ION H. CIUBOTARU

la 65 de ani

 

Cīnd lucrezi alături de un om aproape patruzeci de ani (īn anul 1965, īncepeam, ca studenţi, cercetările de teren), este dificil să te detaşezi şi să găseşti tonul potrivit pentru a-l prezenta, la un moment aniversar, căci, fără voie, devii subiectiv şi te fură nostalgia. Cīnd au trecut toţi aceşti ani?

De la bun īnceput, studentul de la Filologie Ion H. Ciubotaru s-a dovedit pasionat, chiar talentat īn investigarea satelor şi, spre deosebire de mulţi dintre noi, care ne bucuram de o „vacanţ㓠la ţară, şi-a asumat foarte serios misiunea de cercetător. Era limpede că gospodarul Haralambie Ciubotaru din Arborea, comuna Liveni (azi George Enescu), īşi crescuse cei cinci copii īn cultul şi disciplina muncii temeinice. De altfel, au dovedit-o, cu vremea, făcīnd toţi studii superioare.

Īn scurt timp, calităţile sale au făcut să se impună ca leader, postură īn care se află şi astăzi, cīnd se poate afirma că a devenit şef de şcoală īn cercetarea etnologică ieşeană, recunoscut ca atare şi pe plan naţional.

A redactat o teză de licenţă despre jocurile dramatice cu măşti din Moldova şi a īnceput cercetările pe cont propriu, īmpreună cu Silvia Ionescu (viitoarea soţie), īn comuna Vīnătorii, din judeţul Iaşi, materializate īntr-o consistentă monografie folclorică, publicată īn 1971. După o scurtă, dar eficientă, experienţă de muzeolog la Muzeul Etnografic al Moldovei, devine, īn 1968, cercetător şi responsabil de colectiv la Centrul de Lingvistică, Istorie Literară şi Folclor (actualul Institut de Filologie Romān㠄A. Philippide“) al Filialei din Iaşi a Academiei Romāne.

Semnează, īmpreună cu profesorul Vasile Adăscăliţei, cīteva studii şi culegeri de folclor (īntre care Teatrul folcloric din judeţul Iaşi, 1969; Folclor din ţinutul Rădăuţilor, 1969) şi, īn paralel cu activitatea migăloasă de redactare la Dicţionarul literaturii romāne de la origini pīnă la 1900, īn care a elaborat articole despre folclorişti şi specii folclorice, se documentează temeinic şi publică, īn anul 1970, amplul Chestionar folcloric şi etnografic general (peste o mie de īntrebări), principalul instrument de lucru al ambiţiosului proiect Arhiva de Folclor a Moldovei şi Bucovinei.

Urmează o muncă susţinută, dar şi o luptă dīrză cu multe inerţii, pentru tipărirea, difuzarea chestionarelor, studierea răspunsurilor, alcătuirea unei reţele de localităţi, a unei metode de cercetare īn teren, de arhivare şi valorificare a materialelor, inclusiv de dotare a colectivului cu aparatură şi mobilier, īn prezent, arhiva tezaurizīnd peste 150.000 de documente.

Pe līngă colaboratorii din colectiv, Lucia Berdan, Lucia Cireş, şi Silvia Ciubotaru, au mai contribuit la alcătuirea arhivei şi la valorificarea culegerilor, impulsionaţi de acelaşi entuziasm molipsitor, etnomuzicologii Florin Bucescu şi Viorel Bārleanu, care au colaborat, de asemenea, la transcrierea şi interpretarea partiturilor muzicale ale speciilor cercetate īn „Caietele Arhivei de Folclor“.

Īn anul 1978, susţine, cu succes, teza de doctorat Cīntecul funerar şi contextul său etnografic pe Valea Şomuzului Mare, sub conducerea profesorului Dumitru Pop, la Cluj, iar īntre anii 1979–1991 coordonează colecţia celor zece volumele din seria „Caietele Arhivei de Folclor“, extrem de favorabil primite de specialişti, a căror apariţie se datorează, īn primul rīnd, asiduităţii sale. Dintre acestea, volumul al III-lea, Petru Caraman Literatură populară (1982) , este īngrijit şi prefaţat de Ion H. Ciubotaru, volumul al VII-lea (1986), Folclorul obiceiurilor  familiale din Moldova. (Marea Trecere) şi volumul al X-lea (īn două părţi), din anul 1991, Valea Şomuzului Mare. Monografie folcloric?, sīnt semnate de Ion H. Ciubotaru, iar volumul al VIII-lea (1988), Ornamente populare tradiţionale din Moldova (Cusături, ţesături), este realizat īmpreună cu Silvia Ciubotaru, după ce, īn 1982, publicaseră, la Botoşani, tot īmpreună, volumul Ornamente populare tradiţionale din zona Botoşanilor (Cusături).

Printre proiectele mari din planul de cecetare, a mai găsit răgaz pentru studii de metodologie sau despre cultura populară din Războieni–Valea Albă, despre G. T. Kirileanu, despre despre lirica din judeţul Botoşani (Folclor poetic. Cīntece şi strigături din judeţul Botoşani, 1980), numele său fiind o prezenţă constantă īn revistele de specialitate, īn cele de cultură şi īn presa audio-vizuală.

Ion H. Ciubotaru s-a bucurat de preţuirea profesorului Petru Caraman, īn apropierea căruia a stat aproape 18 ani, savantul ieşean avīnd un rol hotărītor īn formarea şi orientarea sa ca specialist īn domeniul etnologiei. Fiind mandatat cu valorificarea moştenirii ştiinţifice a ilustrului cărturar, a reuşit să antreneze īn acţiunea de recuperare a operei profesorului Caraman nume de prestigiu din domeniul cercetării romāneşti şi să publice: Petru Caraman, Descolindatul īn sud-estul Europei, Studiu de foclor comparat, ediţie īngrijită şi postfaţă de Ion H. Ciubotaru, Iaşi, 1997 şi Studii de etnografie şi folclor, ediţie īngrijită de Ovidiu Bārlea şi Ion H. Ciubotaru, postfaţă, note, indice şi bibliografie de Ion H. Ciubotaru, Iaşi, 1997. Īn curs de apariţie sīnt studiile Influenţa lui Kochanowski asupra lui Dosoftei şi consideraţii critico-axiologice şi Vechiul cīntec popular ucrainean despre Ştefan Voievod şi problemele lingvistico-etnografice aferente.

Īn volumul Marea trecere. Repere etnologice īn ceremonialul funebru din Moldova, publicat la editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţional㓠īn anul 1999, sintetizează rezultatele cercetărilor făcute de-a lungul anilor cu privire la riturile funerare din Moldova, tratate parţial īn teza de doctorat şi īn volumul al VII-lea din seria „Caietele Arhivei de Folclor“. Contribuţia deosebită a acestui studiu constă īn descoperirea şi comentarea multor obiceiuri şi cīntece de priveghi prea puţin cercetate īn literatura de specialitate.

Efortul īndelungat de cercetare a terenului, de perfecţionare profesională şi de redactare a fost, de curīnd, īncununat de două volume masive despre universul culturii populare a catolicilor din Moldova (I, Arhitectura tradiţională. Textilele de interior. Portul popular de sărbătoare; II, Obiceiurile familiale şi calendaristice, Editura „Presa Bună“, Iaşi, I, 1998, 280 p.; II, 2002, 500 p.), care vor fi succedate de un al treilea volum, cuprinzīnd folclorul acestei comunităţi confesionale.

Apariţia primelor două volume din această amplă lucrare, publicată sub egida Episcopiei Romano-Catolice din Iaşi, a constituit un veritabil eveniment editorial. Oportunitatea cercetării, temeinicia investigaţiei metodice a surselor celor mai autentice, capacitatea de analiză şi sinteză dovedită de autor, care a utilizat cu discernămīnt şi competenţă atīt bogatele informaţii de teren, cīt şi bibliografia existentă cu privire la tematica studiului, fotografiile de o excepţională valoare documentară şi artistică realizate de Cristian Lisacovschi (şi Ion H. Ciubotaru, īn cel de al doilea volum), precum şi ţinuta grafică desăvīrşită, asigurată de Tipografia Vaticanului, sīnt tot atītea motivaţii pentru interesul deosebit cu care au fost primite de specialişti.

După un scurt, dar bine documentat, excurs istoric asupra „fenomenului ceangău“, se conchide că nu este vorba de un grup etnic, ci de o minoritate religioasă. Īn cele peste 150 de sate investigate, majoritatea din judeţele Bacău, Neamţ şi Iaşi, catolicii (romāni, maghiari, saşi, polonezi) au convieţuit „avīnd aceleaşi drepturi şi īndatoriri, fără ca cei ce se aflau īn postura de gazde să īncerce să-şi impună supremaţia īn vreun fel“ (I, p. 10). Cu deplină probitate profesională, autorul subliniază: „atīt graiul ceangăiesc, cīt şi cel secuiesc sīnt cunoscute astăzi īntr-un număr restrīns de sate. Vorbitorii acestor idiomuri sīnt, de regulă, oamenii īn vīrstă, dar şi ei apelează la acest mijloc de comunicare tot mai rar. Īn rest, majoritatea covīrşitoare a catolicilor din Dieceza de Iaşi vorbesc limba romānă, singura īn care s-au exprimat din moşi-strămoşi. O parte dintre ei păstrează şi astăzi o seamă de particularităţi fonetice sau elemente lexicale ce trimit la unele zone transilvănene“ (I, p. 10-11). Afirmaţia este susţinută de numeroase mărturii ale celor ce se simt ofensaţi atunci cīnd nu sīnt consideraţi romāni.

Conştient că, pentru a putea defini global identitatea acestei comunităţi, este necesară o cercetare complexă interdisciplinară (istorică, lingvistică, etnologică, demografică, antropologică, sociologică), Ion H. Ciubotaru este, totuşi, de părere că: „Prezentate obiectiv, materialele etno-folclorice luate īn discuţie devin mărturii incontestabile că populaţia catolică din Moldova este romānească şsubl. n.ţ. Cultura lor materială şi spirituală se integrează atīt de firesc īn patrimoniul civilizaţiei noastre rurale, īncīt adevărul este greu de escamotat, deşi tentativele de acest gen nu lipsesc“ (I, p. 13 ).

Secţiunile primului volum cuprind compartimentele civilizaţiei rurale selectate ca fiind cele mai reprezentative pentru „semnele arhaicităţii şi ale duratei“ din satele care „continuă să īmbătrīnească şi să se deprecieze, izolīndu-se tot mai mult īn nepăsarea generală ce le īnconjoară“, dar care păstrează un „univers structurat după orīnduieli tainice, statornicite de īnaintaşi“ (I, p. 7-8).

Volumul al doilea, mai amplu decīt primul, cuprinde fondul cel mai bine conservat din cultura populară, obiceiurile, cum se remarcă īn Cuvīnt īnainte: „Pentru că mai ales aici pot fi īntīlnite acele arhetipuri şsubl. a.ţ inconfundabile, ce condensează experienţa umană a unei populaţii trăitoare īn aceleaşi locuri secole şi milenii īn şir. Elementele ce ţin de mentalitate sīnt definitorii, pentru că acestea nu se pot dobīndi printr-un proces de aculturaţie şsubl. a.ţ. Ele se cristalizează īn succesiunea generaţiilor şi se transmit din tată īn fiu. Sīnt modele de relaţii rituale, juridice, socio-culturale, afective, principii de conduită, simboluri esenţiale ce au jalonat, de-a lungul vremurilor, existenţa ruralului tradiţional“ (I, p.VIII).

S-a săvīrşit, de fapt, o lucrare de arheologie culturală şi numai un efort susţinut de tenacitate şi o abilitate, pe care am numi-o, fără rezerve, talent, au putut dezvălui complexitatea şi bogăţia acestui univers cultural arhaic, a cărui enigmatică frumuseţe se va revela deplin la apariţia celui de al treilea volum.

Lucrarea nu este, cum s-ar putea crede, una pur şi simplu descriptivă. Comentarii pertinente stabilesc corelaţii cu fenomene culturale din alte arii romāneşti şi, cīnd este cazul, din alte comunităţi şi epoci. Perspectiva este panoramică, diacronică şi sincronică, etno-, socio- şi antropologică, pătrunzīnd adeseori īn domeniile altor etno-ştiinţe. Calitatea deosebită a lucrării este conferită şi de ilustraţiile de excepţie, de aparatul critic impresionant prin acribie, de o bibliografie atotcuprinzătoare, de indicele subiecţilor chestionaţi (peste cinci sute) şi de rezumatele īn limbile franceză, engleză, italiană şi germană.

Īn mod cert, studiile de sinteză viitoare asupra catolicilor din Moldova trebuie să pornească, obligatoriu, de la această fundamentală sursă de informaţii a cărei valoare documentară şi ştiinţifică este de netăgăduit.

După 1989, cīnd s-au ivit noi oportunităţi, Ion H. Ciubotaru a īnceput să desfăşoare şi activitatea didactică, predīnd cursuri de etnologie, de metodologie a cercetării culturii populare la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, iar, din anul 1995, a fost īncadrat titular la Catedra de literatură romān㠄G. Ibrăileanu“ a Facultăţii de Litere de la aceeaşi universitate.

Implicīndu-se de-a lungul īntregii sale cariere īn toate manifestările culturale care aveau ca scop culegerea şi valorificarea culturii populare īn mod optim, i s-a īncredinţat, īntre anii 1991–2004, şi funcţia de director al Centrului Judeţean al Creaţiei Populare din Iaşi, calitate īn care a cultivat valorile autentice şi a iniţiat colaborarea cu instituţiile de acelaşi profil din Republica Moldova. Numeroasele festivaluri şi tīrguri de artă populară organizate īn această perioadă au prilejuit şi apariţia unor publicaţii iniţiate de Ion H. Ciubotaru: „Rapsozii“ (martie, 1992), „Datini“ (decembrie, 1992 şi 1993), „Olarii“ (iunie, 1992 şi 1993).

Īn tot ce a īntreprins, Ion H. Ciubotaru s-a dovedit deosebit de tenace, neostenit īn realizarea lucrului desăvīrşit, intransigent cu sine, mai īntīi, şi, fireşte, cu cei din jur.

Se adevereşte, prin el, īncă o dată, că īn pămīntul dorohoian creşte o viţă de oameni aleşi, care au un cuvīnt de spus īn cultura romānă.

 

Lucia CIREŞ