un moment dat răbdarea, dīnd semne de agresivitate erotică. Dialogul dintre cei doi bărbaţi e īncărcat de tensiune dramatică. E o situaţie-limită, angajīnd nu doar doi rivali īn amor,ci şi doi potrivnici pe cīmpul de luptă. Simţindu-se tare pe situaţie, neamţul se arată dispus să īl lase să plece pe Silvestru, el păstrīnd-o pe Aretia, „prada mea de război“. Īntărītat, romānul īi taie beregata şi, după ce se asigură că soţia a părăsit locul faptei, se predă unei patrule germane. Ar fi putut şi el să fugă, dar, jertfindu-se, vrea să evite represaliile ce s-ar fi putut abate asupra unor nevinovaţi. Ciuruit de gloanţe, Silvestru, ca un „romān sadea“, aruncă soldaţilor lui „Machenson“ o grozavă, īnverşunată imprecaţie: „Fără judecată?! Grijania mamii voastre de şoacăţi!“

„Tot efectul dramei ? scrie G. Călinescu ? vine din contrastul dintre sufletul mare al lui Silvestru şi pitorescul lui mahalagesc“. Īntr-adevăr, limbajul eroului e unul de suburbie, cu accente de pitoresc caragialian („depandă“, „pretandă“, „traivan“, „īnconversăm“, „famelia“). E o vorbire-kitsch, trivială, īn care răbufneşte natura lui rudimentară, de mitocan impulsiv şi pus pe arţag. Prepuielnic precum, īn O noapte furtunoasă, Jupīn Dumitrache, Silvestru Trandafir, acest „Othello de mahala“ (Doina Modola), e un tip violent, care, cum singur recunoaşte, şi-a brutalizat soţia nu rareori. Fără motiv, Aretia („virtute“) fiindu-i credincioasă. Ca Vulpaşin, al lui G. M. Zamfirescu, o bate fiindcă acesta e felul lui de a-şi exprima simţămintele. O maltratează din pasionalitate amoroasă: „Sīnt venit de o zi şi jumătate şi noi īncă nu ne-am sărutatără. Vino la mine, Aretio, colea pe inimă, că din pricina ticălosului am uitatără de noi. (O īmbrăţişează şi o sărută sălbatec). O!... Sufleţelul meu! Tare te-am iubit şi numai fiere ne-a fost dat să bem! Of! Of! Of! Că tare-s pedepsit şi dă oameni şi dă Dumnezeu.“

Sub vulgaritatea lui Silvestru Trandafir se zbuciumă un suflet aprig, capabil de trăiri viguroase. Cu izul lui de ridicol, limbajul e, īn esenţă, patetic, şi īn iubire, cum s-a văzut īn citatul de mai sus, şi īn disperare („Ajută-mi, Doamne, să-mi scap famelia!“). Poţi schiţa, ca spectator, un zīmbet, dar zīmbetul e īnsoţit de o īnfiorare. Silvestru Trandafir, aşa cum dovedeşte moartea lui eroică, e un personaj tragic, primitiv īn multe privinţe, dar cu o forţă interioară care īl propulsează spre sublim. Vitalitatea lui e, īn ordine artistică, biruitoare. „Īn perspectiva modernismului dezlănţuit īn deceniile următoare, teatrul romānesc va atinge culmi nebănuite, dar ca vitalitate nu va īntrece pe Ronetti-Roman şi Mihai Sorbul, ambii reprezentīnd de fapt mentalitatea literară a veacului trecut“ (I. Negoiţescu).

Vitalitatea cu manifestări imprevizibile, izbucnind din străfundurile abisale ale firii, e trăsătura accentuată a personajului Tofana, din „comedia tragic㓠Patima roşie. Comicul, īnsă, e minor faţă de īncărcătura de tragic a piesei. Īi dăm dreptate lui G. Călinescu: e o „dramă pasională cu aspecte secundare de umor“. O pasiune necontrolată, un „furor eroticus“, care, dincolo de senzualismul aprins, implică şi o cruzime cu resort ereditar. Frumoasa Tofana e fata hingherului Haralambie Sbilţ, care avea o plăcere bestială să vadă bietele animale prinse cu „sbilţul“ zvīrcolindu-se disperate („se topea de fericire la zvīcniturile dobitocului sugrumat“).

Dar, cine e Tofana?... Studentă cu modeste posibilităţi materiale, ea trăieşte īn concubinaj cu un fiu de senator, Castriş, acceptīnd, cu toată mīndria care o roade, să fie īntreţinuta acestuia vreme de cīţiva ani. Şi totuşi, cīnd partenerul, pe care īl suportă din interes, o vesteşte, poate īn cuvinte nepotrivite, că tatăl său s-a „īnduplecat“ să accepte căsătoria celor doi, profitoarea reacţionează cu o iritare care trece iute īn sarcasm. Nu asta e fericirea pe care o aştepta.

Nu trece mult şi, printr-o curioasă coincidenţă, īn casa lui Castriş apare un june uşuratec, Rudy, fost coleg de bancă. E un filfizon plictisit de cuceririle uşoare. Tofana se aruncă asupra lui cu un nestăvilit, desfrīnat, devorator nesaţ amoros. (Un comentariu acid, misogin, face G. Ibrăileanu: „Tofana īl iubeşte cu temperamentul, ? bine! Dar celelalte şaptesprezece femei de ce l-au iubit? Prostia nu strică pe līngă femei, a zis Schopenhauer.“) Īl vede slab, ezitant, nu prea isteţ la minte (tīnărul īnsuşi se consider㠄un fleac ce vrea să devină ceva“) şi, trufaşă, simte pornirea să-l domine, iar prin unire conjugală să-i schimbe felul de a fi. Capriciul ei feminin, cu doza lui de iraţional, se izbeşte īnsă de neaşteptata rezistenţă a frivolului aventurier, care vrea să-şi pună ordine īn viaţă prin īnsoţirea cu ingenua, mult prea ingenua, Crina. Patima voluntarei Tofana (oricīt de lucidă, ea este, pīnă la urmă, o roabă a patimii) dă īn clocot, activīnd instinctul agresiv, chiar criminal („Te-aş sfīşia!“), al fiicei de hingher. Īnfuriată c㠄omuleţul ăsta“, acest „pierde-vară“, „căţeluş īnzorzonat cu panglicuţe“ (aluzie la mandolina cu panglicuţe a craiului) i se opune, īl supune unor ultime asiduităţi, jignindu-l, dorlotīndu-l, poruncindu-i, conjurīndu-l. Intrată īntr-o pasă morbidă, vrea să-l ademenească pe Rudy īn patul logodnicei lui, Crina. Cum tīnărul, oripilat, o respinge, Tofana īl īmpuşcă, strigīndu-i surescitată vorbe pornite dintr-un fond atavic: „Aşa! Īn patru labe, cīine!“, figura ei exprimīnd un „extaz de nemărginită mulţumire“. (Tot aşa, cīnd, scos din fire, cumintele Castriş se năpustise asupra lui Rudy, Tofana īl īndemnase aţīţată: „Omoară-l ca pe un cīine!“). Apoi, izbucneşte īntr-un plīns convulsiv. Nu-i rămīne decīt, īn aceeaşi stare de extremă tensiune, să se sinucidă. Altceva nici nu putea s-o aştepte „la capătul drumului“.

Pentru că Tofana face parte, după clasificarea raisonneur-ului piesei, Sbilţ, dintre aceia care „trec peste marginile firii omeneşti şi merg pīnă la capăt“. Nici o punte de comunicare nu poate fi īntre excesivii aceştia şi aceste „firi fireşti“, oamenii cumsecade, cum sīnt blīnda oiţă Crina şi īncornoratul bonom Castriş (pe care Tofana, cu ilogism specific femeiesc, īl desconsideră tocmai pentru că e bun, afectuos), „dobitocul sadea“, după aprecierea cinicului Sbilţ. Aşa cum Rudy e „dobitocul frumos“, iar el īnsuşi, parazitul (omul de prisos ? īnrīurire rusească), cabotinul, boemul Sbilţ e „dobitocul inteligent“. Nu se flatează, paradoxurile caustice pe care le emite sorbind pahar după pahar īşi au sclipirea lor. Etern student, acrit pīnă la dezgust de eşecul pe care şi-l asumă şi incapabil să se smulgă din marasm, acest „geniu pustiu“ care nu-şi va realiza niciodat㠄opul fundamental“ pe care īl tot promite, practică ? īnaintea lui Cioran, dacă e să facem o trimitere ilustră ? o filosofie de un pesimism fără speranţă. Socotind că oamenii sīnt, iremediabil, „bolnavi“, că sīnt răi pentru că astfel dictează fatalitatea destinului lor, el e convins că pot fi schimbaţi. Aşa īncīt soluţia izbăvitoare ar fi sinuciderea („Trebuie să plecăm īn lume şi să propagăm sinuciderea“), care ar strivi definitiv „germenul degenerării rasei omeneşti“.

Un suflu de tragism (Tudor Vianu recurge la sintagma „teatru neotragic“) străbate piesa, cu sinuozităţi psihologice, a lui Mihail Sorbul. S-au făcut conexiuni cu teatrul nordic (Ibsen, Strindberg), īn special pentru zbaterea, cu tulburi porniri, urcīnd spre paroxism, a eroinei. Viziunea unei lumi caracterizate printr-o cruzime dincolo de marginile fireşti, o cruzime de „fiară“, se proiectează şi asupra altor scrieri ale dramaturgului. Īn Eroii noştri, lupta īntre sexe dispune de semnificative referiri: bărbatul e un „lup flămīnd“, iar femeia, o „caracatiţă“. Īn Praznicul calicilor, Vlad Ţepeş dă foc unei biserici īn care īnghesuise sumedenie de infirmi, cu o motivaţie care se va regăsi īn arsenalul de mai tīrziu al unor adepţi ai īmbunătăţirii, prin crimă, a rasei umane: „ca să scăpăm moşia de boală şi ocară“. Sorbul, ca dramaturg modern, iubeşte excesul, intensitatea, acestea, la fel ca şi meandrele sufleteşti, fiind, pentru el, semne ale „vieţii adevărate“ („A crea viaţă adevărată, aceasta este artă“).

Iar viaţa are şi dramă, are şi comedie. Patetismul se poate īmpleti cu ridicolul ? de aici şi formula ambivalent㠄comedie tragică“. Derizoriul există, fără īndoială, şi īn Patima roşie. Filfizonul Rudy aminteşte, la intrarea īn ultima scenă, a īntīlnirii fatale cu Tofana, de Rică Venturiano din O noapte furtunoasă. Castriş, molīul, se furlandiseşte cu expresii de proastă literatură („Ba te iubesc şi acum, te iubesc ca un prost, numai că eu īn momentele critice am ceva din calmul stīncii bătute de obrăznicia valurilor“). Sbilţ cultivă paradoxul, amestecīnd, īn panseurile lui, sumbrul şi grotescul.

E nevoie de un simţ ascuţit al dozajului pentru a realiza astfel de dificile compoziţii. Sorbul are din plin acest simţ, simţul construcţiei, el călăuzindu-se după un principiu pe care, īnsă, īl formulează īn termeni prea categorici: „creaţia unei piese de teatru este mai ales o chestie de tehnică“. Dacă mai există şi talent...

 

Florin FAIFER