Alexandrina Cernov:

„…am ajuns la īnţelegerea că trebuie să fac cīt pot de mult pentru menţinerea culturii şi spiritualităţii romāneşti...“

 

 

 

- Īmi face deosebită plăcere să īncep un dialog cu o distinsă doamnă, o remarcabilă personalitate, care vine dintr-un oraş ce a strălucit īntotdeauna īn cultura sufletului romānesc, oraş prin care şi-a purtat paşii, adolescent fiind, Mihai Eminescu, oraş īnstrăinat de mai mult de jumatate de secol de ţară. Aşadar, din Cernauţiul visurilor noastre vine doamna Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Romāne.

- Şi eu sīnt īncīntată să vă reīntīlnesc şi desigur sīnt recunoscătoare că īmi permiteţi să reprezint un oraş de o adevărată cultură romānească, care, chiar dacă īn momentul de faţă şi īn alte momente ale istoriei a fost atīt de departe de ţară, a fost īntotdeauna spiritual aproape.

- Aş propune să īncepem dialogul prin a ne aminti de copilărie. Ce momente din copilăria Dv. v-au marcat īn mod deosebit?

- Fireşte, abia acum īnţeleg că am avut o copilărie caracteristică pentru foarte mulţi dintre cei care au fost nevoiţi să părăsească zona respectivă. Eu m-am născut nu departe de cetatea Hotinului (astăzi casa aceea nu mai există, a fost bombardată la numai cīteva zile după plecarea părinţilor şi bunicilor mei īn ţară). Īn februarie 1943, bunicul meu a hotărīt să părăsească Hotinul, deoarece fusese negustor, avea prăvălii, era legat de partidul tărăniştilor şi, desigur, nu se aştepta la ceva bun īn ajunul sosirii armatelor sovietice. Īn acel timp, tatăl meu era īn armata romānă şi se afla la Cluj. Au pus īn căruţă tot ce au putut (eu aveam trei luni) şi ne-am pornit spre Cluj. De acolo, ulterior, ne-am retras īntr-un oraşel mic, Bistriţa-Năsăud, iar īn 1949 ne-am stabilit la Bucureşti. Aşadar, copilăria mea, să zicem, conştientă mi-am petrecut-o īn Bucureşti. Acolo am urmat liceul şi tot acolo, un prim an de facultate. Mai tīrziu, īnsă, bunicul şi tatăl meu ne-au spus că trebuie să revenim la Cernăuti… Au ales Cernăuţiul, de care bunicul fusese foarte legat, şi gīndul lui era să se stabilească la Cernăuţi.

- Ce i-a determinat să se īntoarcă īntr-o zonă ocupată?

- Să ştiţi că-mi vine foarte greu să judec cum au judecat ei atunci, eu am urmat calea părinţilor şi a bunicilor mei şi sigur că am plecat cu ei īnapoi. Pe de o parte, bunicul considera că Cernăuţiul va fi retrocedat după 20 de ani, că ocuparea lui este ceva temporar şi ca dovadă aducea faptul că, iată, ruşii, nu au construit nimic de la război īncoace īn Cernăuţi, nu au făcut măcar o fabrică, o clădire nouă. Al doilea motiv era sentimental. Cu toate că nu este bine să vorbesc despre bunicul meu aşa, el avea o dragoste din tinereţe. Īntorcīndu-ne pe noi pe toţi la Cernauţi, s-a īntors, de fapt, la dragostea lui veche, noi rămīnīnd un pic păcăliţi. A fost egoist, dorind să ne aibă şi pe noi, şi pe ea alături. De fapt, mai tīrziu, pregătind pentru „Glasul Bucovinei“ Memoriile lui Ionică Nandriş şi mai ales fragmentul īn care Ionică Nandriş povesteşte amănunţit cum a părăsit Cernăuţiul, cam tot īn acea perioadă, şi soarta  acestei familii şi a altor familii din Bucovina, mi-am dat seama că semăna foarte mult şi momente tragice desigur că au existat in istoria fiecarei familii, fiecare istorie fiind īn principiu o dramă.

- Există ceva īn viaţa Dv. astăzi ce vă trezeşte amintiri din copilărie?

- E Balada lui Ciprian Porumbescu… Nu numai pentru faptul că vin din Cernăuţi şi Ciprian Porumbescu vine tot din Bucovina şi e legat de acest oraş… Şi Porumbescu, şi Eminescu, şi Epaminonda Bucevshi vin din aceeaşi perioadă, s-au format la aceeaşi şcoală, toţi trei au fost la serbarea de la Putna şi fiecare a contribuit prin arta sa la această sărbatoare. Porumbescu, pentru noi bucovinenii, nu este doar o personalitate a muzicii, el e un simbol. Īn cimitirul din Cernăuţi există un monument ce se numeşte DETRUNCHIATUL; e monumentul de pe mormīntul membrilor COMITETULUI ARBOROASA - şi reprezintă un copac mare, viguros, din care o ramur㠖 BUCOVINA – este detrunchiată, ruptă. Acest episod a avut o consecinţă fatală īn viaţa compozitorului. Cunoaştem mai puţin despre destinul lui, dar ştim că, trimiţīnd la Iaşi o telegramă din partea detrunchiatei Moldove, īntreg comitetul „Arboroasei“ a fost īnvinuit de īnaltă trădare de către guvernul austriac şi toţi au fost aruncaţi īn īnchisoarea de la Cernăuţi. Īntīmplător, locuiesc nu departe de această īnchisoare, care i-a fost fatală lui Ciprian Porumbescu. De acolo i se şi trage moartea timpurie.

- Īn 1962 v-aţi īnscris la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cernăuţi. Se mai păstra la acea vreme tradiţia unui centru universitar romānesc?

- Era o universitate cu tradiţii bogate, nu era īnsă una romānească. Poate, de multe ori, cei care mă cunosc se īntreabă de ce am absolvit filologia rusă, limba şi literatura rusă? A fost un episod naiv, dar am avut norocul să īntīlnesc prima dată īn viaţă un om care m-a ajutat. E vorba de decanul de la filologie, domnul profesor Arpad, fie-i ţărīna uşoară… Atunci am venit la domnia sa şi i-am spus că vreau să mă īnscriu la romānă. Dīnsul a spus că nu există o aşa secţie şi pentru acesta ar trebui să merg la Universitatea din Leningrad. Mi-a propus să mă īnscriu la secţia de limba moldovenească“. Răspunsul meu a fost absolut copilăresc: „Eu nu vreau să-mi stric romāneasca mea cu moldoveneasca voastr㓠M-a īntrebat de ce şi i-am spus că atunci cīnd am trecut graniţa la Ungheni a venit un moldovean şi mi-a spus „Cu aşa bumajca, pozor Sovetscomu Soiuzu“. Şi atunci am zis că astfel de limbă eu nu recunosc. Decanul a rīs, a spus că doreşte să vorbească cu tatăl meu şi mi-a promis că mă īnscrie la rusă… Mi-am zis că mai bine fac rusa, decīt o astfel de „moldovenească“. Decanul mi-a pus īnsă o condiţie - dacă nu voi reuşi īntr-o jumatate de an să susţin examenele la fel ca şi colegii mei, voi fi transferată la secţia moldovenească. De frică, am terminat cu media ‘bine“ sesiunea, spre mirarea tuturor, scriind chiar dictările la limba rusă bine. Aceasta a fost istoria. Aveam impresia atunci că este o universitate rusească, se vorbea ruseşte, se preda ruseşte şi, desigur, fiecare se prezenta mai īntīi de toate ca rus. Cei de la secţia moldovenească se ţineau oarecum departe de mine, neīnţelegīnd ce se petrece pe de o parte, pe de altă parte, copiii sīnt īntotdeuna foarte duri şi necruţători, eram un pic arogantă şi-mi părea că ei vorbesc o limba stricată şi-mi afişam limba noastră romānească mai frumoasă, mai bucureşteană, şi i-am īndepărtat prin felul meu de a vorbi. Ne-am apropiat, īnsă, īn momentul cīnd, īn anul 4, la Cernăuţi s-a deshis redacţia de televiziune īn limba romānă. Erau 20 de minute de emisie pe săptămīnă şi am acceptat să fiu crainică, apoi regizoare. Mai tīrziu, aceste minute s-au mai īnmulţit şi atunci m-am apropiat de colegii mei de la romānă, să spunem aşa, căci de fapt aşa era corect.

- Să ştiţi că noi, studenţii de la litere veneam deseori de la Chişinau la Cernăuţi pentru a studia cel puţin cīteva zile īn biblioteca Universităţii, care avea adevărate rarităţi bibliografice pentru noi. Cum vă explicaţi faptul că, spre fericirea noastră, a tuturor, fondul de carte romānească acolo nu a fost sacrificat īn totalitate, aşa cum s-a īntīmplat la Chişinău?

- Pe semne, tot datorită Universităţii. Orice am spune, dar noi, cei de la Cernăuţi, am avut noroc. Basarabenii spuneau: „Noroc că au dat peste voi austriecii. Au fost oameni de cultură, care n-au īndrăznit să distrugă ceea ce este cultură, chiar dacă această cultură nu le-a fost favorabilă. Noi am avut un profesor care a ţinut cursul de teorie a literaturii la secţia romānă, dar care niciodată nu īndrăznea să spună că Eminescu ar fi fost naţionalist sau să spună ceva īmpotriva unei personalităţi romāne.

- Să īnteleg că era ucrainean?

- Da, ucrainean, dar instruit la şcoala romānească. De asemenea, libraria de la Cernăuţi, care a fost o adevărată comoară pentru noi. Īn pofida faptului că īn cursurile noastre nu se vorbea despre scriitorii romāni, nu se vorbea despre Tudor Arghezi, sau Tudor Vianu, sau despre Călinescu, īntotdeauna avea cărţile lor. Le comanda şi ni le dădea. Cărţile erau ieftine şi astfel pe atunci ne-am făcut biblioteci frumoase cu carte romānească. Cīt priveşte fondurile de carte romānească din Cernăuţi, să ştiţi că au avut şi ele o soartă tragică. A fost o bibliotecă foarte bogată, „s-au păstrat“ chiar pīnă astăzi foarte multe cărţi vechi, dar la un moment dat a fost numit director al bibliotecii un coleg de la catedra de literatura ucraineană, care a dat ordin ca aceste cărţi vechi să fie coborīte īn subsolul bibliotecii. Peste un timp, s-a descoperit că ele au putrezit īn marea lor majoritate, deci multe s-au pierdut atunci. Deoarece ne apropiam de perioada perestroicăi şi la Chişinău tocmai se īnfiinţa muzeul literaturii, a venit un camion din Chişinău, a fost īncărcat cu carte romānească pentru a o duce la muzeu. I-am telefonat ulterior unei bune prietene, Alexandrina Narcovici, să se intereseze de aceste fonduri de mare preţ. Dīnsa nu le-a descoperit, din păcate, la Chişinău nici pīnă astăzi. Īnteleg că s-au pierdut. Aş fi bucuroasă să fi ajuns măcar īn biblioteci particulare de acolo. O altă serie de cărţi a nimerit īn secţia secretă, rămasă secretă şi astăzi pentru romāni. La aceste cărţi are acces oricine, nu īnsă şi noi. Nu demult, profesorul Iacobescu, care lucrează la cel de-al doilea volum din Istoria Bucovinei, a lucrat la aceste fonduri de carte şi documente de la biblioteca Universităţii din Cernăuţi. Şi-a facut multe copii, dar cīnd trebuia să iasă din bibliotecă, niciunai nu i s-au dat. Le-a văzut, le-a citit, īnsă nu poate să memoreze toată informaţia. E paradoxal, dar aceasta e realitatea. Domnul Vatamaniuc ne spunea adeseori: „Voi aveţi o comoară, o arhivă colosală la Cernăuţi, de ce nu o cercetati?“ Ei bine, īmpreună cu soţul am īncercat o astfel de cercetare, dar fondurile care nu le convin lor nu ni se dau. Īntr-o discuţie cu profesorul Ambruster din Germania ni s-a spus: „Oameni buni, este ciudat faptul că noi nemţii, cīnd venim aici, avem acces la aceste fonduri, iar voi romānii – nu.“ Nici chiar unui romān venit din Germania, cu cetăţenie germană, nu i se dau cărţile şi documentele cerute. Prin urmare, există o atitudine selectivă īn acest sens. Sperăm totuşi că aceste documente nu vor fi distruse şi că, poate, īn viitor le vom putea studia.

- Noi veneam īn acei ani la Cernăuţi nu numai pentru bibliotecă, ci şi pentru aerul acestui oraş, care pentru noi īnsemna un colţ de Romānie. Mai funcţiona la Cernăuţi şi renumita librărie, despre care ne-aţi vorbit deja, unde şi noi, basarabenii, eram primiţi cu foarte multă căldură de un foarte simpatic librar (ce-i drept, mai tīrziu, am aflat că tot atīt de simpatic ne turna la securitate, denunţul ajungīnd la Chişinău īnaintea noastră). Dar asta e o altă poveste… Apropo… Librarul vorbea īntr-o impecabilă limbă romānă, fără nici un pic de accent… Dar, nouă, celor de la Chişinău, ni se părea la īnceputul anilor 70 că la Cernăuţi se respira ceva mai liber ca īn Basarabia. Care era atmosfera īn realitate, cum o simţeaţi Dv. la faţa locului?

- Nu se respira chiar atīt de liber, poate că eram noi puţin mai īndrăzneţi. Vreau să vă spun că soarta acestei librării a fost de-a dreptul tragică. După ce doamna librar, prietena noastră, a plecat īn Israel, au venit alţii care au distrus-o sistematic. Astăzi, această librărie nu mai există. Treptat, diriguitorii au īncetat să mai comande carţi, se comandau doar autori ruşi īn traducere romānească, ca apoi treptat-treptat librăria să moară de la sine. Pe de altă parte, Cernăuţiul are o cultură romānească şi germană, pentru că noi depistam īn īnsăşi arhitectura oraşului, zone īn care ne gīndim că această casă e o casă moldovenească veche, este biserica sf. Nicolae, care din păcate a ars nu demult. Acestea au un pronunţat specific medieval moldovenesc; vine apoi perioada austriacă, mica Viena… şi perioada romānă, unde veţi vedea case pe care le veţi recunoaşte şi īn Bucureşti. Īnsă această atmosferă arhitecturală europeană ne apropie foarte mult de oraşele din Transilvania. Cernăuţiul fusese un oraş extraordinar de curat, un oraş īn care s-au păstrat anumite tradiţii culturale īn muzică, īn felul de a face pictura la toate naţionalităţile trăitoare aici. Uneori această atmosferă de cultură putea să ne ducă īn eroare, pentru că există şi o altă faţetă a acestei libertăţi. La mormīntul lui Aron Pumnul găseaţi īntotdeauna flori, chiar dacă, fiind prins că pui flori, aveai mari neplăceri. Acum, să ştiţi, nu mai plecăm atīt de des spre acest mormīnt, cum plecam atunci. Aici a īnvăţat Eminescu, aici a fost statuia lui V. Alecsandri, de aceea părea că noi, povestind despre aceste lucruri pe care le ştiam de la părinţii noştri, sīntem mai romāni. Īn acelaşi timp, noi am suferit foarte mult īn anii 70. A fost un proces foarte greu la facultate numai pentru că īntr-una din camerele de la cămin s-au citit nişte cărţi editate īn perioada interbelică, nişte manuale īn care se vorbea despre Antonescu ş.a.m.d. Acum ştim că fusese o provocare pentru a depista simpatiile studenţilor noştri. Şi profesorii, şi studenţii au fost zguduiţi de aceste evenimente. Ni se interzicea să amintim despre savanţi romāni, despre scriitori romāni. Pot să vă spun un caz care atuncea m-a mirat foarte mult. Eram tīnără profesoară şi īntr-o bună zi prorectorul mă opreşte (prorectorul era de origine romān) şi īmi spune: „Fii atentă, nu le vorbi studenţilor tăi desre Nicolae Iorga şi nu le recomanda vreo carte de-a lui Iorga, căci deja s-a făcut o reclamaţie“. L-am asigurat că n-am vorbit niciodată despre Iorga din simplul motiv că ştiu foarte puţin despre el şi n-am īn biblioteca mea nici o carte de-a lui, şi nici īn biblioteca din Cernăuţi n-am găsit vreuna, astfel că n-am putut s-o recomand studenţilor. Venind acasă, am īncercat să văd dacă discuţia respectivă n-a fost o provocare, am analizat situaţia şi mi-am dat seama că studenţilor le recomandasem la cursul de introducere īn lingvistică romanică, pe care īl ţineam la secţia de limba şi literatura moldovenească, cartea lui Iorgu Iordan. Cei care m-au turnat, au confundat numele lui Iordan cu al lui Iorga… Şi mai fusese o situaţie cīnd, venind la examenul de admitere, am fost chemată de rector şi am fost mustrată pentru că am recomandat ca tema pentru compunere operele lui Lupan. Nu īnţelegeam ce i-a suparat atīt de mult, căci şi opera lui Andrei Lupan şi a Anei Lupan erau acceptate de autorităţi, ba mai mult chiar, erau scriitori-tribun ai noului regim… Am cerut explicaţii şi atunci mi s-a spus ca Lupan colaborează la Europa Liberă…

- Īmi dau seama că se refereau la Nicolae Lupan, ziaristul de la Chişinău, care a plecat īn Occident…

- Absolut corect, dar atunci, īn mare derută, am dat un telefon la Chişinău, la prietenii mei de acolo şi i-am īntrebat dacă Ana Lupan sau Andrei Lupan au emigrat cumva. Aceştia mi-au spus că nu şi că la Chişinău sīnt frecvente aceste teme. Cei de la Cernăuţi mi-au spus că trebuia să fiu mai atentă şi să specific numele Andrei Lupan, căci ei au crezut că e vorba de Nicolae Lupan, originar din Cernăuţi şi care emigrase īn Occident.

- Deşi au trăit sub acelaşi regim de ocupaţie, īn acelaşi lagăr enorm cu numele URSS, romānii bucovineni se deosebesc foarte mult de romānii basarabeni, de romānii de peste Prut. Īn primul rīnd, bucovinenii vorbesc o romānă mai frumoasă, mai fără accent. Este, īn opinia Dv., un merit personal al acestora sau e rezultatul unei conjuncturi istorice?

- Da, am şi o explicaţie ştiinţifică īn acest sens, dat fiind că m-am ocupat de problemele bilingvismului artistic, dar acum, desigur, nu vreau să fac o analiză ştiinţifică, ci una mai lirică şi aş porni de la cuvintele lui Nichita Stanescu „Limba romānă este Patria mea“. Pentru bucovineni, limba romānă a fost īntr-adevăr Patria… Şi voi porni nu de la anul 1775, cīnd Bucovina este răpită de austrieci, ci de la ultimul secol - secolul 20, cīnd, pe parcursul a numai o sută de ani, bucovinenii au fost nevoiţi să vorbească īn 4 limbi oficiale. Arcadie Suceveanu, care vine tot de la Cernăuţi, īn Balada Ionului, aşa şi spune, că Ion a vorbit īn 4 limbi deodată. La īnceputul secolului, limba de stat a fost germana şi, prin urmare, tot ceea ce ţinea de oficialitate era limba germană, cultura germană, care deja reuşise să ne acapareze. Apoi limba de stat pentru o perioadă destul de scurtă, cea interbelică, a fost limba romānă, care ne-a salvat, pentru că a fost o gură de aer proaspăt, de romanism, de cultură romānească, de īnvăţămīnt romānesc, tradiţie romānească… ca apoi să devenim ruşi, peste noapte, limba oficială devine rusa, īn care romānii desigur nu puteau comunica şi nu o īnţelegeau. Pīnă am īnvăţat limba rusă, ne-am refugiat din nou īn limba romānă. Bătrīnii noştri, din satele mai īndepărtate de Cernăuti, pīnă astăzi nu pot vorbi nici ruseşte, nici īn ucraineană, cu toate că īnţeleg aceste limbi… Ei s-au refugiat īn limba romānă. Īn anii 90, tot aşa peste noapte, ucrainenii au cerut să vorbim īn limba ucraineană, a patra limbă pe care acum ne-o īnsuşim fiecare cum poate. Dar īntotdeauna, repet, ne-a rămas o singură limbă īn care puteam gīndi pīnă cīnd īnvăţam următoarea limbă. Deci modul nostru specific naţional de a gīndi (şi naţionalişti sīntem anume prin aceasta) este cel al limbii materne. Aceste ocupaţii (lingvistice) care au venit, germana, rusa, ucraineana, schimbul lor frecvent, ne-au făcut să rămīnem romāni prin felul de a gīndi. Pentru că, oameni fiind, am fost nevoiţi să comunicăm, de fiecare dată ne-am regăsit īn limba romānă, singura limbă de comunicare īntre noi. Basarabenii, īn acest sens, n-au avut noroc, pentru că au fost cuceriţi din 1812 de o singură limbă, care treptat a īnceput să pună stăpīnire pe ei. La noi, īn Bucovina, nu apuca să pună stăpīnire pe mintea noastră o limbă, că venea alta şi asta ne-a ajutat să rămīnem refugiaţi īn limba noastra - limba romānă.

- Asta ar fi explicaţia dumneavoastră?

- Poate e o explicaţie sentimentală, dar să ştiţi că şi ştiinţific tot aşa iese…

- După 1980, de fiecare dată cīnd veneam la Cernăuţi, găseam, din păcate, un alt oraş, un oraş lăsat să moară lent. Īn această perioadă, foarte mulţi intelectuali au părăsit Bucovina, o parte s-au stabilit la Chişinău, o altă parte s-a răspīndit prin toată Uniunea Sovietică. La Chişinău, la un moment dat, s-a creat chiar o secţie īn cadrul Uniunii Scriitorilor, a scriitorilor bucovineni. Cum explicaţi acest īnceput de declin al unui oraş cu mari tradiţii culturale?

- Aceeaşi impresie o avem şi noi din interior şi să ştiţi de multe ori mă gīndeam uitīndu-mă la clădirile care se ruinează şi la felul īn care sīnt reparate, adică mizerabil, că atunci cīnd primeşti un lucru gratuit nu ai grijă de el, pentru că nu te-a costat nimic. Această mică bijuterie care a fost Cernăuţiul nu constituia o durere pentru autorităţi. Īn 1991 l-am invitat la Cernăuţi pentru a participa la o conferinţă ştiinţifică pentru prima oară pe academicianul Radu Grigorovici, pe atunci vice-preşedinte al Academiei Romāne, o personalitate foarte cunoscută, de altfel originar din Cernăuţi. Īmi aduc aminte, i-am pus aceeaşi īntrebare. „Revenind după atīţia ani la Cernăuţi aţi avut senzaţia că vă īntoarceţi īn locuri bine cunoscute sau aţi găsit un oraş străin?“. Dacă īmi permiteţi (am luat special cu mine acest răspuns al domnului academician… şi citez  din el). „Īn 1991 mi s-a părut un decor uzat de vreme şi pe alocuri cīrpit, īn care se joacă o piesă pentru care nu a fost creat, o populaţie care vorbeşte o limbă necunoscută mie şi pe care o auzi arareori pe stradă, fiindcă marea majoritate a trecătorilor sīnt singulari, nu se cunosc ei īntre ei şi nu interacţionează. Acele īncăperi minuscule şi sărăcăcioase īn care se desfăşurau rămăşiţele de activitate romānească divizate şi ele īn bisericuţe autocefale, reciproc īnvrăjbite, m-au īntristat nespus. Īn 1995 m-au impresionat neplăcut īncercările sistematice de a īmpiedica participarea invitaţilor romāni, purtători de cuvīnt la serbarea a 120 de ani de existenţă a Universităţii din Cernăuţi şi de a-i izola de colegii lor de breaslă şi de conducerea acestei instituţii prin bararea drumurilor de acces şi a intrării īn incinta Universităţii.“ Acesta este, cred, şi răspunsul la īntrebarea Dv. Văd că impresiile noastre coincid, ale celor din interior şi ale celor din Chişinău şi Bucureşti. Vreau să vă mai spun că noi bucovinenii poate că sīntem foarte sensibili la muzică, un alt refugiu al nostru alături de limba romānă. Īn familia mea aproape toţi sīnt muzicieni īn afară de mine. Copiii, băiatul şi nora, au cīntat īn orchestra simfonică din Cernăuţi, care din păcate astăzi s-a destrămat din cauza sărăciei din oraş. Şi soţul meu este pasionat de muzică. Ştiu că şi domnul academician, regretatul Vladimir Trebici, iubea nespus muzica clasică…

- Sīnteţi printre liderii bucovineni ai emancipării naţionale, atacată de naţionaliştii ucraineni, neīnţeleasă adeseori şi de confraţii intelectuali din ţară, pentru care noţiunea de naţionalism are o conotaţie depăşită de vreme. Zi de zi veniţi cu argumente ştiinţifice īntru susţinerea elementului romānesc īn Bucovina şi īn apărarea drepturilor minorităţii romāneşti din Ucraina. Īn linii mari, care sīnt problemele romānilor īn această ţară?

- Există probleme esenţiale şi ele au existat īntotdeauna īn acest spaţiu pe care eu īl consider spaţiu spiritual romānesc. Īn secolul al XIX-lea, părintele fraţilor Hurmuzăcheşti a lăsat un testament pentru romānii cernăuţeni: „P|STRA}I BISERICA, LIMBA ŞI ŞCOALA“. Astăzi aceleaşi ne sīnt problemele. Dacă luptăm pentru romānism, luptăm pentru biserica romānească, pentru şcoala romānească şi pentru limba romānă. Ultima tematică pe care am discutat-o la cel de-al doilea congres al intelectualităţii din Cernăuţi a fost statutul limbii romāne īn Bucovina. La Cernăuţi acestea sīnt problemele romānilor, luptăm īn continuare cam de două secole pentru aceleaşi trei lucruri: limba, biserica şi şcoala.

- Există nuanţe pentru fiecare regiune romānească din Ucraina?

- Da, există. Īn actuala regiune Cernăuţi sīnt de fapt trei zone romāneşti. Este Nordul Bucovinei, este o parte din fostul judeţ Hotin, o altă parte se află īn componenţa Republicii Moldova, noi īi spunem astăzi Nordul Basarabiei, dar este fostul judeţ Hotin, ceea ce a īnsemnat īntotdeauna altceva… Eu īntotdeauna răspund la īntrebarea unde m-am născut că vin din paşalīcul de sub cetatea Hotinului. Şi o altă zonă ar fi o parte din regat…

- }inutul Herţa?

- Da, ţinutul Herţa, care e foarte proaspăt venit īn spaţiul cedat… Romānii de aici au avut o soartă aparte faţă de a bucovinenilor. Vreau să spun că fiecare ţinut a avut soarta lui, īnsă acuma sīntem uniţi īn aceeaşi soartă. Sīntem diferiţi şi ca reprezentanţi ai unui dialect romānesc, de fapt, şi ca mentalitate şi concepţie. Şi istoria ne este diferită, desigur timpul nu ne permite să aprofundăm alte probleme care ar explica acest fenomen, de ce sīntem aceiaşi şi de ce sīntem diferiţi īn acelaşi timp, de ce sīntem aproape şi de ce sīntem departe de unele lucruri, de unele idealuri… Dar vreau să vă spun că ceea ce este specific pentru noi, s-ar rezuma īn destinul unui sat: Sinăuţi, este satul soţului meu. Există astăzi trei Sinăuţi: Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos şi Sinăuţii la Vama… E un sat īmpărţit īntre trei state, īn trei destine…

- Se spune că Ucraina are o legislaţie privind minorităţile naţionale īn perfectă concordanţă cu legile internaţionale. Adevărul este īnsă că există o discrepanţă īntre politica oficială de la Kiev şi mecanismele de care dispune aceasta īn teritoriu şi pe care le manipulează la periferie. Această discrepanţă cred că ar trebui sesizată de presă, de presa din Ucraina, dacă aceasta este cu adevarat liberă, şi de presa din Romānia, dacă aceasta este interesată s-o facă. Īn ce măsură simţiţi sprijinul presei īn demersurile Dv.?

- Presa noastră, atīt cea din Cernăuţi, cīt şi cea din Romānia este puternic colorată politic, prin urmare, nu pot să spun că sīnt susţinută īn totalitate. Atitudinea diferiţilor ziarişti şi a diferitelor ziare este, de asemenea, nuanţată. Legislaţia Ucrainei conţine īntr-adevăr legi foarte favorabile… Articolul 13 din Tratatul de bază n-a adăugat nimic la ce exista īn legislaţia ucraineană, īnsă legile īn Ucraina nu se respectă, este un haos total. Īntr-o discuţie cu un demnitar de la regiune, mi s-a răspuns: Dumneata doreşti să se respecte legea pentru minorităţi, dar spuneţi-mi ce fel de lege se respectă īn această ţară… A fost un demnitar ucrainean, un naţionalist ucrainean, cu care luptam pentru respectarea acestor legi. Adevărul e că Ucraina nu vrea să semneze nici un document, sau să ratifice īn Rada Supremă vreun document referitor la drepturile minorităţilor naţionale. Un caz mai recent. După ce Curtea Supremă a Ucrainei a ratificat legea pentru funcţionarea limbilor minorităţilor naţionale şi regionale īn Europa, această lege a fost desfiinţata. Ucraina nu a prezentat autorităţilor europene această lege ca fiind semnată, ca fiind ratificată. Ultranaţionaliştii ucraineni şi chiar oamenii de cultură ucraineni care sīnt mai loiali faţă de problemele romānilor au fost īmpotriva ridicării monumentului lui Eminescu la Cernăuţi, declarīnd această zi ca zi a ruşinii Ucrainei. Īn felul acesta să nu credeţi că ne vine uşor. Ştiu că foarte mulţi mă consideră ca find prea naţionalistă. Eu nu consider că aş fi naţionalistă, pentru că am prieteni printre ucraineni, printre ruşi, respect meritele fiecăruia, cunosc cultura lor destul de bine şi o apreciez destul de mult. Īnsă ei sīnt atīt de naţionalişti, īncīt naţionalismul nostru este o jucărie.

- Spuneaţi īntr-o altă discuţie că se īntīmplă să primiţi delegaţii din ţară şi că mulţi, īndeosebi bucureşteni, vin – şi īmi permit aici să vă citez – „să ne īnveţe cum trebuie să iubim Bucovina“.

- Eu cred că o iubim destul de mult. Şi nu e cazul să ne īnvete cineva cum trebuie să luptăm pentru romānism īn Bucovina. Pentru că am īnvăţat-o de la Hurmuzăcheşti, ştim foarte bine că rezistenţa noastră romānească este rezistenţa prin cultura romānească şi prin limba romānă. Pentru noi mai puţin contează orientările politice, contează să rămīnem romāni, pentru că venind īn ţară de multe ori auzim că noi trebuie să fim sacrificaţi īn numele intrării īn NATO sau īn Uniunea Europeana şi că, fiind puţini, nu ar mai conta dacă Cernăuţiul va fi īn Romānia sau īn Ucraina. Eu īnţeleg foarte bine aceste lucruri, dar vreau să-l citez pe academicianul Vladimir Trebici… Dumnealui spunea după semnarea tratatului: „Sigur, nu trebuie să fim naţionalişti, dar eu nu īnţeleg de ce Horecea mea de līngă Cernăuţi trebuie să fie dincolo de frontierele Romāniei?“

- Deşi e o problemă destul de delicată, nu aş vrea s-o trecem cu vederea. Este vorba de aproape proverbialele neīnţelegeri care există la nivelul liderilor mişcării naţionale din Bucovina, lucru care creează o mare derută īn ţară atunci cīnd se pune problema de a ajuta, de a susţine spiritul romānesc īn Bucovina. Din ce cauză e prezentă mai ales īn ultimii ani această dezbinare la romānii din Bucovina?

- Să īncep cu aceeaşi īntrebare… De ce există această lipsă de unitate īntre partidele din Romānia? Am primit o astfel de īntrebare din partea demnitarilor politici, deci oameni care, de asemenea, vroiau să īnţeleagă ce se petrece la noi şi care căutau să mă convingă să ne īmpăcăm. Inspectoratul Judeţean Suceava īncercase să facă această īmpăcare, invitīndu-ne pe toţi liderii din Cernăuţi la un sfīrşit de săptămīnă la Suceava ca să ne īmpăcăm. Eu am spus că dacă pleacă acolo cutare şi cutare - eu nu plec, din simplul motiv, că ştiu că aceşti oameni m-au vīndut şi mi-au făcut foarte mult rău şi venind la Suceava eu nu pot fi sinceră, pentru că ştiu că ei se vor īntoarce la Cernăuţi şi mă vor vinde a doua oară. Neīnţelegerile vin din faptul că şi noi sīntem şi puţini şi diferiţi. Şeful meu de la catedră, prof. Bostan - Dumnezeu să-l ierte! – spunea că dacă ne certăm e un prim semn că sīntem romāni. Fiindcă soarta ne-a divizat istoric, sīntem oameni cu concepţii diferite, cu viziuni diferite. Chiar şi din ţară, spre uimirea mea, nu se īncearcă să se vadă care sīnt adevăratele valori romāneşti īn Cernăuţi şi se mizează pe un fel de patriotism fals şi pe nonvaloare. De aceea vreau să vă spun că ultimele mele gīnduri şi ultimele acţiuni nu īnseamnă o retragere din lupta noastră. Foarte multă lume a considerat că eu m-am retras din viaţa romānească din Cernăuţi, ceea ce nu e adevărat. Analizīnd toată activitatea mea din ultimii ani, gīndindu-mă că īncep şi eu să ating o anumită vīrstă, īn care nu mai ai timp să rişti, am ajuns la īnţelegerea că trebuie să fac cīt pot de mult pentru menţinerea culturii şi spiritualităţii romāneşti. De aceea fac eforturi extraordinare pentru a face să meargă editura romānească din Cernăuţi, pentru a edita carte romānească. Aceasta revist㠄Glasul Bucovinei“, era să spun Glasul Romāniei, dar aşa şi este de fapt, are menirea de a aduce Romānia la Cernăuţi. Acum vorbesc deshis cu studenţii mei, le spun că vreau să-mi urmeze calea, să le transmit treptat ştafeta, pentru ca aceştia să fie īn stare să facă cultură romānească aici. Pentru că, la un moment dat, aceasta ne va salva. Cīteodată ne certăm, dar să ştiţi că īn momente foarte critice ştim să fim īmpreună, ştim să ne apărăm cīnd sīntem atacaţi.

- Nu vă īntreb cīt spirit romānesc există la aceasta oră īn Cernăuţi. Chiar dacă cineva venit de la Bucureşti īntr-o delegaţie de o zi sau două nu-l observă la cota aşteptată, nu am nici un dubiu că acest spirit există. Nu vă īntreb nici cum e viaţa, ce vi se dă īn loc de salariu uneori - asta e realitatea şi o suportă nu numai romānii de acolo ci toată populaţia. Vreau īnsă să vă īntreb dacă īn acest ultim deceniu romānii bucovineni au căpătat speranţa că īn īncercările lor de a-şi recăpăta demnitatea naţională pot avea sprijinul moral, şi de ce nu material, din ţară?

- Da, desigur, cu toate că sīnt şi foarte multe decepţii, cu toate că uneori acest sprijin nu este canalizat īn direcţiile cele mai bune. Adică puţinul pe care īl aducem īn Bucovina trebuie să ne gīndim cīt de efectiv va fi pentru realizarea unor obiective romāneşti. De multe ori sīntem risipitori cu puţinul pe care-l aducem, totuşi īl aducem şi faptul că tinerii noştri studiază īn Romānia, se odihnesc īn ţară, că se aduce carte romānească la noi, se aduc calculatoare, totul este foarte bine şi desigur orice lucru bun poate fi făcut şi mai bine. Īncerc să mă īmpac cu ideea că nu īntotdeauna oamenii vor īnţelege că sprijinind material īn Cernăuţi o editură se sprijină romānismul. Īncerc să mă īmpac şi cu acest gīnd şi, de exemplu, cu un singur calculator, cu o imprimantă care nu mai functionează deja am pregătit o serie de cărţi pentru tipar şi caut sponsori pentru aceste cărţi şi-i caut tot īn Romānia, pentru că nu cred că pot sensibiliza pe cineva la Cernăuţi. Eu mă bucur cīnd aud că un romān a deshis o alimentară sau un restaurant. Ei īnsă se tem să mă contacteze, pentru că pot să aibă dificultăţi īn acest sens şi nu vreau să-i compromit…

- Fiindcă această oră petrecută cu dumneavostră poate fi considerată de unii drept o pledoarie pentru naţionalism, īmi permit să citez din ceea ce scria marele Jawaharlal Nehru, creatorul Indiei moderne. „Naţionalismul, spunea el, a fost şi este inevitabil. E vorba de un fenomen firesc şi sănătos, prima şi principala năzuinţă a fiecărei ţări aservite trebuie să fie impulsul spre eliberare naţională.“

- Are deplină dreptate şi vreau să spun că se īnşală acei romāni care cred că nu sīnt naţionalişti. Eu cred că este destul să vină la Cernăuţi să trăiască cīteva clipe īmpreună cu noi şi, vă asigur, vor deveni imediat naţionalişti.

- Vă mulţumesc doamnă prof. dr. Alexandrina Cernov, pentru că rămīneţi un stīlp de rezistenţă romānească la Cernăuţi şi pentru că aţi avut amabilitatea să ne oferiţi acest interviu.

 

A consemnat Eugenia GUZUN