O ISTORIE VIE

 

La zece ani de la apariţie, publicaţia ce-mi găzduieşte aceste īnsemnări editează Cartea „Revistei romāne“, o antologie de aproape 400 de pagini īn care īşi află loc textele ce au dat, ca să zic aşa, greutate şi culoare specifică revistei. Nu cred că are cineva pretenţia şi orgoliul de a crede că tot ce apare īntr-o revistă este memorabil şi antologabil, după cum, fără publicarea unor efemeride, a unor relatări despre fapte şi evenimente importante la un moment dat, dar perisabile īn timp, o revistă ar pierde din cota de atractivitate imediată.

Ca unul implicat mai degrabă simbolic īn viaţa „Revistei romāne“, īndrăznesc a scrie despre revistă şi despre Cartea „Revistei romāne“ de-acum, dincolo de aerul aniversar şi savoarea cupei de şampanie. E aproape un miracol că revista a īmplinit zece ani, īntrucīt, īn această perioadă, publicaţii mai cu pretenţii au dispărut fără urmă. Şi despre „Revista romān㓠se poate spune că a fost mai mereu pe punctul de a nu apărea, dar īntotdeauna s-au găsit oameni şi instituţii care au mai scos un ban de la ciorap, un top de hīrtie ceva mai ieftin, astfel īncīt editarea s-a făcut fără sincope. Oricum, să se ştie, nimic n-a fost pe gratis, īn afară de munca redactorilor şi a colaboratorilor! Dar chiar şi aşa revista n-ar fi fost posibilă fără zbuciumul şi freamătul acestei basarabence de mult ieşenizată, care este Areta Moşu, şi fără tenacea roboteală a lui Victor Durnea. Īi laud chiar īn revista „lor“? Poate e indecent, dar merită. Noi, ceştialalţi, care figurăm īn colegiul de redacţie, facem mai mult... figuraţie, ne batem cu ... vorbe la cīte o şedinţă de redacţie şi aşteptăm, ca la „Junimea“ de altădată, cineva să strige „Uşile!, Uşile!“ şi să īnceapă partea a doua... Ceea ce se şi īntīmplă. Pe urmă, īn timp ce Areta caută ... fonduri, Victor ... caută texte, inclusiv cele pe care am promis, unii dintre noi, că le-aducem ... Şi cīnd s-ar părea că revista a intrat īn impas, īşi şi face, īn mod miraculos, apariţia. Pentru preşedinta ASTREI ieşene şi pentru redactorul-şef al revistei este poate (in)confortabil să lucreze cu astfel de colaboratori, unii dintre ei universitari scortoşi, altii scriitori simandicoşi... Dar ce s-ar face ei fără cei doi Ioni, istoricii aşezaţi la fruntariile mesei şi ale ... istoriei, pentru a cărei punere īn drepturi şi īn date cīt mai exacte, nu-şi pregetă? Fără insinuările filigranate ale lui Florin, orale sau scrise? Fără lumea, de o tristeţe veselă, pe care Bogdan o (re)pune pe scena revistei şi a redacţiei? Fără duhul bucovinean al lui Liviu, care scoate mereu de sub papuc o figură, un fapt, un eveniment, pierdute īn cenuşa timpului? Fără bucolicul Dumitru, miroslăvind prunci eminamente agricoli şi visīnd la vremuri kogălnicene? Fără Mircea cel tīnăr („Tu eşti Mircea?“), doctorand de legătură īntre epoci şi generaţii aproape pierdute? Fără Oana cea frumos curgătoare şi culegătoare computerizată de litere, cītă frunză, cītă iarbă, īn Grădina Botanică? Şi chiar fără mine? Dacă nu sīnt un colaborator tenace, aşa cum sīnt nod-păpurist, īn schimb, puteţi conta pe mine ca pe un acribios cititor. Ca dovadă, am citit Cartea „Revistei Romāne“ din scoarţă-n scoarţă. Ceea ce prin ani (la fiecare apariţie a revistei) mi se părea cam paseist, cam prăfuit, cam prea patetic, cam prea apăsat sau prea evaziv spus, mi se arată acum īntr-o altă lumină. Dintr-odată, din aceste pagini se relevă o istorie vie, sensibilă, pe alocuri, ca o rană deschisă. Cartea – şi revista, desigur – pare a veni īn continuarea (şi confirmarea) aserţiunii lui Iorga: Romānia – o ţară īnconjurată de romāni. Citind cartea, am călătorit īn timp şi spaţiu, cu bucovinenii şi basarabenii cei desţăraţi; am fost īn Banatul sīrbesc şi pe Valea Timocului; am poposit īntre aromānii din Macedonia şi Albania, din Grecia şi Bulgaria; am zis „bună ziua“ romānilor din Balta – şi ei mi-au răspuns la fel, bucuroşi; am fost īn surghiun īn Siberia, īmpreună cu Aniţa Nandriş-Cudla şi cu atīţia alţi deportaţi romāni; am văzut măcelul stalinist de la Fīntīna Albă; am vorbit romāneşte cu moldovenii de dincolo de Prut şi ei mi-au răspuns īn aceeaşi limbă, ceva mai lată; am asistat la creşterea şi descreşterea imperiilor īnconjurătoare şi la īntredeschiderea unor porţi īntru libertatea fiinţei şi a cuvīntului; am aflat că, īn secolul al XXI-lea, istoria īncă mai poate fi falsificată şi limba mutilată (de-ar fi să amintesc doar Istoria Moldovei īn date sau Dicţionarul romān-moldovenesc, două aberaţii editate la Chişinău; am compătimit cu cei care n-au grai romānesc īn şcoală şi īn biserică. Episoade cutremurătoare interferează clipe aurorale, oameni providenţiali se intercalează cu vīnzători de neam şi ţară, adevărul (istoric) umblă mai mereu cu capul spart, dar peste toate, ceea ce se degajă din aceste texte reparatoare şi recuperatoare este starea de destin, voinţa, ştiinţa, chiar arta de a trăi, de a rezista (decenii) īntr-un mediu ostil. Vocaţie romānească.

Aceste călătorii mi le-au făcut posibile – şi-i numesc aici pe colaboratorii constanţi ai „Revistei ...“ – Gavril Istrate, Dorin Lozovanu, Adrian Turculeţ, Ioan Lăcătuşu, Cătălin Ciolca, Ilie Seftiuc, Lucia Cireş, Valentin Alexei Constantinov, Pavel Balmuş, Sergiu Matei Nica, Vasile Harea, Andrei Stratulat, Vitalie Josanu, Vlad Vlasie, Grigore Ilisei, Gloria Lăcătuşu, Ion Ungureanu şi toţi ceilalţi care, prin profesionalism, vocaţie şi altruism, au dăruit cititorilor scripturi de istorie, cultură şi civilizaţie romānească, puse, toate, sub adagiul cronicarului: „Eu voi da sama de ceea ce scriu.“

 

Nicolae Turtureanu