Unde, cînd și cum se mai bate toba?

 

Primele răspunsuri ale cititorilor ar putea fi negative: nu se mai bate, ori că nu mai avem de-a face cu tobe, ci cu… „baterii“, la concertele formațiilor de tot felul de muzică (căreia abia de i se mai zice „ușoară“), pe cînd amatorii de muzică simfonică ar putea recunoaște că, da, se bate și toba mare și cea mică, după indicațiile din partitura muzicală.

Memoria limbii mai păstrează însă faptul că bătutul tobei s-a folosit în legătură cu totul altfel de evenimente sau întîmplări din existența conaționalilor, actul av`nd diverse relevanțe. Cea mai cunoscută expresie cu valoare metaforică plasează bătutul tobei în diferite situații și conjuncturi ținînd de cadrul social și de cel privat: a bate toba în tîrg și la moară înseamnă (sau, mai bine zis, însemna) „a face un fapt, o știre sau o veste de domeniu public“, „a divulga un secret“.

În secolele trecute toba a fost asociată cu împrejurări din viața colectivității ce provocau senzație. Era vorba, mai întîi, de alaiurile domnești, anunțate și însoțite de sunetele tobelor și ale surlelor, după cum atestă citate prezente în articolul consacrat cuvîntului în discuție din Dicționarul Academiei: „au mers… tot domnește din conac în conac, tot cu surle și cu dobe“ (N. Costin); „ieșise în întîmpinarea lui cu buciume, cu tobe și cu surle“ (Ispirescu). Pe lîngă această valoare, „pozitivă“, ce evocă doar ideea de „vîlvă“, lumea tîrgurilor a adăugat o altă semnificație: a vinde cu toba („să vînd mai bine de bunăvoie… decît să las să mă vînză cu toba“; Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche, cap. Spovedanii) însemna „a vinde la mezat, la licitație“ (vezi și a-i bate cuiva toba). Practica a fost apoi transferată și în mediul rural, la încasarea silită a impozitelor: „Perceptorul… umbla din casă în casă cu toba“ (Zaharia Stancu). Scoaterea la mezat constituia, adesea, un prilej de a se afla lucruri destul de neplăcute în legătură cu aceia cărora li se aplica vînzarea forțată. Prin urmare, sensul „a divulga un secret“ al expresiei a bate toba poate reflecta direct împrejurarea la care ne-am referit. A intervenit, în sfîrșit, folosirea tobei (a darabanei, cum i spune în unele zone ale țării) pentru a anunța deciziile autorităților (Iordan, Stilistica…, p. 277). A bate toba (mare) a ajuns să exprime metaforic ideea de „a răspîndi o știre, a face reclamă unui lucru“, hiperbolizată prin determinante locale selectate și din motive prozodice: „bate toba în Moldova și s-aude la Craiova!“. Într-o formă simplă, cu semnificația oferită de context, expresia apare și la Rebreanu: fiica învățătorului Herdelea, în preajma logodnei, își dă seama (nu nemulțumită!) că noutatea este probabil cunoscută, „căci nu se poate ca tata să nu fi bătut toba“ (Ion, partea I, cap. IV).

De ce tocmai în tîrg și la moară? Față de mediul familiar al comunității sătești, cu întîmplări previzibile, tîrgul a reprezentat locul și prilejul confruntării cu cei din afară, al aflării noutăților și al reprezentațiilor „de bîlci“. În „tîrgul vitelor“ se petrece și scena din Amintiri (II) cu tentativa vînzării pupezei și ea provoacă senzație: „se strînsese lumea ca la comedie împrejurul nostru; dă, iarmaroc nu era?!“ (Creangă). Tîrgul devine astfel element de referință pentru a indica dimensiunile reușitei (a rupe inima tîrgului) ori proporțiile unui „dezastru“ în planul reputației (a da pe cineva tîrgului sau prin tîrg).

Un prestigiu asemănător a avut și moara, dintotdeauna un loc de întîlnire unde se puteau afla și învăța multe, așa cum a înfățișat Sadoveanu o moară din siliștea tîrgului Vaslui, unde „fac popas călători din patru drumuri, pe lîngă țăranii și răzășii care aduc la măcinat“ (Frații Jderi). Și francezii au avut asemenea locuri de întîlnire cu efecte de bună informare: „au four et au moulin, on sait toutes les nouvelles“, așadar nu numai la „moară“, ci și la „cuptor“, dar este evocat cuptorul feudalului („le four banal“), la care erau obligați să-și coacă pîinea (contra unei redevențe) toți locuitorii senioriei!

Nebănuite astăzi implicații sociale ale acestor începuturi ale industriei din Franța au fost prezentate de J. Gimpel în Revoluția industrială în Evul Mediu: cadrul prilejuind contacte sociale ce au scandalizat biserica, intervenția acesteia, în secolul al XII-lea, amenința cu închiderea morilor (oare această amintire s-o evoce antrenul, ținuta și mișcările dansatoarelor de la celebra Moulin Rouge?). Sociologului francez faptul nu îi apare ca o imposibilitate, căci se referă și la urmările măsurilor din aceeași perioadă în domeniul băilor: „… cu timpul, autoritățile s-au neliniștit de proasta îngrijire și de libertățile prea mari, contrare bunelor moravuri, existente în băile publice. Și astfel îngrijirea corpului a fost pusă la index; a dispărut higiena din societatea medieval㓠(trad. rom., 1983, p. 89 - 90).

Probabil și în legătură cu întîmplările și poveștile istorisite în nopțile petrecute în așteptare, folclorul românesc înregistrează numeroase referințe la moară ca spațiu al supranaturalului, însuși morarul fiind adesea un personaj ieșit din comun, motive preluate în literatura cultă: moș Irimie, de la moara din siliștea tîrgului, are ca „fecioraș“ un demon (Sadoveanu, Frații Jderi, partea a III-a, cap. VII), moș Călifar, de la moara părăsită de lîngă Alăutești, este un vrăjitor, „o jivină drăceasc㓠(Galaction, Moara lui Călifar), iar moara „cu noroc“ a lui Slavici este o amară ironie. Elemente ale realității, dar și cele fantastice, contribuie la conturarea semnificației acestui cadru pentru ceea ce se numește „școala vieții“: frecventarea morii devine un criteriu de apreciere a experienței cuiva; ironic, aceasta poate să fie înfățișată în termeni cum sînt cei puși în relație de Anton Pann într-o suită de zicători despre timp și vîrstă: „Moș Ion știe, el să vie să vă spuie. – Că a fost o dată la moară și de două ori la rîșniț㓠(Povestea vorbii).

Astfel, tîrgul și moara au constituit vechea măsură a celei mai mari publicități: a spune un lucru în tîrg și la moară înseamn㠄a spune în gura mare, la toată lumea“, iar, de aici, a afla și tîrgul și țara „a afla, a ști toată lumea „ (Dicționarul Academiei). Agravării în ceea ce privește extensia i-a succedat asocierea cu formula ce numea folosirea celor mai sonore mijloace de a atrage atenția, provocînd contaminarea de elemente al cărei rezultat este a bate toba în tîrg și la moară, exemplu elocvent al expresivității paremiologiei populare.

După toate acestea, ne-ar mai rămîne să adăugăm că, deoarece nu se prea poate muzică de mase fără ritmarea melodiei, se mai bate toba (chiar îndrăcit) la fanfare, cum o face, de exemplu, și Ovidiu Lipan - „țăndăric㓠de la „10 Prăjini“.

Dar vechile enunțuri expresive au sucombat stilistic și semantic; rezultatul: locuțiunea a bate toba (darabana la C. Negruzzi) „a lovi ritmic cu ceva“ - de obicei cu degetele. Iar din încărcata atmosferă inițială a rămas doar nervozitatea: „bate toba… cu deștele pe marginea mesei“, la berărie dl Lefter Popescu, eroul lui Caragiale. La limita răbdării, cînd nu găsea cele dou㠄loturi“, crezute cîștigătoare.

 

Stelian DUMISTR|CEL