Un virtuoz al discursului scenic

 

Īnzestrat cu o uimitoare prolificitate, Victor Eftimiu a scris nu mult, ci imens. Anii lui de maximă spornicie au fost numiţi, ironic, „epoca Eftimiu“. De sub teascuri i-au ieşit 140 de volume. A elaborat 40 de piese, 200000 de versuri, 5000 articole literare şi a ţinut mai mult de 1000 conferinţe publice. Foarte puţin din toată această producţie industrială a rezistat timpului. E şi firesc. O asemenea productivitate nu putea decīt să ducă la diluarea substanţei. Versurile lui, fluente, sonore, euforice, desfăşurate īntr-o cadenţă impecabilă, de ţinută clasică, nu sīnt lipsite de avīnt, dar emfaza le īmpinge īntr-o zonă a declamaţiei fără fior. Scriitorul īnsuşi pare să-şi dea seama: „Am scris eu multe versuri şi poate chiar prea multe / Dar n-am cerut la nimeni cu drag să mă asculte“ (Rapsozii).

Stilul, la Victor Eftimiu, e īntr-adevăr omul. Dezinvolt, plin de o robustă vervă, cu un tonus optimist, discursul dramatic īl reprezintă cīt se poate de bine pe acest extravertit, căruia īi place să se asculte. De aici, rostirile somptuoase, care, luate de valul armonicelor sonuri, cad (sau urcă...) īn grandilocvenţă. O manieră care īncă poate face impresie prin muzicalitate, fără ca acest atu să o salveze cu totul de desuetudine.

Un īncīntător „poem feeric“ este Īnşir-te mărgărite (1911). Nici chiar G. Călinescu, care priveşte cu rezerve destule creaţii ale spectaculosului dramaturg, nu-şi īnfrīnează buna impresie, care tinde spre superlativ: „Nu se poate īnchipui o mai juvenilă explozie de poezie fabuloasă, o mai īnlesnită maturitate a versificaţiei“. Cu īnrīuriri, īn tonalitatea neoromantică, din Edmond Rostand, Īnşir-te mărgărite propune o viziune nouă asupra unor personaje de basm: Făt-Frumos, Zmeul, Ileana Cosīnzeana. Povestea pe care o deapănă īşi are imgeniozitatea ei. Trei fete de īmpărat se află īn clipa de graţie a vieţii lor, cīnd trebuie să-şi aleagă, fiecare, pe cel pe care-l consideră vrednic dintre peţitorii sosiţi la curte, aruncīndu-i un măr de aur (peţitorii au, ca īn V. Alecsandri, nume pitoreşti: Voie Bună, Apă Dulce, Ţară Bună, Murgilă, Inimă de Aur, Zorilă, Gerilă, Banul Pungă). Voinţa părintelui are, īn evul feudal, un cuvīnt hotărītor. Dar iată că mezina, Sorina, precum īn Regele Lear, nu se supune, refuzīnd omagiile bravului Buzdugan. Īnfuriat, bătrīnul crai o repudiază. Īncīt, domniţa pleacă īn lume să-şi urmeze destinul. Curīnd dă cu ochii de Făt-Frumos, care īşi povesteşte, tīnguitor, peripeţiile. Preschimbată de Vrăjitoare, mama Zmeului, īn Zīna Florilor, Sorina zvīrle spre el mărul pe care īl păstrase pentru această īmprejurare. Dar Făt-Frumos rămīne insensibil īn faţa gestului de efuziune amoroasă. El e īndrăgostit de Ileana Cosīnzeana. Nu are nici un sentiment pentru gingaşa copilă, care e podidită de tristeţe. A ajuns-o afurisenia părintească.

Īşi face apariţia Zmeul, care, surpriză, nu are gheare de jivină şi nici nu suflă foc pe nări. Nu e un „balaur“. E o făptură care, nefiind spiţă īmpărătească, a avut parte de mult zbucium. Neliniştea lui, care īi dă o aură de mister, vine şi din această īncordare spre condiţia mai īnaltă la care aspiră. E o răzvrătire īmpotriva soartei ingrate. Ambiţios la culme, duduind de energie, el rīvneşte, trudind din greu, să-şi făurească o īmpărăţie („domnia lumii“) prin care să-şi īmplineasc㠄visul“ („visul meu de bogăţii“) şi să-şi alunge frustrările. Vrea să fie „temut, puternic“. Felul de a fi al aprigului, virilului damnat o impresionează pe Ileana Cosīnzeana. Deşi captiva Zmeului - cum basmul o cere -, ea se simte tot mai atrasă de el, neavīnd nici o disponibilitate pentru elanurile suspinătoare ale acelui „Vīntură-ţar㓠care este lamentuosul idealist Făt-Frumos (căruia Zmeul īi aruncă şi alte vorbe de ocară: „mincinos, lăudăros“).

Deci, V. Eftimiu aruncă o provocare schemei tradiţionale a basmului, inversīnd polii conflictului. Īn timp ce Zmeul pare, pare numai, să dobīndească o dimensiune pozitivă, lui Făt-Frumos i se răpeşte īndătinatul privilegiu. Cu toate acestea, Basmul īşi impune pīnă la urmă ascendentul, restabilind, aşa-zicīnd, raportul de forţe. Deşi ne-am fi aşteptat ca Zmeul, īn final, să triumfe, biruinţa, īn lupta care īi confruntă, va fi a lui Făt Frumos. El e „lumina“, Zmeul e „răul“, īntunecimea. Iar Sorina, dezrobită de puterea farmecelor Vrăjitoarei, acceptă īn sfīrşit iubirea tenacelui Buzdugan. Dragostea, īn pofida oricăror piedici, triumfă. Efecte scenice care iau ochii (jocuri de lumini, costume fastuoase), elemente de fantastic popular (apare şi un Păcală) concură īn sugerarea unei atmosfere de fabulos.

„Fantezia dramatic㓠Cocoşul negru (1912) ar vrea să fie o tragedie cu miez filosofic: Cocoşul negru sau despre fatalitate. Şi cine să poarte pecetea ursitei blestemate dacă nu Voievodul Nenoroc. La naşterea lui, pasărea cu pene de catran slobozise un cīntat de rele prevestiri. Nimic bun nu-l aşteaptă pe cel iscat pe lume īntr-un ceas rău. Aşa īncīt, cīnd Dracul (sub diferite īnfăţişări - Vistier, Călugăr, Hangiu) īi iese īn cale, cu ispitele-i primejdioase, Nenoroc trăieşte iluzia că, semnīnd - ca īn Faust - pactul pe care īncornoratul i-l īntinde, īşi va putea schimba īn bine destinul de solitar nefericit. De acum īnainte, pribeag, el va trece printr-o suită de īncercări care īl īmping la pierzanie - se lasă pradă lăcomiei, bea fără măsură, minte, fură. Cunoaşte, cu alt cuvīnt, „voluptatea viciului“. Ba, mai mult, va ajunge să ucidă, o dată pentru a pune mīna pe o pīine, altă dată, din gelozie, pe Făt-Frumos. E cīt pe ce să-l omoare şi pe frăţīne-său, Voie-Bună, care are sorţi să urce īn scaunul domniei. Īl īmpiedică să săvīrşească nelegiuitul gest Arhanghelul Mihail, „īngerul alb“ de care, cu un instinct mai pur, se lăsase călăuzit Voie-Bună, primindu-şi răsplata: un tron (după ce-l răstoarnă pe uzurpatorul Roş-Īmpărat, ucigaşul lui Verde-Īmpărat) şi, mai apoi, sălăşluirea īn Rai. E, chiar dacă atinsă de fadoare, o figură luminoasă.

Nenoroc, īnsă, „fiul risipitor“, cu toate nenorocirile prin care trece, nu inspiră compasiune. Īn unele secvenţe ale derapajului său apare odios de-a dreptul. Iadul, pe bună dreptate, īl aşteaptă. Lovit şi dīnsul de īnfricoşătoarea revelaţie, se precipită să rupă pactul nefast cu „Īngerul negru“, cu Necuratul, emanaţie a īntunericului veşnic. Zadarnic... Cīnd putea să aleagă īntre bine şi rău, a ales răul, l-a sedus tentaţia fericirii, obţinută imediat, prin compromisuri; un rău ce īşi caută justificarea īntr-o abilă cazuistică. Pīnă la un punct, Nenoroc pare să fie un erou, prin gustul aventurii, plonjeul īn fantezie, intensitatea unor trăiri. Din păcate, nu-l poate salva de sfīrşitul infernal. Se va sinucide, punīnd capăt zbuciumului fără ideal.

O īntrebare, īnsă, se ridică, şi ea vizează concepţia īnsăşi a piesei. Cu stigmatul predestinării īntru nenoroc, mai avea voievodul libertatea opţiunii? Şi dacă nu, mai poate fi el pedepsit? E un „embarras“ filosofic - V. Eftimiu, inventiv şi cult, nu are bosa cugetării profunde. E un „născocitor de frumoase basme“ (G. Călinescu). „Fantezia“ lui nu are consonanţe cu poemul faustic. Neliniştea Voievodului Nenoroc nu se propulsează īn metafizic. Cīt priveşte Dracul, el nu īntrupează, ca la Goethe, un principiu creator acţionīnd prin forţa negaţiei. E, doar, ucigă-l toaca, precum īn eresurile norodului candid.

Nici Meşterul Manole (1925) nu are valoare filosofică. Tema jertfei („cu piatră, cu var şi cu sīnge... prin viaţă, prin moarte, zidim...“), ca o condiţie a īnveşnicirii actului creator, e transpusă īntr-un registru ce ţine de iniţierea dramaturgului nostru īn misterele masoneriei.

Atras de mituri şi legende, Victor Eftimiu, cu īnclinaţia lui spre monumental, nu manifestă nici un complex atunci cīnd se decide să atace un subiect de anvergură. O fi crezut, ca altcīndva Hasdeu, că se poate īnscrie, cu o replică impunătoare, īntr-un dialog cu marii scriitori ai lumii. Dar, inapt pentru patosul de substanţă al tragediei, el pierde de la bun īnceput pariul. Tot atīt de adevărat e īnsă şi faptul că, uneori, situează īntr-o prismă nouă ficţiuni străvechi. Are, cu alte cuvinte, o gīndire activă, aptă să preschimbe sensurile unui mit.

Aşa, de pildă, īn Prometeu (1920). Ca şi īn tragedia lui Eschil, titanul īşi cīştigă aureola de a fi furat, din fierăria lui Hefaistos, focul („focul sacru“) pentru a-l oferi omenirii aflate, simbolic vorbind, īn īntunecime. Īnsă oamenii, „dezmoşteniţii pămīntului“, Troglodiţii, incapabili să priceapă un gest sublim, o grandioasă faptă de binefacere, purceasă din iubire şi compasiune, se arată nerecunoscători. Ştiind acum să aprindă focul, īi apucă trufia, crezīndu-se asemeni zeilor. Sustrăgīndu-se dominaţiei divine, ei instituie o altă tiranie, aici, pe pămīnt. Prometeu, care, īn monologurile pe care, bombastic, le rosteşte, se īnfăţişa ca un răzvrătit īmpotriva ordinii zeieşti (Zeus īnsuşi īl vede ca pe un „simbol de răzvrătire“), urmează calea sublimă, de suferinţă asumată, a martiriului.

Ce e interesant īn drama lui Eftimiu este transferul din spaţiul mitic īn cel al religiei creştine. Astfel, Prometeu, ţintuit pe stīnca supliciului, prefigurează crucificarea Mīntuitorului (jertfa lui, prin urmare, n-a fost „deşertăciune“), īn timp ce Hefaistos, făurarul, capătă o nouă identitate, pe aceea a Diavolului, a lui Satan („Pribeag īn lumea nouă asemenea lui Pan / Īn faţa ta se-nchină Hefaistos-Satan“). Zeii devin Sfinţi. Afrodita e acum Sfīnta-Vineri, Apolon e Arhanghelul Mihail. Revenind la Prometeu, cel care a īnfruntat Olimpul pentru o idee generoasă, el reprezintă, īn spaţiul metaforic al conflictului, „lumina“, īn timp ce Hefaistos este „umbra“. Cel dintīi e un geniu al binelui, īn vreme ce Hefaistos-Satan nu poate fi decīt exponentul răului.

O interpretare ciudată, neconvingătoare ne īntīmpină īn Don Juan sau Tragedia iubirii (1922). Īnţelesul care emană din istoria prototipicului cuceritor ar fi că, īn existenţa-i aventuroasă, sedusese o mie şi una de femei şi mai făcuse şi alte provocante isprăvi din... slăbiciune pentru cei din jur! Paradoxurile, īn arie culturală, nu-i reuşesc dramaturgului.

Tragedia Thebaida (1923) - ca şi Atrizii, de mai tīrziu (1939) - e īn rezonanţă, de fabulă şi de sens, cu tragedia antică. Cei doi fii ai lui Oedip, Polinikes şi Eteokles, apăsaţi de blestemul nefericitului lor părinte, īşi pierd viaţa luptīndu-se unul cu celălalt. Creon, monarhul, păzitor al legii divine, interzice īnhumarea lui Polinikes. Dar mai există şi o lege izvorītă din sentimente omeneşti. Antigona, sora celui neīngropat, īnfruntă severitatea poruncii şi īncredinţează ţărīnei trupul lui Polinikes. Īndrăgostit de Antigona, Haemon, fiul lui Creon, o ajută, dar īn cumplita īncercare īşi pierde viaţa, sinucigīndu-se. Cu mintea rătăcită, Antigona, altfel decīt īn mitologia greacă, e slobozită din hruba unde fusese condamnată, prin efectul unei legi lipsite de omenie, să-şi sfīrşească zilele.

Teatrul istoric al lui Victor Eftimiu, īnrīurit de basme, cultivă, mai mult decīt adevărul istoric, valorile poetice. O īntreagă orchestraţie de artificii scenice vine să creeze, cu asupra de măsură, efectul care ia ochii. Īn Glafira (1926), din ciclul Dramelor medievale, sīntem īn plină poveste. Riga din Miazănoapte, Simeon Cocoşatul, mistuit de invidie, porunceşte uciderea viteazului Gladomir. Deznădăjduită de pierderea iubitului ei, domniţa Glafira, fiica lui Simeon, īl convinge pe prinţul Dan Loredan, promiţīnd că va fi a lui, să īl suprime pe autorul moral al crimei. Loredan īi īmplineşte dorinţa, numai că Glafira nu-şi ţine făgăduiala. Īnfuriat şi īnţelegīnd că a fost doar o unealtă a răzbunării, tīnărul īi ia viaţa. Theochrys (1933) se nutreşte din mitologia slavă. Ringala (1937) - scoasă de pe afiş pentru īncălcarea adevărului din letopiseţi - configurează un „caracter de intrigant㓠(G. Călinescu). Ştiind să-şi folosească nurii, unduind viclean insinuarea, dar, la nevoie, mizīnd pe fibra dură a firii ei (care, s-a spus, o „īnrudeşte“ cu Vidra şi cu Doamna Clara), poloneza Maria Iagellona, susţinută de episcopul Jan Sartorius, urmăreşte să-şi determine vīrstnicul soţ, Alexandru cel Bun, să treacă la catolicism. Adică, să ofere Moldova, de care altminteri puţin īi pasă, şleahticilor ce atīt aşteaptă. Boierii, īnsă (logofătul Jumătate şi spătarul Coman) īi sesizează intenţiile şi īi deschid ochii şovăitorului domnitor, care, dumirit, o alungă pe periculoasa femeie, infidelă şi pe plan sufletesc, căci poftise īmbrăţişările unui june oştean.

Comediile, populate de tipuri pitoreşti, dezvăluie un destul de pătrunzător spirit de observaţie, fiind subminate īnsă de păcatul scrierilor lui V. Eftimiu, facilitatea. Sīmt farse uşurele, cu intrigă de vodevil, dar şi satire de resort naiv-meliorist („N-am folosit biciul satirei numai din plăcerea de-a lovi, ci din dorul de-a īndrepta“). Īn esenţă, e luată īn cătare imoralitatea, sub diferitele ei forme (duplicităţi, malversaţiuni, depravare, corupţie ş.a.) şi īmpăienjenind instituţii (justiţia, biserica) gata oricīnd la compromisuri.

Ariciul şi sobolul (1912) e un soi de fabulă cu tīlc moral. Un ins, primit īn casa unor oameni de treabă, īncearcă să o ademenească pe nevasta celui care īi făcuse un bine. Demascat, i se serveşte un apolog. Īn Sfīrşitul pămīntului, Matache Funduleanu, un negustor īnstărit, dar foc de zgīrcit, află la o şedinţă de spiritism că se apropie sfīrşitul lumii. Cuprins de o bolnavă frenezie, cumpără mărfuri peste mărfuri, avīnd grijă să fixeze sorocul plăţii... după catastrofa finală. Īn Inspectorul broaştelor (1922) o puşlama, Amedeu Vīrcolac, pune mīna, prin diverse īnvīrteli, pe un post. Un arivist care, ca să-şi atingă scopul, nu se dă īn lături de la nimic (calomnii, şantaj, demagogie) este ziaristul Camil Valonidy, din Dansul milioanelor. Altfel, simpatic, isteţ şi practicīnd o impostură pe care o maschează cīt poate de abil. Labilitatea „principiilor lui e ilustrată, hazliu, şi de maniera īn care īl tratează, la gazetă, pe bancherul Şwarz: „bătrīnul libidinos“, „vampirul nesăţios“, „ventuza finanţelor romāneşti“, pentru ca, atunci cīnd situaţia se schimbă, să-l gratuleze cu onctuozităţi precum „ilustrul financiar care onorează finanţa romānească“. Cu o slăbiciune curioasă pentru ipochimen, comediograful īi oferă o şansă, chit că discursivă, de reabilitare. Īn Marele duhovnic (1929), preotul Nicolae, croit după un personagiu real, avansează īn ierarhia bisericească pīnă la treapta de mitropolit, fără să-şi facă vreun scrupul („Tot ce stă piedică īn calea mea urăsc“). Remuşcările care īl mai īncearcă nu au nimic profund.

Amestec de burlesc şi melodramă, tragicomedia Akim (1912) era, ca să spunem aşa, preferata lui E. Lovinescu, care o socotea, īn spirit comparatist, „o farsă molierescă“. Un cerşetor cu nume rusesc, Akim, ajunge să stăpīnească moşia unui tīnăr conte, Daniel Wladimirov, pe care īl minte că i-ar fi tată. Se vede, īnsă, că pe şarlatan īl īmpunge din cīnd īn cīnd cugetul, căci īnainte de a-şi da obştescul sfīrşit īşi mărturiseşte īnşelătoria. Premiera a intrat īn istoria anecdotică a teatrului romānesc. Ca să se amuze şi ca să dovedească incompetenţa criticilor dramatici, Eftimiu īşi prezintă scrierea ca pe o traducere după un text al lui Cehov. Cronicarii sīnt cuprinşi de entuziasm - unul o decretează cea mai bună scriere a dramaturgului rus, iar un altul, la fel de imprudent, relatează că a văzut o montare a tragicomediei, la Lipsca! Rundă cīştigată de Victor Eftimiu...

Comedia tragică Omul care a văzut moartea (1928) e inclusă şi astăzi īn repertoriul unor teatre. Salvat de la sinucidere, un tīnăr, „vagabondul“, profitīnd de senzaţia pe care această īntīmplare o stīrneşte, pătrunde īn lumea bună īn care pīnă atunci nu ar fi avut acces. E un ştrengar obraznic, dezgheţat, cu simţul prompt al oportunităţii şansei ce i s-a oferit. Are umor, are şi farmec, aşa īncīt nu-i trebuie mult ca să-i cucerească pe (mai) toţi. Sau, īn orice caz, să-i zăpăcească. Autorul agaţă intervenţiilor lui de histrion (junele fusese o vreme actor) şi o trenă de, cam moralizatoare, poezie: „sīnt omul care a văzut moartea, şi-am cunoscut preţul vieţii. Voi nu ştiţi cīt de frumoasă e viaţa! O risipiţi īn nimicuri, treceţi pe līngă ea, o otrăviţi cu prejudecăţi şi cu ambiţii neroade, umblaţi după bani, după situaţii, vă pīndiţi unii pe alţii şi vă făuriţi singuri chilii de temniţă... Am vrut să v-aduc ceva din vīntul depărtărilor, descătuşarea. Lăsaţi-mă să plec: mă cheamă viaţa... libertatea!...“ Omul care aduce „descătuşarea“ se arată dibaci şi īn politichie, el propulsīndu-şi salvatorul, podgoreanul Alexandru Filimon, īn postul de primar, pentru care īn urbe se dă o bătălie acerbă.

După 1950, Eftimiu se orientează rapid, adoptīnd, īn comedii şi drame slabe, lozincăria impusă de realismul socialist. Aşa, īn Halatul alb (1959), īn Fetele Didinei (1968) sau īn Parada (1960), din care desprindem o cvasiparodică (cu intenţie ori făr’ de?) didascalie: „A fost dat ordin ca deţinuţii din īnchisori să fie eliberaţi. Muncitorii menţin ordinea īn toată ţara. Entuziasmul popular a atins apogeul.“ Ce să mai spui?...

La Victor Eftimiu, īn pofida īnvăţăturii marxiste, cantitatea nu a generat calitate. Dar virtuţi există şi orice lectură lipsită de prejudecăţi le poate recupera.

Florin FAIFER