Ana Blandiana în Sicilia

 

A fost semnalată deja – atît în presa noastră, cît şi în cea italană – apariţia unui volum din lirica Anei Blandiana la Editura Donzelli din Roma. Este vorba de o antologie bilingvă, care propune publicului italian o selecţie din creaţia poetică a autoarei, de la primele volume pînă la cel din 2000, Soarele de apoi. În materie de traducere de poezie, antologia este, de altfel, soluţia cea mai adecvată, spunea Al. Philippide, deoarece traducerea integrală a unui volum duce inevitabil la inegalităţi valorice. Antologia, în schimb, permite alegerea numai a acelor bucăţi în care traducătorul simte că a găsit „cîntecul“ textului original. Aşadar, miracolul empatiei (Al. Philippide  numea „transfuzie poetică“) nu se produce cu toate poeziile poetului de tradus. Exigent cu sine, Al. Philippide nici nu considera poeziile care erau doar corect traduse şi, pentru a marca această exigenţă a selecţiei, îşi intitula dinadins placheta din 1945, nu antologie, ci Flori alese din Les Fleures du mal.

Antologia italiană din versurile Anei Blandiana este rezultatul unei colaborări dintre Bruno Mazzoni, căruia îi aparţine traducerea literală a poeziilor, şi Biancamaria Frabotta, ea însăşi poetă, care doar stilizează textul, condusă de propria-i sensibilitate feminină şi de sugestiile sonore ale unei limbi pe care nu o cunoaşte.Ea mărturiseşte, de altfel,că motivul care a determinat-o să se angajeze în traducerea volumului a fost felul Anei Blandiana de a-şi recita versurile, „transfigurînd litera textului, cu o voce desprinsă de trup, îngerească, voit arhaică, în afara timpului parcă“. Şi tot „vocea Anei“ rămîne pentru ea singura cale de acces către limba română. De aceea, ne interesează să aflăm în ce fel i se înfăţişează poetei Biancamaria Frabotta limba română, pe care o percepe numai la nivelul învelişului sonor, cu sporadice iluminări semantice datorate vocabulelor latine recognoscibile: o limbă duală – ni se spune – scindată între „o fatală atracţie către Est“ şi „nostalgia după o ordine latină“.

Poeta italiană ne dă apoi amănunte despre metoda folosită în traducerea dintr-o limbă necunoscută în propia-i limbă, în care posedă toate mijloacele expresive: făcînd apel, în primul rînd, la traducerea literală a lui Bruno Mazzoni, „un covor presărat cu zeci de variante“; consultînd ediţii în alte limbi; încercînd să pătrundă poetica Anei Blandiana; apropiindu-se de poezia românească, în special de cea a lui Blaga. Eseul, dens şi foarte frumos scris, ar trebui să figureze în Bibliografia lucrărilor de traductologie, care de obicei nici nu acordă spaţiu acestui tip de traducători. O singură rezervă, în ceea ce priveşte titlul Verso una poesia povera: ar fi fost preferabil, credem, „poesia scarna“ sau „disadorna“, în loc de „povera“, „săracă“, din cauza conotaţiilor simpificatoare ale adjectivului propus.

Compoziţia acestui cuplu de traducători, Biancamaria Frabotta – Bruno Mazzoni, ne obligă să formulăm încă o dată întrebarea ştiută: pentru traducerea unui poet este, într-adevăr, indispensabilă contribuţia unui alt poet? Evident, poeţii răspund afirmativ. Salvatore Quasimodo, traducătorul lui Arghezi (un traducător-stilizator ca şi Biancamaria Frabotta mai tîrziu), revendica exclusivitatea acestei vocaţii pentru breasla poeţilor, căci numai ei pot păstra „intactă calitatea poetică a originalului“ (Interviu inedit, 1966, în Arghezi, Poesie, recent reeditat). Spunea acelaşi lucru – dar mai frumos – şi poetul Ilie Constantin, tot prin anii şaizeci: „numai poeţii (...) pot face traduceri moderne, utile din poezia universală. Ei pot păstra praful inefabil şi vital de pe aripile fluturelui, pentru că ei înşişi ştiu să zboare“ („România literară“, nr. 5/1968). (În treacăt, un gînd pentru Ilie Constantin: ne-am bucura dacă poetul ar reveni la pasiunea de altădată pentru limba italiană şi dacă s-ar ocupa şi de... „traducerile altora“).

Că numai poetul poate traduce poezie este un adevăr ce poate fi, totuşi, contrazis oricînd. Bruno Mazzoni a tradus poeziile lui Mircea Cărtărescu, dar pentru traducerea poeziilor Anei Blandiana şi-a asumat, cavalereşte, un loc secund, lăsînd locul întîi celor două poete, cărora le-a înlesnit întîlnirea pe plan lingvistic. Reuşita acestui volum în colaborare stă, de fapt, în atingerea unui înalt grad de armonie între autoare şi cei doi traducători ai săi.

Să mai adăugăm că ni s-a părut bună ideea de a anexa la volum un eseu de poetică al Anei Blandiana, tradus excelent de Bruno Mazzoni. Ni s-a părut chiar că versiunea italiană are, faţă de original, un plus de ritm, de nerv, de perfecţiune stilistică. A se vedea, de exemplu, pagina iniţială, oricum o pagină antologică.

În schimb, pentru a semnala pe coperta a IV-a implicarea Anei Blandiana în viaţa publică, ar fi trebuit, desigur, folosit un alt cuvînt, sau o perifrază, în loc de „attivista“, „activistă“, care oripilează urechile noastre.

Actualmente, în Italia sînt mulţi traducători buni din limba română: Marco Cugno, Roberto Scagno, Adriana Mitescu, Gabriella şi Gheorghe Carageani şi alţii. Faţă de aceştia, însă, Bruno Mazzoni are un crez, acela că un autor, după ce şi-a scris cartea, nu trebuie s-o părăsească pe raftul unei librării sau al unei biblioteci. Dar, dacă pe o piaţă editorială suprasaturată, ca aceea a Italiei, este foarte greu să publici o carte de literatură română, şi mai greu este să-i faci publicitate. Prin urmare, Bruno Mazzoni rezolvă problema oarecum pe cont propriu, organizînd lansări de carte prin diferite librării, diferite instituţii şi universităţi, vorbind despre cartea sa, încercînd să facă astfel cunoscută literatura română, încercînd să trezească interesul intelectualilor din oraşele prin care trece: Torino, Padova, Pisa, Florenţa, Roma, Bari. Iar, de curînd, iată, şi la Catania, împreună cu Ana Blandiana: la Centrul Cultural „Le Ciminiere“, foste rafinării de sulf reamenajate, şi la Facultatea de Litere, cu sediul în fosta Mănăstire a Benedectinilor (despre a căror „evlavie“ ştim mai multe din Viceregii Federico de Roberto).

 

Margareta Dumitrescu

Facultatea de Litere, Catania