Datoria estetică a onoarei

 

Īntre morală şi estetică se stabilesc adesea, īn proiecţie ideală, raporturi izomorfe. Desigur, faptele se desfăşoară pe cu totul alte dimensiuni. O eventuală discuţie ar presupune căi atīt de bătute īncīt s-ar ajunge la tocirea  celor nouăzeci şi nouă de opinci de oţel ale căutărilor ritualice.

Această proporţie „de aur“ poate fi proiectată uneori īn structura sufletească a unui om. Este ceea ce īndrăznesc să facă rīndurile de faţă. De fapt ele īncearcă să exprime - ceva mai de departe - , punīnd īn cadru preţios, consideraţia deosebită pentru figura unuia dintre profesorii care susţin īn inima intelectualităţii ieşene sentimentul frumosului de altădată impregant īn veşnica zi de mīine.

Domnia-sa, Profesorul Alexandru Husar, nu există, cu certitudine, numai īn perimetrul spiritual al Iaşilor (perimetru naţional pregnant şi intensiv, de altfel). Īnsă, din fasciculul extrem de larg al elementelor valorice care compun personalitatea Profesorului, această ipostază se dovedeşte, īn acest moment, cel mai limpede aşternută īn memoria mea sufletească.

Două au fost momentele cīnd personalitatea esteticianului ieşean mi-a marcat existenţa profesională.

Prima īntīlnire a fost la cursul de estetică. Nu mai ţin minte cum s-a desfăşurat examenul, fapt relativ unic īn memoria studenţească īncărcată de emotivităţile acute ale orelor de examen. Făceam parte dintr-o grupă de studenţi incisivi, penetranţi şi răi īn cadrul unei polemici. Jurnalul studenţiei mele marchează zeci de pagini despre cursul de estetică şi un singur rīnd, la urmă: „am luat toţi zece“. Figura profesorului era īntr-adevăr măreaţă, entuziasmul şi energia expunerii uluia pentru că se īmpletea perfect cu o delicateţe timidă pe alocuri, sensibilă totdeauna. Simţeam toţi aura de nobleţe. Erudiţia expozeului atrăgea şi pentru că exista o anume artă īn care alternau exploziile orbitoare ale descrierilor funambuleşti cu ierarhizările sistematice. La un moment dat, cīţiva dintre noi, „răii de la spaniolă“, i-am spus el condor. Profesorul desfăşura, īntr-adevăr, īn faţa noastră un zbor īnalt, pe curenţii tulburi ai vremurilor de dedesubt. Aproape toţi cei din grupa aceea purtăm īncă īn suflet cīte ceva din acuitatea puternică şi lină a privirii de condor. Acea privire ne īnlesnea accesul la castelele din Spania viselor noastre.

Cea de a doua īntīlnire s-a produs la alt examen, acela al susţinerii tezei de doctorat. Nu am găsit niciodată prilejul să-i mulţumesc suficient Profesorului pentru efortul pe care l-a făcut atunci aplecīndu-se cu īngăduinţă şi interes asupra .unor analize filologice īncărcate de necesara rigoare a unei analize lingvistice. Alături de G. Ivănescu (profesorul, conducătorul şi īndrumătorul meu īn lingvistică), perspectiva estetică a d-lui Husar cu privire la  aspectele filologice ale limbii romāne literare din secolul al XIX-lea mi-a strunit viziunea stilistică asupra istoriei limbii. Regret şi acum momentele de atunci pe care, de emoţie, le-am trăit fără să le realizez, fără să le simt efectiv  desfăşurarea. Īncet-īncet,  datorită distorsionărilor pe care timpul le aplică memoriei, ajunsesem să-l consider pe esteticianul ieşean ca pe un fel de adept - pentru domeniul respectiv - al lui Vossler.

Greşeam profund. Nu a fost niciodată exegetul Alexandu Husar un vosslerian. Domnia-sa s-a dovedit un „husarian“ īnainte de toate. Şi această modalitate personală a existenţei profesionale a Domniei-sale a impregnat iremediabil aerul universitar al Copoului. Memoria multora dintre noi (noi cei de atunci versus noi cei de acum) asociază figura esteticianului poet, īntr-o eventuală heraldică a intelectualităţii perene a Iaşilor, alături de George Lesnea şi de Val Gheorghiu.  Trei prezenţe puternice şi delicate īn acelaşi timp, creatoare de atmosferă. Aceste prezenţe sīnt extrem de diferite temporal şi stilistic, plasate īn universuri valorice depărtate unul de celălalt şi totuşi īn legătură afectivă prin deschiderea unor misterioase „uşi“ pictate īn memoria sufletului.

Desigur, nimic nu poate fi mai subiectiv şi mai durabil ca legătura afectivă. Cīnd m-am revăzut după mulţi ani cu unul dintre cei mai dragi colegi al grupei studenţeşti de atunci, am trecut printr-un moment de vacuum conversaţional, īn sensul că nu mai găseam īn caierul īnţesat de amintiri şi de īntrebări sufocate de mici uitări şi de mari contratimpuri, nu mai puteam găsi capătul ghemului de gīnduri. Dialogul spart părea o prăpastie de netrecut īntre aceia care fusesm şi aceştia doi. Era cel mai limpede exemplu conversaţional al ipostazei intitulate banal: „neregăsirea de sine“.  Noi, cei doi studenţi de atunci, aparţineam nu numai altei perioade biologice sau temporale, aparţineam unui alt Pămānt care se īnvīrtea mai īncetişor şi unei ale orīnduiri fixate īn spaţiul subţiat pīnă la o singură dimensiune imbecilizantă. Stările atīt de diferite ne fragmentau, iar respectivele fragmente nu ne puteau re-constitui, re-fiinţa. Clipa de jenă risca să biruie memoria afectivă. Pīnă la un moment dat cīnd a ţīşnit de deasupra noastră, de sus, ca din zborul peste Anzi al unui condor, īntrebarea: „Ţii minte ce zicea Husar despre muzică, la cursul lui de Estetică?“.

 

Cristina Florescu