MORMÎNTUL LUI ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÎNT

 

(urmare din numărul precedent)

 

Capodoperă a genului, de o somptuozitate unică în arta medievală românească, această lespede este așezată, la rîndul ei, pe un soclu, la fel de somptuos, decorat cu stilizări fitomorfe și adosat într-un arcosoliu amplificat spre interiorul bisericii cu un baldachin de marmură reconstruit, în 1934, din fragmentele altuia mult mai vechi, probabil, al celui originar, după cum se menționează în diverse documente putnene și într-o inscripție, săpată în marmură, existentă în depozitele mănăstirii. Iată acum, abia acum, textul exact al acestei inscripții:

„Acest baldachin, refăcut din bucățile păstrate din vechime, a fost așezat din nou deasupra mormîntului Marelui Erou al Creștinătății, Ștefan cel Mare, din îndemnul și dărnicia vrednicului său urmaș, M.S. Regele Carol al Il-lea, în al 5-lea an al binecuvîntatei Sale Domnii.

Luna decembrie (1934)“.

Motivele sculptate pe soclu reprezintă lujeri, mlădiați în form\ de inimi pozate invers, alcătuind o succesiune de patru medalioane legate între ele și în ale căror interioare se desfac ample palmete cu flori de gențiană și ciorchini. Printre curbele divergente ale tulpinelor de la centru trece un lujer, cu o singură floare în vîrf, ale cărei frunze decorează spațiul dintre ele, atît la bază, cît și la partea superioară, iar printre primele două tulpini de la stînga și de la dreapta trece, de asemenea, cîte un lujer pe care se sprijină cîte un cap de bour, din creștetul căruia se arcuiesc lateral - în chip de coarne - semipalmete împodobite cu flori.

Lespedea funerară propriu-zisă este decorată în cîmpul central, de formă dreptunghiulară, cu două vrejuri care se împletesc armonios, formînd între ele trei medalioane cvasielipsoidale, în care tradiționalele palmete și flori de gențiană alternează cu ghindele și frunzele de stejar, simboluri ale vieții viguroase, ale fecundității și perenității. Tot cu frunze de stejar, dar mult mai stilizate, este împodobit și chenarul marginal. Între acest chenar și cîmpul decorativ central, apoi, în continuare, și pe cantul lespezii, se desfășoară inscripția slavonă săpată în litere capitale monumentale: „Drept cinstitorul domn, Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, ctitor și ziditor al acestui sfînt lăcaș, care zace aici și s-a mutat la veșnicele lăcașuri în anul 7000..., luna ... și a domnit ani...“.

Ștefan cel Mare și-a pregătit propria lespede funerară încă din timpul vieții, lăsînd, firește, urmașilor grija de completa inscripția cu data exactă, dar imprevizibilă a morții sale și cu numărul anilor de domnie, pentru care a rezervat spații corespunzătoare pe cantul ei, dar care, din motive neatestate documentar, au rămas totuși necompletate, așa cum se văd și astăzi. Numărul anilor de domnie, ca și anul, luna, ziua și ora morții sînt menționate în schimb pe acoperămîntul de mormînt al marelui voievod, lucrat din porunca fiului său Bogdan al III-lea Vlad, în care se spune: „... a domnit în Țara Moldovei 47 de ani și 3 luni“ și s-a „strămutat spre lăcașul de veci în anul 7012 (=1504), luna iulie, ziua 2. în ziua de marți, la ceasul al patrulea din zi“.

Unii cercetători au aproximat data executării lespezii de pe mormîntul lui Ștefan cel Mare „după 1492“, iar alții o consideră categoric în 1492, ajungînd la această cifră prin simpla diferență dintre anii de la zidirea lumii și anii de la nașterea lui Iisus, adică scăzînd 5508 din 7000. Dar cifra înscrisă de Ștefan pe lespedea sa nu reprezintă data executării acesteia, ci numai prima cifră din anul imprevizibil al morții sale, respectiv din 7012, după vechiul calendar, ceea ce înseamnă că datarea lucrării trebuie aproximată, în continuare, „după 1492“ așa cum au făcut-o G. Balș, V. Vătășianu și P. Comarnescu, dar, desigur, nu mai tîrziu de 1504.

Faptul că spațiile respective din inscripție nu au mai fost completate cu data morții marelui voievod și cu numărul anilor săi de domnie a primit diferite explicații. Unii cercetători au opinat că la data morții lui Ștefan cel Mare, meșterul care sculptase lespedea funerară nu mai trăia și că, prin urmare, nu ar fi avut cine să finalizeze lucrarea, pe cîtă vreme alți exegeți au dat acestui fapt o interpretare simbolică. Fostul arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei și Sucevei, Iustin, apoi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, afirma, bunăoară, c㠄pe lespedea care avea să acopere mormîntul marelui voievod, lucrată la porunca Măriei Sale, pe cînd era în viață, n-au fost trecute ziua și nici anul cînd firul vieții sale s-a rupt, fiindcă nu puteau fi știute. Dar nici după moartea sa, pînă astăzi, nimeni nu a îndrăznit să împlinească însemnarea de pe piatră cu arătarea datei morții, nevrînd parcă să se știe că este plecat dintre cei vii“, (cf. autorul citat, Popas la cinci veacuri, în M.M.S., anul XLII, nr. 7-8,1966, pag.424).

După moartea lui Ștefan cel Mare, cortegiul înmormîntărilor voievodale a continuat la Putna cu doamna Maria-Voichița, a treia soție a ctitorului, așezată în 1511 la stînga mormîntului soțului ei; cu Bogdan al III-lea Vlad, fiul lor, îngropat în 1517 pe latura sudică a pronaosului; cu Maria Cneajna, fiica lui Ștefan cel Mare, așezată în 1518 lîngă Bogdan al III-lea, fratele ei; cu Ștefaniță-vodă, fiul lui Bogdan al III-lea, înmormîntat, în 1527, pe latura nordică a pronaosului și, în sfîrșit, cu doamna Maria, a doua soție al lui Petru Rareș, îngropată în 1529, tot în pronaos, lîngă mormîntul precedentului. După această dată, inscripțiile de la Putna, vechile anale și cronici nu mai atestă nici o înmormîntare domnească aici. Petru Rareș, cum bine se știe, își construiește în 1530 o necropolă proprie la Probota, unde vor fi înmormîntați el, doamna sa Elena și fiul lor Ștefan. La fel vor proceda ulterior Alexandru Lăpușneanu, Petru Șchiopul și alți voievozi.

Primul dintre mormintele voievodale de la Putna, care au fost deschise și cercetate în decursul vremurilor, este însuși mormîntul lui Ștefan cel Mare. Faptul s-a petrecut la 19 februarie 1758, în urma unei delațiuni împotriva obștii monahale de aici și rezultă dintr-o scrisoare a mitropolitului Iacov Putneanul către egumenul Venedict al Putnei, cu data de 20 martie 1758, precum și dintr-o serie de însemnări care s-au găsit în arhiva mănăstirii. Iată, mai întîi, textul scrisorii:

„Cuvioase egumene a Putnei, chir Venedict,

Pentru domnia lui ispravnicu de Suceava, că au venit la mănăstire și au desgropat mortul acela, unde au fost presupusul, și n-au găsit alta nemic, afară de acele ce ne arată molitva sa Dionisie în răvașul său; bine au făcut de au vinit și n-avem nici o părere de rău, de vreme ce au ieșit mănăstirea den presupusul ce era; și molitvei sale Dionisie, răspuns pe carte nu i-am mai făcut, îi vei spune molitva ta din gură, că am înțeles toate cîte ni-au scris și toate pietricelele acele ce s-au aflat și inelele și sărielele și boldurile și altele ce s-au aflat, toate să le pecetluiești la un loc. Și să pui pe Rafail argintarul, ca să ia măsură de pe coroană, ce este la Maica precista cea făcătoare de minuni și de pe coroana Mîntuitorului Hristos, ce este tot întru aceeași icoană, pe o hîrtie, cît îi coroana de mare și fără floare, numai mărimea lor; și atît pietrele acele și inelele, cît și măsurile coroanelor, cu om de credință să mi le trimiteți (la Iași), însă să căutați împreună cu părinții sobornici, că este o pungă cu mărgăritare, pecetluită cu pecetea noastră, și s-o deschideți și să alegeți dintr-însa 500 fire de mărgăritar, care să fie tot de un fel și de o potrivă și mai sînt, nu știu 2 sau 300 fire mărgăritare ce au căzut de pe aer și să ni trimiteți mărgăritarul tot odată, atît cele 500 fire, cît și cele ca nohotul, dimpreună cu lucrurile ce s-au aflat pe mort; că am socotit să facem coroana maicii Precistei și Domnului Hristos altă făptură mai iscusită și mai frumoasă și să le împodobim cu pietrele acele și cu mărgăritare, cari coroane, după ce se vor găti, să se puie numai în zilele mari și praznicele împărătești.

Iacov Mitropolit

 

Scrisoarea lui Iacov Putneanul a fost publicată de mai multe ori, atît în reviste (1889), cît și în cunoscutele cărți ale lui Fr. A. Wickenhauser (1886), K. A. Romstorfer (1904) și Dimitrie Dan (1905) despre mănăstirea Putna. Pe versoul ei, egumenul Venedict a făcut o însemnare în care se precizează c㠄mortul acela“, nenominalizat de mitropolitul Iacov, se găsește în gropniță, unde este mormîntul lui Ștefan, iar dintr-un „Catastih de toate scrisorile sfintei mănăstiri Putnii“, întocmit de Vartolomei Măzăreanu în 1764, aflăm că ispravnicul Sucevei, care a deschis și a cercetat mormîntul, se numea Dumitru Lascarache, că el a procedat la această anchetă din porunca lui Scarlat Ghica-vodă, că toate obiectele prețioase pe care le-a găsit în mormînt le-a predat „cu izvod în mîna părinților“, la data de 19 februarie 1758, că egumenul Venedict a trimis acele lucruri mitropolitului Iacov, la Iași, care a făcut, într-adevăr, din ele două coroane pentru icoana Maicii Domnului cu pruncul, expuse în prezent în Muzeul mănăstirii Putna.

Din păcate, nu am izbutit să depistăm izvodul ispravnicului Lascarache și nici „răvașul molitvei sale Dionisie“, în care erau menționate, probabil, toate obiectele găsite în mormîntul lui Ștefan cel Mare. Lista acestora rezultă, parțial, din scrisoarea lui Iacov Putneanul, în care sînt menționate, după cum am văzut, pietricele (adică pietre scumpe), inele, însemne voievodale (=sărjele), bolduri și altele, toate, desigur, confecționate din aur și argint. Imaginea acestui inventar incomplet își sporește consistența dacă privim cele două coroane care au fost făcute din obiectele găsite în mormînt. Ele sînt executate din argint aurit, turnat, ciocănit și cizelat, cîntăresc în total 335 de grame, sînt împodobite cu zeci de rize lucrate din aur curat, cu sute de mărgăritare, cu zeci de pietre scumpe, granate, cornaline și diamante.

Dimitrie Dan, autoritarul monograf al Putnei, opinează că unele giuvaeruri, care nu au intrat în componența acestor coroane, au fost valorificate de mitropolitul Iacov pentru restaurarea mănăstirii, care, pe la mijlocul veacului al XVlII-lea, căzuse aproape de ruină. Astfel, pe lîngă semnificația renașterii din sine însăși a ctitoriei, deschiderea de la 19 februarie 1758 a somptuosului mormînt ștefanian ne oferă și dovada peremptorie că, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei, acesta nu a fost prădat nici pe vremea lui Vasile Lupu, nici în timpul campaniei lui Ioan Sobieski în Moldova, nici de alți jefuitori, pentru că, altminteri, ar fi greu de crezut că vreunii din ei au procedat la desfacerea mormîntului, cu gînduri prădalnice, și au lăsat neatinse totuși, la locul lor, podoabe de aur și argint, pietre prețioase și alte obiecte de valoare, Această dovadă, care îl absolvă definitiv pe Vasile Lupu de grava învinuire pe care i-o aducea Ion Neculce, este întărită și de investigațiile arheologice întreprinse la Putna în anii 1955-1956 și 1969-1970, ale căror rezultate ne îngăduie să tragem concluzia fermă că demolarea și refacerea parțială a necropolei lui Ștefan cel Mare de către Vasile Lupu, în vara anului 1653, nu au fost un act de vandalism, ci unul de pietate, de restaurare a monumentului, în maniera epocii respective, deoarece temelia de pe latura sudică a acestuia cedase la acțiunea corozivă a apelor freatice, amenințînd cu autodemolarea.

 

(Continuare în numărul viitor)