DESTINUL MEZINULUI

 

Personaj de basm, deosebit de îndrăgit în narațiunile folclorice românești și universale, ultimul născut polarizează toate energiile pozitive, indicînd existența unui simbolism cu implicații mult mai largi. Vom încerca să urmărim, într-un triptic reprezentativ, destinul mezinului din perspectivă cutumiară.

Transmiterea bunurilor materiale de la părinți la fii se făcea în general, în diferite societăți umane, în mod egal între moștenitori. În schimb, succesiunea, care implică transferul de funcții politice și religioase, se atribuia unui singur fiu, de obicei primului născut. Într-o anumită etapă de prosperitate, prerogativele descendenței sînt acordate celui mai mic dintre copii. În Vechiul Testament, înainte de domnia lui Irod, cînd a fost dată Legea, patriarhii sînt liberi să treacă peste întîiul născut și să dea moștenirea fiului favorit, care nu este altcineva decît mezinul. David a fost preferat celor șapte frați ai săi mai vîrstnici (1 Sam. 16:11), Iosif a fost numit succesor în locul lui Ruben (1 Cron. 5:1.2), iar Solomon a fost ales în detrimentul lui Adonia (1 Împ. 2:15).

Uneori, pentru înlocuirea dreptului primului născut, se recurgea la un ritual special. Iacov obține binecuvîntarea părintească învelindu-și brațele în piei de capră, pentru a fi confundat cu Esau, fratele său mai mare (Rom. 9:10). Înainte de acest episod, aflăm că și tatăl său, Isaac, îl moștenise pe Avraam în defavoarea primului născut Ismail (Rom. 9:10-13). Continuatorul legitim al neamului era denumit cu apelativul de Beniamin, adic㠄fiul mîinii drepte“. Episodul în care Iacov alege dintre cei doi nepoți ai săi pe cel care îi va urma este semnificativ. Cu toate protestele lui Iosif, care își așezase fiii înaintea bunicului în așa fel încît acesta să-și pună mîna dreaptă pe nepotul mai mare și mîna stîngă pe celălalt, bătrînul își încrucișează brațele, pentru a-l binecuvînta pe mezinul Efraim, punînd pe creștetul lui Manasse, primul născut, doar mîna stîngă.

Înlocuindu-l pe cel care deschide mitrasul, ultimul născut primea poziția de cap al familiei, devenea purtătorul promisiunii lui Dumnezeu (prin preluarea zeilor casnici) și moștenitorul Canaanului (Rom. 9:10-13).

În momentul în care întărirea civilizațiilor agrare a adus o prețuire accentuată a proprietății asupra pămîntului, ultimogenitura s-a răspîndit în numeroase ținuturi africane, asiatice și europene. Pe lîngă justificările economice și sociale, care fac din această datină soluția ideală pentru continuitatea neamului, putem surprinde preexistența unor credințe și superstiții care au suplimentat, cu autoritatea lor cutumiară, actul de decidere.

Oprindu-ne asupra universului basmului fantastic românesc (care nu diferă, în această privință, de narațiunile similare de pe alte meleaguri ale lumii), vom observa că, de cele mai multe ori, Făt-Frumos este fratele cel mic, de regulă al treilea. În schema tripartită, Prîslea sau Cenușotcă izbîndește acolo unde frații săi mai mari au dat greș. Prinde hoțul merelor de aur, se luptă cu balaurii și cu zmeii, nimicindu-i, sloboade din temniță soarele și luna, urcînd astrele iar pe cer, cucerește inima preafrumoasei domnițe sau zîne și devine succesorul împăratului la tron. Destoinicia mezinului se ascunde sub o aparență modestă, uneori chiar derizorie. Șperlă, feciorul unui împărat, se scălda în baltă alături de gîște și rațe, în timp ce frații săi mai mari „erau brazi nu altceva, voinici să frîngă pămîntul în două și mintoși să-ți spuie pe degete tainele lumii“ (T. Pamfile, Șperlă voinicul).

Împăratul Roșu, din basmul Petru Cenușotcă (Colecția Frîncu și Candrea), avea trei fii : „Doi feciori ca toată lumea, iar al treilea nu plătea doi bani“. Cînd încearcă să pornească la luptă, prîslea stîrnește ilaritatea celor din jur : „- Măre, măi nevoiașule, tu să faci mai multă treabă decît frații tăi ? Nu văzuși că ei, coșcogeamite rumînii, zdraveni, una-alta, și n-o nemeriră, și tocmai tu te găsiși ?“ (D. Stăncescu, Fîntîna Sticlișoarei).

Mezinul este supus, în mod evident, unui proces inițiatic, imaginea sa exterioară, disimulată, de nevolnic și prostănac, zdrențăros și murdar, indicînd suportarea unui stagiu purificator, umilința acestei etape fiind prețul desăvîrșirilor viitoare. Ca și Pustnicul simbolic, „maestrul cel de taină lucrează în nevăzut, ca să condiționeze devenirea ce se coace“ (Wirth Oswald, Le tarot des Imagiers du Moyen-Age, Paris, 1966, p. 165). El trebuie să-și tăinuiască o vreme calitățile. „Îns-acel mai mic era năzdrăvan și viteaz, însă nu știa nime pe fața pămîntului că el este viteaz“ (Ovidiu Bîrlea, Cu Petrea Făt-Frumos, șteblă de busuioc, născut la miezul nopții).

Al treilea fecior știe să discearnă, dincolo de aparențe, ce soție să-și aleagă din șirul fetelor de împărat. Cu riscul de a stîrni uimirea și disprețul fraților săi, prințul cel mic aduce drept noră la palat fie o bufniță (de fapt o zînă), fie o broască țestoasă (o preafrumoasă fată de împărat, victimă a unei cumplite vrăjitoare).

Ultimul născut cîștigă tragerea la sorți a destinului, învingînd toate piedicile într-o lume mitică, într-un spațiu infinit. Uneori el atinge idealul nemuririi, adăstînd pe un tărîm unde nu mai poate ajunge timpul distructiv.

În universul medicinii populare, mezinul se numără printre ființele dotate cu anumite puteri taumaturgice, adesea magice chiar, deși nu aparține tagmei descîntătoarelor, vracilor sau vrăjitorilor. Înconjurat de o anumită numinozitate, el este un focar al activării sacrului, înlesnind medierea privilegiată între omenesc și supranatural. Se crede că anumite gesturi vindecătoare este mai bine să fie făcute de copilul „cel din urmă născut într-o familie“ (Eșanca - Botoșani) ori dintr-un neam. În mai multe sate din Moldova, cînd cineva suferea de ulcior, era chemat un mezin care împungea în bub㠄c-on hir di orz“ sau „di nouî ori cu nouî hiri“ (Odaia Bursucani - Vaslui). Alteori, era pus să prindă ulciorul în cruce, cu trei degete, și să spună un descîntec (Liteni - Moara, Suceava).

Tot copilul cel mai mic din casă era chemat să lecuiască umflătura numită broască, „mușcînd-o de trei ori“ (Românești - Botoșani). Pentru a desăvîrși tămăduirea, era pus să descînte, considerîndu-se c㠄numai așa poate fi de leac“ (Răchiteni - Iași). În final, descîntecul includea o formulă explicativă : „Cum n-o mai făcut mama me/Nici un copchil,/Șî n-o mai tras nici o durere,/Așa să rămîie Costache curat/Și luminat“ (Dumbrăveni - Suceava).

Un obicei atestat în anul 1885, la Dolhasca - Suceava, dădea drept remediu potrivit, pentru un bolnav de friguri, ca „un mezin să pună pe el mîna cu care a omorît țîncul pămîntului“ (Chestionarele Hasdeu). Prîslea este chemat să asiste descîntătoarele la mai multe acte magice, la culesul plantelor medicinale și la procurarea instrumentelor potrivite (mături părăsite, pietre fulgerate, „fiare de nouă feluri“ etc.) pentru desăvîrșirea practicilor curative. Încheind un ciclu biologic, mezinul poate opri un proces degenerativ prin simpla sa prezență.

Dacă transmiterea bunurilor materiale și a succesiunii unui neam fiului cel mic se explică prin faptul că acesta rămîne, pentru tot restul vieții, sprijinul de nădejde al părinților, puterile sale taumaturgice, inclusiv cele magice, cu care este investit de mentalitatea populară, sînt date de calitatea sa de ființă a răscrucii. O dată terminată o etapă a vieții, poate începe una nouă sub auspicii mai bune, iar mezinul are puterea să înfăptuiască acest lucru. Mai mult, cel mai mic dintre frați veghează casa și vatra străbună, locuri ale regenerărilor viitoare.

 

SILVIA CIUBOTARU