Oltea PRELUCĂ:

 

CONSTANTIN MORARIU

 

Pildă vie pentru bucovinenii supuşi Austriei, prin viaţa de īnaltă moralitate şi spiritualitate, Constantin Morariu s-a născut īn satul Mitocul Dragomirnei ,,cu totul sigur la 5 mai 1854 […] pe la amiazazi, cīnd oraşul Suceava ardea mai tare”1 ca fiu al cantorului bisericesc Gheorghe Morariu şi al soţiei acestuia, Maranda (născută Hrişcă), īntr-o familie īn care cultul muncii, dragostea, cumpătarea, milostenia, respectul pentru tradiţiile şi īnţelepciunea populară, cinstea şi modestia erau coordonatele vieţii.

Īndemnat de tată, nepotul viitorului mitropolit Silvestru Andrievici Morariu devine īnvăţăcel la şcoala din sat, īncropită īn casa unui sătean şi care-şi schimba locaţia īn fiecare an, după care, copil de 12 ani, ajunge elev al clasei a IV-a a şcolii normale capitale din Suceava, pe care, cu toate greutăţile determinate de necunoaşterea limbii germane, īn care se predau toate disciplinele – cu excepţia limbii romāne şi religiei – o promovează, obţinīnd testimoniul de absolvire după ce, doar īn două semestre, a īnvăţat limba oficială a provinciei supusă acvilei de la Viena.

Īşi continuă studiile gimnaziale şi liceale īn Suceava, remarcīndu-se ca un tīnăr harnic, ambiţios, perseverent, calităţi care l-au evidenţiat atīt printre colegii săi, cīt şi printre profesorii excelenţi pe care i-a avut şi de care, peste timp, īşi va aminti cu plăcere: Tarasius Lucyc, Blasius Knauer, Dimitrie Isopescu, Ştefan Nosievici, Ştefan Repta, Rohmoser, Krikowa, Samuil Isopescu2. Beneficiar al unui stipendiu anual din fondul religionar, de care s-a bucurat īn toţi anii de studiu, găzduit de fratele tatălui său (Constantin Morariu, profesor de religie şi limba şi literatura romānă la gimnaziul sucevean, iar din 1869 pīnă īn 1875 profesor de teologie morală la Institutul din Cernăuţi), tīnărul ivit pe lume īn umbra mănăstirii lui Anastasie Crimca a devenit unul dintre cei mai fervenţi lectori ai bibliotecii ce funcţiona īn cadrul societăţii īnfiinţate de elevii claselor mari, lectură care i-a permis ,,mai cu temeiu a se dezvolta īn limba maternă”3.

Īnzestrat nativ cu o sensibilitate deosebită, cu un suflet īnsetat de frumos, tīnărul licean se va īndrăgosti de muzică, cīntecele lui Grigore Vindereu īnfiorīndu-l şi smulgīndu-i lacrimi de fericire. A īnvăţat să cīnte la flaut cu ajutorul lui Ciprian Porumbescu, fără īnsă a ajunge la virtuozitate. Pasiunea pentru muzică īl va determina să se preocupe cu mare seriozitate de educaţia muzicală a copiilor săi, reuşind să-şi creeze o adevărată orchestră īn familie.

Īn 1874, la 20 de ani, īşi īncepe studiile teologice la Cernăuţi şi, sub ocrotirea unchiului său, Silvestru Morariu-Andrievici, o va cunoaşte şi se va īndrăgosti de cea care avea să-l urmeze īn toate peregrinările şi īncercările la care urma să-l supună viaţa: Elena Popescu, fiica cea mai mică a preotesei văduve din Ceahor, cumnata viitorului mitropolit. Şi nu au fost puţine aceste īncercări; şi nu au fost puţine suferinţele pe care le-au depăşit īmpreună. Tīnărul student teolog Constantin Morariu, ca secretar al societăţii Arboroasa, va fi īntemniţat, īn noiembrie 1877, alături de Ciprian Porumbescu, Zaharie Voronca, Eugen Siretean şi Ortizie Popescu, pentru vina de a fi primit 200 de franci de la Ministerul cultelor şi instrucţiei din Bucureşti şi de a fi trimis o telegramă de condoleanţe către primăria Iaşi, cu ocazia comemorării a 100 de ani de la asasinarea lui Grigore Ghica Vodă, din partea ,,societăţii junimei romāne din partea detrunchiată a vechii Moldove”4.

Īn umbra rece a temniţei nemţeşti doi teologi – feciorul părintelui Iraclie de la Stupca şi nepotul profesorului de teologie morală de la Cernăuţi – vor comunica prin intermediul muzicii, căci lui Ciprian i s-a permis a primi vioara, iar Costachi, cum īi spuneau prietenii, a primit flautul său special pentru stīngaci. Acolo, īn frigul şi umezeala celor 11 săptămīni de detenţie, a compus Ciprian ,,Hora detrunchiaţilor” şi tot acolo īn sufletul rănit al tīnărului Morărean au reverberat gīndurile ,,la soarta ilotică a neamului nostru, la nesfīrşitele nedreptăţi şi nevoi suferite de acest neam din partea străinilor”5, care nu l-au lăsat să doarmă īn noaptea ce-a urmat promovării maturei (bacalaureatului).

Īnnobilat cu stigmatul naţionalismului cīştigat īn procesul ,,Arboroasei”, marginalizat de autorităţile austriece, chiar dacă era īnrudit cu cel mai īnalt ierarh bisericesc din provincie, ,,arboroseanul”6 n-a cīrtit nici cīnd a fost aruncat preot cooperator īn Toporăuţii rutenizaţi (īn care ,,la societatea cultă se număra preotul Kalinowski, īnvăţătorul romān Mihail Gramatovici şi forestierul Wilde, tustrei adoratori ai paharului şi ai traiului īn vīnt”)7, nici īn anii cīt a fost tot preot de ajutor īn Cernăuţi, la biserica Sf. Paraschiva, nici atunci cīnd, īn loc să fie promovat paroh, este mutat la bisericuţa domnească din Pătrăuţii Sucevei, unde iniţial s-a īngrozit: ,,am plīns cīnd am văzut atīt de ticăloasa stare morală a păstoriţilor mei”8.

Fire robustă şi contemplativă, dăruit cu un optimism sănătos (pe care va şti să-l insufle şi copiilor săi), fostul secretar al ,,Arboroasei” nu s-a lăsat doborīt de īncercările sorţii ci, dimpotrivă, s-a aruncat īntr-o luptă continuă şi īncordată pe frontul idealismulu0i patriotic şi religios. A făcut-o ca preot, prin sfaturi şi cuvīntări, ca īnvăţător, prin pilde şi dojană părintească, ca om de cultură, prin gazetărie şi literatură, prin creaţii originale şi traduceri. Catalogīndu-l drept ,,sfīntul de la Pătrăuţi” şi ,,martirul de la Cernăuţi”, Nicolae Iorga considera că ,,toată Bucovina trăia, cu ce avea ea mai bun, īn fiinţa acestui respectabil preot care unea o conştiinţă deplină a marii sale superiorităţi cu o modestie care l-a īmpiedicat de a-şi căpăta ceea ce se cuvenea vredniciei sale”9.

Avea să se aplece cu atenţie asupra cuvīntului de īnvăţătură creştină: Omiliile Sf. Ioan Gură de Aur, Virtutea creştină, Virtutea milei creştineşti, Virtutea blīndeţei creştineşti, Fără cruce sau mīntuire, Virtutea adevărului creştinesc etc. sīnt scrieri care denotă o ardere continuă a sufletului său pe altarul educaţiei moral religioase, o muncă de Sisif, o voinţă imensă.

Īn acelaşi spirit şi-a crescut şi copiii, căci a fost convins de adevărul că preotul este un exemplu pentru poporenii săi, familia lui fiind un model pentru cei pe care-i păstoreşte. Şi preotul C. Morariu a dus īntr-adevăr o viaţă de apostol. Peste tot pe unde a slujit a avut iniţiative ce dovedeau o generozitate dezinteresată, sacrificīnd sănătatea sa şi a familiei sale pe altarul trebuinţelor comunităţilor pe care le-a slujit; a alergat prin zloată şi noroaie la slujbe neremunerate, a bătut din poartă īn poartă pe la enoriaşii săi pentru a-i convinge să-şi dea copiii la şcoală, a īnfiinţat societăţi de lectură şi bănci reifeissiene, a organizat conferinţe publice de popularizare a realizărilor culturale ale vremii sale, a iniţiat primele societăţi ale meseriaşilor romāni bucovineni, a combătut energic o serie de fenomene ce atentau la moralitatea familiei: alcoolismul, concubinajul, analfabetismul, minciuna, ipocrizia, specula, a donat ,,tot venitul de pe munca intelectuală pentru folosul binelui obştesc”, afirmīnd: ,,cu bucurie am cheltuit şi m-am cheltuit şi pe mine pentru binele obştesc”10.

Publicist prin vocaţie, activitatea sa īn acest domeniu ,,a izvorīt din nevoia lăuntrică de a se implica īn realităţile zilnice, de-a le analiza şi influenţa īn bine, de a-i cīştiga pe oameni prin slova tipărită, de-a le arăta ce-i bine şi ce-i rău, de-a le fi mereu, ca şi din amvonul bisericii sau din altar, o călăuză, un confesor, un sfătuitor, un cīrmaci, un far permanent”11. Frecvent colaborator la ,,Patria” cernăuţeană, a fost ataşat intereselor etniei sale, loial crezului exprimat de Valeriu Branişte īn gazeta din capitala ducatului: ,,Ţara aceasta este pămīnt romānesc, susţinut cu sīnge romānesc, cultivat cu sudoare romānească şi osemintele părinţilor noştri ne leagă indisolubil de fiecare glie a ţărişoarei noastre, prin urmare este de datoria noastră să ne considerăm de purtătorii caracterului istoric al ţării, de elementul care constituie individualitatea specifică ducatului nostru şi să ne afirmăm īn spiritul acesta pe toate planurile vieţii publice”12. Indisolubil legat de viaţa comunităţii din care face parte, considerīndu-se responsabil pentru starea culturală a enoriaşilor săi şi, mai ales, pentru situaţia romānismului din acest colţ de ţară romānească, preotul cu figură de apostol a abordat o gamă foarte largă de teme, izvorīte din problemele cotidiene ale oamenilor: povara birurilor, desfăşurarea alegerilor, evoluţia şcolilor, efectele colonizărilor şi imigrării, slavizarea numelor romāneşti, politica antiromānească a autorităţilor, efectele inexistenţei unei pături de industriaşi romāni, degradarea morală a satului, sfaturi pentru plugari etc. A colaborat activ, făcīnd cunoscute durerile sale şi ale Bucovinei, la: ,,Familia” – Budapesta, ,,Amicul familiei” şi ,,Preotul romān” de la Gherla, ,,Făclia” şi ,,Foaia diecezan㔠de la Caransebeş, ,,Romānia nou㔠şi ,,Sfatul ţării” de la Chişinău, ,,Gazeta bucovinenilor”, ,,Romānia creştin㔠şi ,,Floarea Soarelui” de la Bucureşti, ,,Revista politic㔠de la Suceava, ,,Convorbiri literare”, ,,Frăţia romāneasc㔠şi ,,Viaţa romāneasc㔠de la Iaşi, ,,Aurora romānă”, ,,Candela”, ,,Biserica Ortodoxă Romānă”, ,,Gazeta Bucovinei”, ,,Credinţa”, Almanahul ,,Calendarul bucovinean” de la Cernăuţi, ,,Neamul romānesc” de la Vălenii de Munte.

Adevărata măsură a valorii activităţii jurnalistice a lui Constantin Morariu este dată īnsă de ,,Deşteptarea”, pe care a redactat-o aproape singur īntre 1893 şi 1896, ,,īn limba cu totul vulgară, grijind ca nici un cuvīnt să nu rămīie neīnţeles nici de cel mai simplu cetitor”13.

Deşi īn Istoria literaturii romāne īn Bucovina (1775-1918), apărută la Cernăuţi īn 1926, Constantin Loghin īl īncadrează doar printre popularizatori, Constantin Morariu a fost şi un sensibil poet, īn puţinele clipe de răgaz gīndurile neobositului preot luīnd forma versurilor de dragoste ori a celor īnchinate naturii, versuri patriotice ori cu conotaţii religioase, epigrame şi fabule. Sigur că versurile acestea nu se ridică la valoarea artistică a unor capodopere, dar “au avut un īndoit rol cultural: de a cultiva forma graiului romānesc īn luptă aici, īn Bucovina, cu toate graiurile pămīntului, şi de a servi drept hrană sufletească şi armă de apărare generaţiilor dinainte de războiul de reīntregire naţională”14.

Foarte bun cunoscător al limbii germane, Morariu va traduce mult din literatura germană: poezie – Goethe, Heine, Schiller, I.G.Seidl, proz㠖 C. Sylva, istorie – Istoria lumii – Welter. ,,Rar se va putea īntīlni pe īntreg cuprinsul acestei Romānii Mari un preot mai luminat şi mai cucernic, un īnvăţător mai blīnd şi harnic, un gazetar popular mai iscusit şi muncitor, care să se fi pus de bună voie şi fără gīnd de răsplată īn slujba grea de deşteptare, īndrumare, organizare, īmbărbătare şi apărare a neamului său năpăstuit de soartă”15, spunea, la moartea arboroseanului, un alt devotat apărător al romānismului, profesorul Liviu Marian. Şi dacă Bucovina a reuşit să-şi păstreze identitatea romānească, īn ciuda tuturor opintelilor celor aduşi aici de vīnt, identitate care a făcut ca la sfīrşitul lui Brumărel al anului de graţie 1918 Congresul General al Bucovinei să proclame unirea necondiţionată şi pe vecie cu Romānia, aceasta s-a datorat şi acestor bolnavi de idealism, dintre care figura de martir a lui Constantin Morariu se evidenţiază ca un adevărat antemergător.

Din fericire pentru el, īntemniţatul ,,Arboroasei” a avut bucuria de a-şi vedea visul īmplinit, petecul lui de pămīnt romānesc īntregind cuprinsul Maicii Romānia. Nici teama pierderii, pe front, a celui mai mic dintre feciori, Alexandru (Leca), mobilizat īn oastea dublei acvile, nici teroarea lui Fischer (teroare care n-avea cum să-l ocolească, devreme ce un fiu – Aurel, un ginere –Vasile Grecu şi logodnicul fiicei mai mici – I.E. Torouţiu, s-au refugiat, īn toamna lui 1914, īn Romānia), nici desţărarea autoimpusă īn 1917 nu l-au doborīt şi nu l-au aruncat īn braţele disperării. Nimic nu i-a putut īntuneca īncrederea īn dreptatea divină.

S-a stins īntr-o primăvară, īn 1927, discret, părīnd a se retrage către binemeritata odihnă.

____________

1 Constantin Morariu, Cursul vieţii mele, ediţie īngrijită, prefaţă, microbiografii, glosar şi note: prof. univ. dr.M. Iacobescu, Editura Hurmuzachi, Suceava, 1998, p. 7.

2 Ibidem, p.19.

3 Ibidem, p.17 .

4 Ibidem, p. 29.

5 Ibidem, p. 20.

6 Leca Morariu, Viaţă. Din carnetul unui romān prizonier īn uniforma īmpăratului (ediţie īngrijită şi prefaţa de Liviu Papuc),Iaşi, Editura Alfa, 2002, p.14.

7 Constantin Morariu, op.cit., p. 38.

8 Ibidem, p. 122.

9 Nicolae Iorga, Constantin Morariu, īn ,, Floarea Soarelui”, Bucureşti, nr.5, 1927, p. 143.

10 Constantin Morariu, op.cit., p. 144.

11 Ibidem, p. XLVI.

12 Valeriu Branişte, op. cit., p.423.

13 Constantin Morariu, op.cit., p. 78.

14 Constantin Loghin, Antologia scrisului bucovinean pīnă la Unire, Editura Mitropolitul Silvestru, Cernăuţi, 1938, vol.II, p.XVII.

15 Liviu Marian, Constantin Morariu, īn ,,Romānia Nouă”, Chişinău, 23 martie 1927, preluat īn ,,Floarea Soarelui”, Bucureşti, 5 mai 1927, p.148-150.