Dinamica istorică a cultivării instituționalizate a limbii române (IV)


5. Noile priorități ale politicii lingvistice determinate de crearea României Mari

După integrarea Transilvaniei în statul român, eveniment istoric interpretat ca act istoric legitim de realizare a unității naționale, româna a devenit limba oficială într-un stat care și-a dublat aproape suprafața, înglobînd deopotrivă două mari minorități naționale, cea maghiară și cea germană din Transilvania. Problematica identității lingvistice devine o problemă publică, istoriografiei și lingvisticii românești cerîndu-li-se semioficial să-și asume sarcina prioritară de a legitima prin discursul științific „drepturile istorice“ ale românilor asupra teritoriilor care constituie statul românesc modern. Implicațiile politice ale teoriilor științifice erau în epocă directe și nemijlocite, ele contribuind la configurarea unor decizii politice și diplomatice majore în plan strategic european. De exemplu, în trasarea granițelor cu Ungaria, în cadrul dezbaterilor de la Trianon (1920), diplomații s-au folosit de hărțile atlasului limgvistic român al lui G. Weigand. Tematica romanității românilor, autohtonismului și a continuității lor în spațiul nord-danubian a devenit o chestiune politică și de stat. Confruntîndu-se cu opiniile și teoriile învățaților germani, maghiari sau bulgari (ele însele fundamentate pe rațiuni politice!), care negau continuitatea românească în Transilvania, respectiv în Dobrogea, istoricii, lingviștii, ulterior și arheologii români, au renunțat la poziții nuanțate privitoare la teritoriul de formare a poporului și limbii române, formulate inițial de lingviști precum profesorul ieșean A. Philippide sau cel bucureștean O. Densusianu (care acordau prioritate zonei sud-danubiene), orientîndu-se spre o teză care afirmă c㠄patria primitiv㓠a românilor nu poate fi decît vechiul teritoriu al Daciei traiane. Campionul acestei bătălii științifico-ideologice a fost lingvistul Sextil Pușcariu, primul rector al nou întemeiatei Universități din Cluj. Beneficiind de un prestigiu științific recunoscut și de un talent organizatoric ieșit din comun, Pușcariu a organizat la Cluj Muzeul Limbii Române, primul institut român specializat în cercetări istorico-lingistice. În statutul acestei instituții se stipulau prevederi exprese de politică lingvistică între care: colecționarea de material lexical din toate regiunile locuite de români, elaborarea prescripțiilor și recomandărilor lingvsitice care să conducă la definitivarea unificării românei literare, trezirea și stimularea interesului pentru problemele limbii naționale în pături largi ale populației și pregătirea de specialiști români în toate domeniil de cercetare filologică. În acest cadru și în jurul revistei intitulate simbolic-programatic „Dacoromania“, Pușcariu a alcătuit un puternic colectiv de valoroși cercetători, cu ajutorul cărora a inițiat și realizat (parțial) lucrări colective importante în domenii de cercetare reclamate de prioritățile politice: atlasul lingvistic român, toponimia românească și etimologia limbii române. Pușcariu este de asemena cel care își asumă sarcina definitivării ortografiei. Mai întîi într-un proiect prezentat Academiei Române în 1929 și supus dezbaterii publice, apoi într-un Îndreptar și vocabular ortografic, redactat în 1932 împreună cu clasicistul Th. Naum (ed. a V-a, 1946), Pușcariu impune definitiv principiul fonetic, împreună cu concesiiile etimologist-latiniste cele mai importante, formele sunt, suntem, sunteți și generalizarea lui â în interiorul cuvintelor. Asumate ulterior și de „școlile lingvistice“ de la București și Iași, teoria lui Pușcariu despre teritoriul de formare a poporului și limbii române a căpătat un caracter oficial. Răspîndită prin școală înclusiv în epoca comunistă, această teorie este acceptată azi de cvasiunanimitatea românilor ca o axiomă.

6. Perioada comunistă. Problemele limbii între internaționalismul proletar și ideologia național-comunistă

Începînd mai ales cu 1948, odată cu cucerirea completă a puterii politice, noul regim comunist a transformat, în parte după model sovietic, problemele limbii în problemă a propagandei politice de stat. Reforma învățămîntului din 1948 a însemnat un recul puternic al calității în problemele culturii, însoțit de o ideologizare masivă. Considerată, conform „vulgatei“ științifice sovietice (N.I. Marr) o componentă centrală a „suprastructurii“, limba trebuia supravegheată și transformată conform „mărețelor idealuri ale socialismului și comunismului“. În publicația Cum vorbim, întemeiată în 1949, în scopul expres de a orienta conștiința publică în problemele limbii, se milita de exemplu pentru „controlul maselor“ asupra științei lingviștilor, acuzați in corpore de a se fi scufundat în „mocirla cosmopolită și formalistă a științei burgheze“ și de a se fi dovedit „lipsiți de atașament pentru cauza clasei muncitoare“. Ca o urgență era prezentată necesitatea ca limba să fie epurată de amprenta „claselor exploatatoare“ și transformată într-un „bun al întregului popor“. S-a încercat chiar o sovietizare a vocabularului (cuvinte precum colhoz, pionier, raion, partid eru puternic conotate pozitiv), cu rezultate minore, deoarece, o dată cu dezavuarea în 1950 de către Stalin însuși a doctrinei lui N.I. Marr, s-a renunțat la concepția că limba ar avea un caracter de clasă. Problemele limbii (în special ale celei literare) au continuat însă să preocupe autoritățile statului comunist. Reorganizată și ea în 1948 pe principii comuniste și pus㠄în slujba clasei muncitoare“, Academia își asumă vechile sarcini, urmărite de data aceasta sistematic printr-un cadru instituțional nou, și anume prin întemeierea a trei puternice institute de cercetări lingvistice la București, Iași și Cluj. Prin diplomație și cu prețul unor mari comporomisuri politice și ideologice, perosnalități autoritare ale lingvsticii românești (I. Iordan, Al. Graur, Al. Rosetti), reușesc să convingă autoritățile comuniste de oportunitatea realizării sub supravegherea și prin suportul statului a unor proiecte colective de largă anvergură, între care realizarea dicționarului-tezaur, publicarea atlasului lingvistic român și ulterior a atlaselor regionale, a unui mare dicționar toponimic, a unei istorii academice a limbii române etc. Încredințate spre realizare unor colective de tineri cercetători conduse de specialiști mai în vîrstă, asemena proiecte erau adesea calificate prin atribute precum „tezaur“, „lucrări de interes național“, „monumente culturale și științifice“ etc.

Principiul normativ domină dezbaterile științifice, cu reverberații consistente în spațiul public (radio, presa cotidiană și cea periodică). Desemnate prin sintagma generică cultivarea limbii, preocupările pentru „corectitudinea“ exprimării scrise și orale de vin o veritabilă problemă de stat, începînd mai ales din 1958, cînd Iorgu Iordan inițiază o amplă și sistematică campanie publică de conștientizare și explicare a greșelilor de limbă frecvente, în scopul eliminării lor (din 1971 există în Academia Română chiar o „comisie de cultivare a limbii“). Criteriile de apreciere sînt în general pur lingvstice (eufonie, normă literară, uzul general etc.), factorul politic joacă treptat un rol neglijabil, cu unele excepții, ca în cazul cuvîntului tovarăș, apreciat de unii lingviști, din oportunism și lichelism politic, drept „semn al noilor relații sociale, fiind pus în contrast cu domn, semn al vechilor rînduieli“ (V. Iancu). La radio (ulterior și la televiziune), în presa de specialitate („Limba română“), în cea literară („Contemporanul“, „Gazeta literară“, „România literară“, „Luceafărul“ etc.) și cea cotidiană („Scînteia“, „România liberă“), în numeroase volume cu caracter monografic sau de popularizare, se publică din abundență intervenții publicistice, articole, studii uneori cu caracter polemic, în care sînt angrenați aproape toți lingviștii români ai epocii, unii dintre ei consacrînd chiar cea mai mare parte a activității lor de cercetare unor chestiuni teoretice sau practice de „cultivare a limbii“

Chestiunea ortografiei este reluată în 1951 printr-o dezbatere publică inițiată de Al. Graur și E. Petrovici, care argumentează necesitatea simplificării scrierii. Micul dicționar ortografic din 1953 (retipărit ulterior de mai multe ori cu titluri modificate pînă la forma devenită standard din 1960: Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație) reprezintă o consolidare a principiului fonetic, eliminîndu-se cele mai importante reminiscențe etimologiste. Legiferat printr-o hotărîre a Consiliului de Miniștri, noul cod ortografic a fost impus cu rapiditate în toate domeniile vieții sociale (școală, presă, edituri, domeniul public etc.). Prezentată de inițiatori și susținători ca o victorie a noului, reforma ortografică a fost resimțită de mulți intelectuali și de o parte a populației ca un atentat la specificul național și o încercare de „rusificare“ sau „slavizare“ a limbii (recte: a grafiei) românești. În sperial eliminarea lui â, înlocuit în toate pozițiile prin î a fost simțită (și concepută!) ca o reverență față de vechea grafie chirilică (datorită asemănării cu slovele chirilice corespunzătoare) și o încercare de anulare a rapelului simbolic la latinitatea limbii române și, implicit la romanitatea românilor (etnonimul român  derivatele sale urmau să se scrie romîn, fapt care pentru cei instruiți în vechea școală, în fapt majoritatea populației adulte, apărea ca o adevărată blasfemie). Pe această bază, în 1965, abia instalat la putere, N. Ceaușescu își inițiază lunga domnie naționalist-comunistă prin „restaurarea“ lui â în român, printr-un act legislativ care i-a adus multe simpatii.

Ca o urgență și o sarcină publică majoră este concepută și elaborarea și publicarea Gramaticii Academiei, lucrare în care a fost angrenat un grup extins de tineri cercetători, a cărei primă ediție din 1954 (coord.: Al. Graur, J. Byck, D. Macrea) a fost urmată în 1963 de o a doua ediție (coord.: Al. Graur, Mioara Avram, Laura Vasiliu). Ambele ediții au ca referință stadiul contemporan al românei și îmbină descrierea obiectiv-științifică cu indicații de natură prescriptiv-normativă și cu recomandări de natură stilistică. Referirile ideologice și citatele din Stalin, Engels și Gheorghiu-Dej din prefața la ediția I lipsesc în ediția a II-a, care reprezintă o variantă mai amplă, mai detaliată și mai bogată în exemple, ca și în prescripții normative. Deși nu a fost consfințită printr-un act legislativ, și deși a fost frecvent criticată de specialiști în chestiuni de detaliu, această a II-a ediție a devenit un fel de reper obligatoriu al „gramaticii tradiționale“, punct de referință (semi-)oficial pentru manualele școlare, îndreptar pentru chestiuni de formulare corectă în domeniul sintactic și al formelor, și referință pentru cercetători. În deceniile care au urmat, studiul sistematic al gramaticii a produs o bogată pleiadă de specialiști, universitari sau cercetători de profesie, care au publicat gramatici mai mult sau mai puțin personale, multe auto-definite „pentru toți“, „de bază“, „elementar㓠etc. Ca o particularitate a învățămîntului românesc din epoca comunistă, menținută și în perioada actuală, este introducerea gramaticii limbii naționale ca principal obiect de studiu în școala primară și în ciclul gimnazial, ca și materie obligatorie la examenele de maturitate și de bacalaureat. În ultimii 50-60 de ani piața a fost suprasaturată de o imensă cantitate de lucrări care se adresează diferitelor paliere ale tineretului studios, conținînd explicații și exerciții gramaticale de diferite tipuri. În comparație cu alte țări, în România cunoașterea gramaticii teoretice este larg răspîndită, chiar dacă practica concretă a scrisului nu este suficient exersată în școala de toate nivelurile.

De interesul regimului comunist de a se legitima pe tărîmul studiului și al cercetării limbii naționale a profitat din plin lexicografia. În cadrul unor colective de lexicografi de la București, Iași și Cluj (aprox. 30 de cercetători), dedicați exclusiv acestui proiect, în 1965 se reiau, sub auspiciile Academiei, lucrările la „dicționarul tezaur“ al limbii române (DLR). În scopul finalizării întregii serii, s-a hotărît continuarea cu litera M, acolo unde lucrul fusese părăsit de echipa lui S. Pușcariu în 1949, deși noua concepție redacțională prevedea inovații precum: o tratare mult mai extinsă a articolelor lexicografice, pe baza unui material documentar mult mai vast, acceptarea largă a neologismelor în lista de cuvinte, păstrarea dimensiunii istorice dar cu un accent pus pe limba contemporană, consolidarea componentei normative prin includerea de indicații ortoepice și morfologice. Pînă în prezent, după aproape 40 de ani, s-au publicat volumele corespunzătoare literelor M, N, O, P, R, S, Ș, T, Ț, U și, parțial, V, celelalte volume aflîndu-se în stadiu avansat de redactare. Anterior, din rațiuni ideologice precise ținînd de cultivarea românei contamporane, tot sub auspiciile Academiei, s-a redacat și publicat un Dicționar al limbii române literare contemporane (4. vol., 1955-1957), precum și un Dicționar al limbii române moderne (1958), prototip al DEX-ului (Dicționarul explicativ al limbii române, 1984; ed. a II-a, 1996), cel mai popular dicționar românesc.

Național-comunismul ceaușist, cu corolarul său, cultul personalității dictatorului, s-a manifestat în domeniul studiului limbii prin încercarea de a transforma pe cercetători în „activiști ai partidului“, într-un fel de propagandiști care trebuiau să ilustreze prin lucrări științifice fantasmele ideologice ale dicatatorului, între altele și convingerea acestuia că poporul român a fost „cel mai numeros, mai viteaz și mai harnic“ dintre toate popoarele. În documente programatice, Ceaușescu le cerea specialiștilor să găsească cu orice preț dovezi și argumente pentru obsesiile sale ideologice: dacismul, continuitatea și a autohtonismul românilor, prioritățile protocroniste românești. El însuși a dat exemple, atașînd la numele a două mari orașe ale țării denumirea lor antică, daco-romană (Cluj-Napoca și Drobeta-Turnu Severin) și botezînd străzi sau noi cartiere de blocuri cu denumiri „evocatoare“ precum Dacia, Sarmisegetuza, Decebal, Apulum, Potaissa, Columna. Din fericire, spre deosebire de mulți dintre colegii lor istorici și arheologi, care s-au grăbit să inventeze „dovezi“ ilustrînd tezele oficiale, cei mai mulți filologi și-au păstrat cumpătul și, menținîndu-se în limitele bunului simț și ale obiectivității științifice, au profitat de valul ideologic favorabil pentru a realiza și publica lucrări de real interes științific, cum sînt atlasele lingvistice pe regiuni (Muntenia și Dobrogea, Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureș, Moldova și Bucovina). Fără succes au rămas și încercări de a interveni în dinamica normei vorbirii, cum a fost celebrul decret semnat de Ceaușescu la începutul anilor ’80, prin care se interzicea întrebuințarea ca formulă de adresare a lui domnule și generalizarea lui tovarăș, ca semn al „triumfului socialismului“.

În Basarabia postbelică, încorporată din 1944 în imperiul sovietic, represiunea sălbatică la care a fost supusă populația românească majoritată (deposedarea de bunuri, dislocări de populație, deportări în masă) a avut o componentă lingvistică importantă. În aplicarea politicii staliniste de deznaționalizare a popoarelor în vederea creării „poporului sovietic unic“, au fost întreprinse masive și sistematice măsuri de schimbare artificială a specificității limbii române și de încurajare cu orice preț a regionalismului și localismului. Rupți de conaționalii lor de dincolo de Prut printr-o graniță etanșă în ciuda „frățietății româno-sovietice’, moldovenii au fost declarați un popor diferit de români iar graiul lor, numit „limba moldovenească“, deși menținut limbă oficială alături de rusă, a fost sistematic și programatic marginalizat, nemaifiind întrebuințat decît ca „limbă de conversație“, în special de către persoanele mai puțin instruite. Treptat, întrebuințarea masivă a limbii ruse în învățămînt, cultură, viața publică, a făcut ca româna literară să fie înlocuită în uz printr-un idiom artificial, o combinație de grai popular (se recomandau fonetisme precum închiderea vocalelor finale, palatalizarea labialelor) și un lexic profund rusificat, prin înlocuirea neologismelor latino-romanice, de multă vreme adaptoptate de uzul general, prin corespondente rusești (zavod în loc de uzină, tetrad, în loc de caiet, carandaș, în loc de creion, aptecă în loc de farmacie etc.). Impunerea în scriere a alfabetului rusesc avea același scop al ștergerii identității romanice a „limbii moldovenești“. Rezultatul acestei politici agresive de ștergere a memoriei lingvistice a fost apariția unui tip uman denumit mai tîrziu, după căderea comunismului, mancurt, care se recunoaște drept „moldovan“, dar vorbitor de limba rusă și militant inflexibil împotriva apropierii de România.

 

Eugen Munteanu