File dintr-un jurnal teatral

 

Citind un interviu - chiar în aceste pagini! - cu Ion Ungureanu, întemeietorul teatrului Luceafărul din Chișinău, îmi amintesc de o anomalie care, la prima mea descindere în teatru, m-a uimit: deși instituția funcționa în limba română, politrucii ruși au decis că nu se pot juca acolo texte traduse în România! Ce dacă exista tradusă Livada cu vișini, la București?! La Chișinău ea trebuia tradusă din rusă, în moldovenească.

La fel, orice piesă de Gogol, Tolstoi, Maiakovski, musai să fi fost echivalată-n biroul unui scriitor sovietic, cunoscător de română. Ciudat, nu?!...

*

După materialele incendiare apărute-n revista Vatra, lunile trecute, mă simt dator( ca om care l-a pus în scenă, de două ori) să-mi exprim punctul de vedere asupra lui D. R. Popescu: eticheta de „scriitor mediocru“ nu i se potrivește. E un prozator important al ultimei jumătăți de secol, un dramaturg valoros și un eseist neastîmpărat, care a propus incitante comparații(între teatrul antic și Caragiale, între grecii antici și Miorița ș.a.m.d.).

Altfel, sigur că orice publicație are dreptul să stîrnească vîlvă în juru-i, cum crede…

*

Din jurnalul unui fost director de teatru din nord-vestul țării, rețin o exclamație care, uneori, tare mă unge la inimă: „în teatru ar fi foarte bine dacă n-ar exista…actori!“.

*

După ce am montat Hedda Gabler, piesă la care am visat două decenii, am realizat că am gîndit-o prea… tradiționalist! Culmea, eu, care la începuturile-mi regizorale scandalizam prin teribilism, am ajuns să mă suspectez de… cumințenie artistică.

Am tăiat din text cam un sfert; am introdus cîteva interludii coregrafice foarte gustate de public și critică; am schimbat, în ultimul act, complet, un personaj (Tesman, care devine noul Lövborg) ș.a.m.d. Cu toate acestea, după ce am văzut Zholdak, Afrim și Măniuțiu, îmi dau seama că-s un regizor (uneori) prea fidel față de clasici…

*

Sînt invitat la Baia Mare, la aniversarea unui sfert de secol de revistă băimăreană. Alături de mine, alte zeci de persoane (regizori, scenografi, balerini, cîntăreți, actori) primesc diplome aniversare.

Într-o dimineață, un colocviu are ca temă Revista, încotro?, la care participă și vedetele revistei, Stela și Arșinel. Concluzia întîlnirii - cețoasă.

Fiindcă, am spus-o chiar în acele zile, ca om care-a semnat vreo zece reviste și patruzeci de musicaluri, consider că revista  tip Tănase are zile numărate. Odată cu dispariția tandemului Maximilian / Veselovski, moare și ea. Lent, dar sigur.

Nu-s bani de montări (și revista cere costume teribil de scumpe!), nu-s actori (majoritatea teatrelor de revistă de la noi au pe ștatul de funcțiuni 2-3 proziști!), nu-s balerini (din 6 în 6 luni dansatoarele pleacă-n alte țări, unde-s plătite cam de 20 de ori mai bine), nu-s instrumentiști. În fine, nu-s textieri. În unele orașe, nu mai e nici public.

Și-atunci, pentru ce să mai ținem teatre( secții) de revistă?

*

Văd Trei surori cu un teatru moscovit. Deși distribuția este cam bizar alcătuită, montarea îmi place. Fiindcă pauza, tăcerea tradițională cehoviană este înlocuită de neliniște, de agitație. Ba chiar cînd Irina realizează că nu vor mai pleca vreodată la Moscova, are o criză de isterie; și, observ, are și mînecile cămășii… suspect de lungi…

 

Citesc un interviu, într-un săptămînal cu tiraj mare; în el, popularul comedian și mu zicant Ioan Gyuri Pascu povestește ce greu i-a fost să ajungă să aibă roluri în film și cît de tare l-a durat prejudecata celor din jur, care nu-l considerau actor, fiindcă nu are studii de spe cialitate. „ Nu știu cum e mai bine: să ai diplomă și să nu joci sau să fii catalogat ca amator toată viața și să lași niște lucruri în urm㔅

Răspunsul e la mintuța cocoșului( zic „mintuță”, fiindc㠄minte” e prea mult spus!): ideal e să ai studii și să și joci. Dar în cazul în care, cum zice comicul de la Divertis, “lași niște lucruri în urmă”, nu mai contează.

*

Găsesc undeva o afirmație care mă pune pe gînduri : “Stanislavski a fost compromis de discipolii săi”. Hm…E posibil?

Cred, mai degrabă, că a fost compromis – atîta cît a fost – de interpretarea greșită a ce lor ce l-au cunoscut, de tălmăcirea eronată a celor ce i-au transmis & editat indicațiile și, eventual, de lipsa de talent a unora din discipoli.

Adaptînd – evident, nu fără o doză de umor – afirmația, ne-am putea întreba și noi: dacă de la clasa de regie a Cătălinei Buzoianu, a lui Purcărete, a lui Moisescu sau Mărăscu, ies și 15 % absolvenți care nu reușesc ulterior, în teatru, noi ar trebui să clamăm „Catălina Bu zoianu a fost compromisă de studenta ei  X și de studentul ei Y !”?…

*

La fel, găsesc într-o carte importantă un verdict care mă descumpănește: “Viziunile lui Artaud sînt imposibil de realizat”.

E clar că e o confuzie:a vrut să se sugereze că sînt greu de realizat. Fiindcă marele estetician al teatrului mondial trebuie să-și găsească un alt Artaud care să ducă mai departe ce ea ce a visat (și chiar a realizat, pe scenă). Cu cît ambiția e mai… imposibilă, cu-atît se găsesc mai puțini capabili s-o transpună-n act scenic.

Au fost 100 de Gusti, Bumbești și Sică Alexandrescu, în teatrul românesc; și doar un singur Ion Sava. Au fost 10 Maicani, douăzeci de Berecheți și numai un Radu Stanca.

Asta nu-nseamnă că ideile lui Sava, ori ale lui Stanca, devin irealizabile…

*

După ce am citit că Goethe plîngea cînd vedea copii urîți. După ce am aflat, cu ani în urmă, înduioșat, de confesiunea lui Nicu Steinhardt legată de actul final al Scrisorii pierdute (piesă la care micuțul N.S. plîngea mai ceva ca la melodrame), iată că-mi recad în fața ochilor amintiri ale lui Ionesco: fascinat de spectacolele cu păpuși, micul Eugen nu rîdea niciodată la ele. Pentru că, zicea genialul dramaturg, cei ce se ciomăgeau după paravan formau o lume „stranie și neliniștitoare”!

Să plîngi cînd ieși la joacă cu vecinii, să lăcrimezi la Scrisoarea pierdută și să fii îngrijorat, neliniștit la Vasilache și Mărioara – iată atitudini nu la-ndemîna oricărui puști. Oricum, directorii teatrelor de copii ar trebui să mediteze la confesiunile cu pricina și pe viitor să mai bage-n repertorii și texte ceva mai relaxante, ca Titus Andronicus, Medeea , Fîntîna turmelor sau Macbeth… Eventual, montate de Hausvater ; măcar de Afrim…

*

Cineva , un critic literar, spunea că rareori doi colegi de-ai săi citesc aceeași carte. E reproșul pe care-l fac și eu, criticilor de teatru; cu semn opus, însă!

Mă enervează la culme cînd, în cazul unei montări discutabile, toți se prefac că nu văd decît plusurile. Comodă poziție, de altfel… Toți văd același spectacol: unul superior, virtual. Păcat…

 

 

Bogdan ULMU