Expresii ale mentalităţilor

 

 

Haine nemţeşti

Delimitarea īn această privinţă, īn fond socială, s-a făcut pornindu-se de la īmbrăcămintea de tip oriental a boierilor, dominantă pīnă īn secolul al XIX-lea; această caracterizare a vestimentaţiei de „modă nou㓠apare de la Ion Ghica pīnă la Tudor Arghezi. Dar īmbrăcaţi „nemţeşte“ sīnt şi colegii de la „şcoala domneasc㓠ai lui Delavrancea, care nu mai purtau hainele obişnuite ale mahalagiilor din Delea Nouă (Domnul Vucea), după cum, prin straie nemţeşti, se distinge, īntr-un sat pe măsura celor din zona dinspre munte a Moldovei, un străin ciudat, Chirică (Creangă, Povestea lui Stan Păţitul). Aceasta şi pentru că, după cum scria Ispirescu, „romānul, cīnd vede pe cīte cineva din neamurile apusene…, īi zice neamţ“! (īnainte fusese veneţianul – venetic, sau frīncul).

Dacă, pentru germani, imaginea romānului s-a conturat, mai īntīi, prin elemente reale sau fantastice din impresii de călătorie şi din legende despre Dracula, informaţii exacte despre Transilvania, Banat şi Bucovina s-au transmis prin rapoarte ale funcţionarilor imperiali şi, apoi, chesaro-crăieşti (o sinteză valoroasă, īn studiul Imaginea romānilor īn spaţiul lingvistic german 1775 – 1918, datorat profesorului Klaus Heitmann, de la Heidelberg, apărut īn 1995 īn traducere romānească). Expresiile din memoria limbii romāne īnfăţişează modul, divers şi contradictoriu, īn care a fost recepţionat germanul de către oamenii simpli de la noi: prea puţin locvace (a tăcea ca neamţul; romānul se face neamţ cīnd se preface că nu īnţelege) şi obiectiv, chiar cīnd este īn detrimentul său (a spune drept, ca neamţul).

Desigur, faţă de īmbrăcămintea de tip occidental a existat şi o reacţie populară; prin comparaţie cu hainele sale, ciobanului i se pare că germanul este īmbrăcat īn… zdrenţe. Eroul baladei ciobanului care şi-a pierdut oile respinge cīntecul de consolare al acestuia (ca şi pe cele ale „ţiganului“ şi „ţăranului“), ironizīndu-l sub aspect vestimentar: „Hai, diri, diri, nemţule, / Cum īţi cură zdreamţăle!“, cu riposta: „Las’ să cure, că nu-mi pasă, / Că mi-e nemţoaica frumoasă / Pune aţă şi le coas㓠(respectiv: „C-am altele mai frumoasă“; Gottfried Habenicht, Vom Hirten, der seine Schafe verlor, o sinteză pe baza izvoarelor romāneşti, 1975/1976).

Īn aceeaşi ordine de idei, un alt element ce a atras atenţia a fost īncălţămintea: īn doina Plīngerea ţării, publicată de Alecsandri īn Poezii populare, găsim sintagma nemţi bocīncari, explicată de poet: „poreclă dată soldaţilor austriani care au ocupat Principatele Unite īn timpul războiului de la Crīm şi care erau īncălţaţi cu botine groase sau bocīnci“.

Mai importante sīnt reflexele la alte niveluri sociale. Aspectul vestimentar a fost unul dintre elementele luate īn consideraţie īn devenirea societăţii romāneşti moderne la mijlocul secolului al XIX-lea. hainele europeneşti, adoptate de progresişti, puneau īn evidenţ㠄tombaterele“, īmbrăcate īncă oriental, şi, la rīndul lor, retrograzii găseau ridicole hainele nemţeşti, provocatoare de īncurcături de tot felul. Coana Chiriţa, a lui Alecsandri, povestind cursa īn care avea să cadă la Iaşi, cu măritişul fetelor, ca victimă a doi vīnători de zestre, explică astfel pricina erorii: „Cine dracu să-i cunoască? Acu toţi īs īmbrăcaţi īntr-un fel… şi nu poţi alege care-i boier şi care-i coţcar“, dar, fireşte, lui Guliţă īi promite ca răsplată că-i va face „straie de modă nou㓠(Chiriţa īn provinţie).

Tabloul schimbării hainelor, la mijlocul secolului al XIX-lea, şi efectele prefacerii le-a descris pe larg Alecu Russo (īn Studie moldovană): „… idea nouă au năvălit īn ţară o dată cu pantalonii, şi mai straşnici decīt năvălirile tătăreşti; īn cīt ai scăpăra, au pīrjolit şacşīri, mestii, giubele şi toată garderoba strămoşească“. Dar „progresiştii“ au devenit şi ţinta batjocurii rīndaşilor şi ţiganilor (nu numai a „bărbilor mari şi tufoase“), care le strigau „măi neamţule! cu haz nespus“. Nararea īntīmplării unui „boier mare din capitalie“, care „mai mult de glumă decīt denadins se şfăbise“ şi este apostrofat de vizitiul său, ce-l luase drept „cărătaşul“ aşteptat să dreagă trăsura, se īncheie chiar prin cuvintele din piesa lui Alecsandri: „pas de cunoaşte acum care-i boier şi care nu-i, dacă s-au nemţit şi stăpīnul meu!“. 

Pe aceeaşi linie, a observării alterităţii negative, se plasează şi alte sintagme romāneşti din această familie: nemţoaica din expresia a ajunge nemţoaică este „guvernanta“, un statut social inferior, după cum portretul neamţului este tot prea puţin măgulitor şi īn sintagma a lua luleaua neamţului „a se īmbăta“. O situaţie īn care acesta, pentru salavarea prestigiului, se străduieşte să nu se trădeze, iar efortul este recunoscut, chiar dacă ironic, prin… a umbla drept ca neamţul!

 

Stelian Dumistrăcel