Un scriitor adevărat: Ioan Missir

 

Probabil că nimeni dintre cei ce trăiau la începutul deceniului al patrulea al secolului trecut în preajma avocatului Ioan MISSIR, aproape cinquagenar, fost ajutor de primar şi primar al Botoşanilor, nu bănuia că, peste numai cîţiva ani, acesta va fi celebru nu datorită vreunui proces cîştigat ori încredinţării vreunui portofoliu ministerial, ci unei cărţi de război. Într-adevăr, Fata Moartă, cum se intitula ea, îl consacră pe autor fulgerător, îndată după apariţia sa, la începutul verii anului 1937. Ea suscită elogiile unor importanţi critici literari, cunoaşte mai multe ediţii (cinci în primii opt ani, alte două peste cîteva decenii), este încununată cu două premii mult rîvnite, unul al Societăţii Scriitorilor Români (în 1938), altul al Academiei (sesiunea 1937-1938), iar autorul ei este admis, cu derogare de la statut, în Societatea Scriitorilor Români.

O surpriză a fost cartea şi pentru N. Iorga, care, botoşănean şi el, îl ştia pe Ioan Missir mai ales ca pe unul dintre adepţii săi politici. O surpriză plăcută şi, îndeosebi, un caz pilduitor, care îi confirma crezul artistic profund. În laconica scrisoare ce-i va servi volumului Fata Moartă de prefaţă, cel care se implicase aşa de mult în viaţa literară a epocii conchide: “Se vede de aci cît de mult talentul răsare din emoţia lucrului văzut bine, înţeles adînc şi întovărăşit de acele mişcări ale inimei, fără care şi cel mai mare dar de scris nu dă decît pagini moarte.”(nu e mai nimerit cu italic?)

Lucruri suficiente pentru a naşte întrebări cu privire la identitatea lui Ioan Missir şi la cartea pe care scris-o. La aceste întrebări a răspuns mai întîi Teodor Vârgolici, atunci cînd, profitînd de împrejurări întrucîtva prielnice, a reeditat în 1967 volumul. (O nouă ediţie sau, poate, doar un supliment de tiraj a apărut în librării în 1977.) Dar pentru că împrejurările erau doar în parte propice, răspunsurile au fost parţiale, iar textul a trebuit să suporte odioasele croşete. (Nu puteau, fireşte, trece de cenzură pasajele, destul de numeroase, referitoare la bolşevici şi la acţiunile lor, cu urmări aşa de grave pentru România.) Completarea se impune cu necesitate şi un prim pas în această direcţie îl constituie cele ce urmează.

Descendent al unei cunoscute şi ramificate familii armene din care făcea parte şi junimistul Petru Th. Missir, tatăl viitorului scriitor, Bogdan Missir, s-a căsătorit cu institutoarea elveţiancă Cécile Marchand şi a emigrat în Statele Unite. S-a stabilit în New Jersey, comitatul Hudson, devenind fermier. Acolo i se nasc patru copii, cel de-al doilea, Ioan, la 17 februarie 1890. Succesul modest al întreprinderii, la care s-a asociat, probabil, şi dorul de meleagurile natale, a făcut ca familia să ia drumul înapoi, revenind acasă, la Botoşani, în 1894.

În oraşul care va deveni “al său”, Ioan Missir a urmat şcoala primară şi cursul secundar, acesta la Liceul “A.T. Laurian”. După susţinerea bacalaureatului, în 1909, s-a înscris la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1913. O vreme este secretar al unchiului său Basile Missir, cunoscut avocat şi om politic (deputat, senator şi ministru în mai multe rînduri). Neplăcîndu-i “să poarte servieta” altcuiva şi, probabil, nici viaţa capitalei, tînărul a renunţat la perspectivele ce i se deschideau şi s-a întors în micul oraş provincial din care plecase. (Şi-a iubit întodeauna tîrgul copilăriei, ca şi toată Ţara de Sus; aidoma tatălui său, i-a plăcut să lucreze în timpul liber via din preajma – atunci – Botoşanilor, vie moştenită de la căminarul Ioan Missir.) S-a înscris în barou, dar n va fi profesat prea mult, întrucît curînd se declanşează conflagraţia mondială. Mobilizat, sublocotenentul Ioan Missir, din Regimentul 8 Vînători (botoşănean), participă la toate campaniile din 1916-1917, urcînd treptele ierarhiei militare pînă la gradul de căpitan.

După război, profesează avocatura, angrenîndu-se şi în viaţa politică, în formaţiunile lui N. Iorga: este ajutor de primar al Botoşanilor în 1919-1920 şi primar în două rînduri: în 1931-1932 şi 1941-1944.

În 1940, în epoca ultimatumului sovietic, este comandant al gării Cernăuţi, iar ca primar al Botoşanilor va fi ultimul care pleacă în refugiu, în martie 1944. Se stinge din viaţă prematur, la 30 noiembrie 1945.

Pînă la jumătatea anilor ‘30, numele lui Ioan Missir nu apare în presă în legătură cu vreo faptă culturală. (O excepţie: ar fi sprijinit apariţia periodicului “Crai nou”!) Fata Moartă vine, aşadar, fără nici o pregătire. Primele ştiri despre aceasta le dă Petru Manoliu (care îi era cumnat), sub semnătura Erasm. El relatează în ziarul “Credinţa”, la 24 februarie 1937, că în toamna precedentă a venit “din fundul Moldovei” cu un manuscris. I-l încredinţase doar pentru a-l citi Ioan Missir, care nu avea veleităţide scriitor. I-a îngăduit totuşi să-l ia cu sine şi să-l prezinte unei edituri, care, pentru a-l tipări a pretins o prefaţă purtînd semnătura unui general. În cele din urmă, a fost acceptată garanţia istoricului N. Iorga. Acestor informaţii li se adaugă altele, pe care însuşi autorul le va da cîţiva ani mai tîrziu. “Această carte – spune el cu prilejul unui interviu – am scris-o ca un protest împotriva acelora care neguţau şi se opuneau la acordarea de reduceri pe C.F.R. foştilor decoraţi din Războiul Întregirei. Şi într-un moment de exasperare, am început acea prefaţă, pe strună arhiîntinsă, şi apoi m-am apucat să scriu cartea, toocamai aşa cum a apărut.” De reţinut este că, pledînd ideea că “literatura de război nu trebuie să se producă în imediata actualitate”, că “tema ruptă din zilele haotice ale războiului trebuie să fie coaptă şi studiată, după ce au venit momentele de reculegere”, Ioan Missir îi prezintă reporterului (Mircea V. Georgescu) “un notes îngălbenit şi mîncat de vremuri, pe foile căruia zac […] însemnări telefonice care, asemenea, unui jurnal de război, au înregistrate, în ordine cronologică, toate întîmplările […] scheletul care, prinzînd viaţă, a dat naştere Fetei Moarte”.

Şi “notesul” acesta, şi memoria extraordinară a lui Ioan Missir şi-au avut rolul lor, important. Li s-a adăugat însă şi un excelent “instinct literar” (pe care îl observa Vladimir Streinu), care stă la baza unor opţiuni fericite. Avocatul-căpitan în rezervă a ales, mai întîi, soluţia cea mai bună, cea de a anula timpul scurs, de a se instala ca narator–personaj chiar în timpul acţiunilor narate. Utilizarea cu precădere a timpului prezent îl face pe cititor spectator al dramei în desfăşurare. A dramei derulate cu o viteză incredibilă. Şi aici, încă o dată, a fost aleasă bine dicţia, frazarea potrivită: scenele de război, fie că e vorba de înaintarea sau retragerea din Transilvania, de apărarea platoului Fata Moartă sau de atacurile şi contraatacurile din Valea Bucieşului ori de la Cireşoaia, prind viaţă prin propoziţiile scurte, nu o dată reduse la membrii principali. Caracterul halucinant al impresiei însă nu decurge doar din succesiunea extrem de rapidă a acţiunilor la care se asistă. Halucinante sînt şi detaliile pe care ochiul combatantului le suprinde într-un ritm infernal, compunînd adesea tablouri de o atrocitate rareori întîlnită în literatura de război românească. Autorul-narator-personaj e, de altfel, de o “sinceritate” totală, necruţîndu-se nici pe sine, nici pe camarazi, nici pe cititor. Şi această sinceritate caracterizează atît privirea în exterior, cît şi în interior. Ofiţerul se introspectează mereu, căutînd în sine reazăm în vertijul permanentizat. Frica animalică, demenţa, care îşi are izvorul în riposta inamicului, dar şi în iresponsabilitatea propriilor comandanţi ori a celor din spatele frontului, abrutizarea progresivă sînt sesizate cu luciditate. Tot sinceritatea face însă ca aceste tablouri să nu ocupe dictatorial toată pînza. Alternarea momentelor de tensiune extremă şi a celor de înduioşare ori a celor detensionate (glumele soldaţilor în timpul celor mai crîncene lupte, scene de bivuac, deparazitarea ostaşilor, “cheful de la Piscul Raţei”, ironizarea jandarmilor, cîteva figuri comice) asigură maximă veridicitate textului.

O alegere bună a făcut Ioan Missir, în sfîrşit, prin completarea propriului “jurnal” de front cu scrisorile mamei, ce servesc de pandant şi cutie de rezonanţă, dar şi cu “episodul” ce încheie cartea, Ţugui, un recviem pentru cel care i-a fost ordonanţă de-a lungul întregului război şi, mai departe, pentru soldatul de rînd.

Fata Moartă rămîne astfel una dintre reuşitele literaturii de război româneşti, iar autorul ei – un scriitor adevărat, ce-şi descoperă tîrziu talentul. Acest talent s-ar fi putut concretiza şi în alte opere, dacă destinul ar fi permis. Şi nu ar fi exclus ca el să fi concretizat realmente. În interviul citat, Ioan Missir mărturisea că “a mai scris o carte, în care se oglindesc evenimentele ce au frămîntat ultimii doi ani ţara noastră: pierderea Basarabiei şi Bucovinei, starea alarmantă produsă de acest dureros eveniment, evacuarea şi neliniştea populaţiei”. Apariţia acesteia era prevăzută pentru “atunci cînd va fi momentul”. Manuscrisul pare să se fi pierdut. Pierdere perfect posibilă în condiţiile trecerii printr-un refugiu. De la Ioan Missir a rămas însă un alt manuscris. Fiica scriitorului, doamna Ioana Vlad-Missir, ne informează că familia a predat Muzeului Literaturii Române, împreună cu altele, o carte de “amintiri”. Poate că anii ce vin vor aduce şi tipărirea acestora.

 

SCRIERI: Fata Moartă, pref. N. Iorga, Bucureşti, Cartea românească, 1937; ed. 2-5, Bucureşti, 1938-1944; ed. îngr. şi pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, E.L.,  1967; reed. Bucureşti, Ed. Minerva, 1977.

(În prezent, Fata Moartă se află pe web la adresa: www.stanford.edu/people/ivlad/)

 

Referinţe: “Anuarul ofiţerilor de rezervă pe anul 1921”, 1921, 36; Erasm [Petru Manoliu], Ioan Missir, “Fata Moartă”, “Credinţa”, 1937, 984; P. Gr. [Grigore Popa?], “Fata Moartă”, “Însemnări ieşene”, 1937, 4; Camil Petrescu, Cărţile luptătorilor, “Revista Fundaţiilor Regale”, 1937, 5; Nicolae Roşu, Destinul ideilor, Bucureşti, 1944, 373-381; Silviu Cernea, “Fata Moartă”, “Epoca”, 1937, 2496; Pamfil Şeicaru, “Fata Moartă”, “Curentul”, 1937, 3373; C. Fântâneru, “Fata Moartă”, “Universul”, 1937, 164; Vladimir Streinu, “Fata Moart㔸 “Gazeta”, 1937, 1003; Vladimir Streinu, O carte de război, “Gazeta”, 1937, 1010; Radu Gyr, “Fata Moartă”, “Porunca vremii”, 1937, 799; Gh. Dem Andreescu, “Fata Moartă” de Ioan Missir, “Conferenţa”, 1937, 15-18; C. Dan Pantazescu, “Fata Moart㔸 “Ţara noastră”, 1937, 1491; Horia Liman, “Fata Moartă”, “Lumea românească”, 1937, 174; N. Mihăescu, Fragmente de critică literară, Bucureşti, 1943, 287-291; M. Paleologu, O carte de război şi cu învăţăminte, “Timpul”, 1938, 243; Mihail Sebastian, Cărţi de război, “Muncă şi voie bună” 1938, 16, 18; I. A. Bassarabescu, “Fata Moartă”, “Analele Academiei Române”, Partea I, Dezbaterile, 1937-1938, 21; D. V. B.[arnoschi], “Fata Moartă”, “Ronsard”, 1938, 1; D. Murăraşu, “Fata Moartă”. Un succes literar meritat, “Revista Societăţii «Tinerimea română»”, 1939, 1; Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea, 1940, ; Mircea V. Georgescu, Scriitorul Ioan Missir, autorul cărţii de război “Fata Moartă”ne vorbeşte despre: război, literatura de război şi geneza cărţii care l-a consacrat, “Evenimentul zilei”, an III, nr. 1020, din 13 martie 1942, p.2, reprodus în Aurel Sasu şi Mariana Vartic, Romanul românesc în interviuri, vol. II, partea I, Bucureşti, Ed. Minerva, 1986, 302-306; Teodor Vârgolici, Comentarii literare, Bucureşti, 1971, 303-309; Gheorghe Stoica, Din epica de război: “Fata Moartă”, “Transilvania”, 1980, 5; L. Kalustian, Simple note, Bucureşti, 1983, 208-216; Nae Antonescu, Idealul de unitate naţională în literatura română, “Steaua”, 1983, 12; Ionel Bejenaru, Dicţionarul botoşănenilor, Iaşi, 1995, 165; Dicţionarul scriitorilor români, III, 254-255; Dicţionarul cronologic al romanului românesc. De la origini până la 1989, Bucureşti, 2004, 401.

 

Victor Durnea

Fotografiile ne-au fost puse la dispoziţie de fiica scriitorului, d-na prof. univ. Ioana Vlad-Missir, gest pentru care îi aducem calde mulţumiri