Viața politică a Țării Moldovei *

 

Cercetarea istoriei medievale românești rămîne un teren fertil pentru noi contribuții întregitoare sau deschizătoare de perspective inedite în cadrul unor teme controversate. Raporturile politice moldo-otomane constituie, din acest punct de vedere, un subiect prioritar, așa cum demonstrează, în lucrarea ce face obiectul prezentării de față, Gheorghe Gonța, unul dintre vrednicii slujitori ai istoriografiei dintre Prut și Nistru, medievist cu o bogată activitate științifică, axată pe problematica relațiilor internaționale ale Țării Moldovei în secolele XV-XVI.

Nu rareori, caracterul special al relațiilor Moldovei medievale cu Imperiul Otoman a fost negat de istoriografia de pe alte meleaguri pentru a justifica astfel rapturile teritoriale suferite de spațiul est-carpatic (p. 8). Iată de ce autorul abordează subiectul de pe poziții noi, inclusiv în plan conceptual (p. 195), obiectul fiind atins și prin analiza relațiilor internaționale ale Moldovei „din cele mai diverse unghiuri de vedere spre a obține o imagine deplin㓠(p. 5).

Lucrarea debutează cu o Prefață în care sînt expuse importanța și istoriografia problemei, elementele controversate și cadrul general al politicii externe otomane în secolele XV-XVI.

Primul capitol (Domnia lui Ștefan cel Mare - epocă de maximă afirmare politică și diplomatică a Moldovei medievale) urmărește evoluția relațiilor internaționale ale Țării Moldovei în contextul politicii otomane în regiunea noastră, cu accent justificat pe domnia marelui voievod. Autorul arată că ostilitățile cu imperiul sultanilor sînt deschise de către Ștefan cel Mare nu în 1473 (prin înlăturarea lui Radu cel Frumos de pe tronul muntean) ci în perioada 1462-1465, cînd cucerirea Chiliei de către moldoveni acutizează conflictul de interese pe linia Dunării inferioare (p. 38-39). După 1486, anul încheierii păcii cu Poarta, în mentalitatea factorilor de decizie din Moldova survin schimbări, „noul concept politic constînd în refuzul confruntărilor directe armate cu Imperiul Otoman și trecerea la politica de compromisuri cu Poarta“ (p. 58).

Al doilea capitol - Țara Moldovei în contextul politicii otomane și al relațiilor internaționale (1504-1538) - surprinde cu acuitate noile realități din spațiul moldav după moartea lui Ștefan cel Mare. Poarta încearc㠄aprofundarea procesului de supunere a Moldovei“ pe fondul nemulțumirilor boierimii față de consolidarea instituției domniei și încercărilor de cristalizare a unor viziuni proprii de politică externă (p. 72). Astfel, după 1538 începe o perioadă de trecere de la „suzeranitatea formală, protectoare“ la „era suzeranității efective și restrictive“ (p. 93), și ca urmare a greșelilor săvîrșite de Petru Rareș, mai ales aceea de a nu fi apreciat la „valoarea lor reală disponibilitățile politice și militare al e puterilor creștine“ (p. 81). În acest context, autorul reevaluează problema înțelegerilor (capitulațiilor) moldo-otomane (p. 98-108), ajungînd la concluzia că acestea, în forma în care apar spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea, corespund parțial realității istorice.

Capitolul al treilea (Viața politică a Țării Moldovei în primele decenii ale suzeranității otomane restrictive) continuă analiza pînă la momentul sfîrșitului domniei lui Ion vodă, cînd se încheie perioada de tranziție spre suzeranitatea reală restrictivă, „prin încălcarea flagrantă a ultimelor rămășițe ale tradiției dinastice“ și prin deteriorarea accentuată a situației economice a Moldovei (p. 147). Autorul identifică aici și cîteva aspecte mai puțin studiate, precum „politica specială a lui Suleyman Magnificul față de dinastia Mușatină (a Bogdăneștilor)“, de care încearc㠄să scape“ prin numirea ca domn a lui Ștefan Lăcustă (p. 116), sau legăturile „de arme“ dintre moldoveni și cazacii ucrainieni (p. 125).

Ultimul capitol (Poziția Țării Moldovei în contextul politicii otomane și al rivalității polono-habsburgice în ultimul pătrar al secolului al XVI-lea) identifică elementele ce compun tabloul situației economice și politice a Moldovei, în condițiile în care tactica boierimii se bazează pe ideea c㠄țara putea să se dezvolte datorită întăririi și lărgirii autonomiei de stat în cadrul regimului suzeranității restrictive otomane“ (p. 185).

Încheierea și Rezumatul (acesta din urmă tradus în limbile rusă și engleză), la care se adaugă Indicele de nume, rotunjesc o contribuție importantă a medievisticii românești, caracterizată de rigoare științifică și discurs novator. Bazată pe o bibliografie consistentă, ce reunește contribuțiile la temă de pe ambele maluri ale Prutului (mărturie a tendinței benefice de armonizare a cercetărilor din întregul nostru spațiu istoriografic), punînd în valoare informația oferită de documente inedite din fondurile arhivistice românești și străine (pe baza metodelor comparativă - în sincronie și diacronie - și retrospectivă), lucrarea prezentată nuanțează sau completează puncte de vedere mai vechi și identifică noi direcții de cercetare, reprezentînd așadar un demers științific valoros ce trebuie salutat.

 

Mihai-Cristian AMĂRIUȚEI