ROMÂNII DIN BUGEAC

 

Vîrsta de fier

 

În 1940, România, neutră în războiul care se declanșase, se află izolată. După îngenuncherea Franței, Poloniei, Ceho-Slovaciei de către Germania nazistă, statele dimprejur (Ungaria, Bulgaria, Uniunea Sovietică), în acord cu aceasta, formulează pretenții teritoriale. Amenințat cu invadarea simultană din mai multe direcții, statul român cedează mai întîi în fața notei ultimative a Rusiei (26 iunie 1940), apoi în fața Ungariei (Diktatul de la Viena, 30 august 1940) și a Bulgariei (7 septembrie 1940), abandonînd, fără luptă, mai bine de o treime din teritoriul său. Aceste acte politice au determinat drame nenumărate, în viața a milioane de oameni.

Dacă în Dobrogea s-a putut organiza un schimb de populație (existau bulgari în județele Constanța și Tulcea, precum și români în Durostor și Caliacra), în nordul Ardealului, în nordul Bucovinei ori în Basarabia tratamentul la care a fost supusă populația românească, ce n-a dorit ori nu a putut să se refugieze, a fost cumplit. Pentru Ardeal, se cunosc nenumărate tratate, documente oficiale, precum și fotografii, mărturii, memorii ce relatează despre masacrarea unor sate întregi (Treznea, Ip), mii de martiri, profanări, persecuții.

Pentru Bugeac și celelalte teritorii ocupate din est, asemenea fapte neomenești devin abia acum publice. Anul 1940 fusese bogat, totuși produsele alimentare au lipsit încă de la început, luînd drumul înfometatei Uniuni Sovietice. De exemplu, la Moscova au ajuns în octombrie, în două transporturi, 150 de vagoane de fructe de la Călărași și Tighina (56 vagoane de prune, 37 de mere etc.) Țăranilor li s-au rechiziționat recoltele pe chitanțe și li s-au impus cote de produse, imposibil de atins. Multora li s-a luat lotu l individual și au fost încadrați în colhozuri și sovhozuri. Mii de basarabeni din Bugeac au fost declarați chiaburi („culaci“), fiind executați sau aruncați în ținuturi asiatice pustii. Un imperiu, cel sovietic, se războia cu o populație demilitarizată, rurală în mare majoritate, și a avut grijă, de pildă, să suprime preoții (revenind în municipiul Tighina, armata română regăsește un singur preot, sau să execute pe țăranii ce transportaseră peste Nistru o parte din materialul retras din Basarabia în 1941. De altfel, foarte mulți locuitori au fost mobilizați în echipe de muncă forțată. Un supraviețuitor dintr-un asemenea detașament, sosit înot de peste Nistru, Boris Oltu, arată că nici cele 100 grame de pîine pe zi nu erau distribuite, că în fiecare zi se produceau omoruri și că supraviețuitorii trăiau din mila țăranilor români din Transnistria.

La Ismail, între alte orori, autoritățile române au descoperit, în subteranele vechii cetăți, o temniță a Poliției secrete sovietice. Aici fuseseră uciși sute de oameni. Însă familiile acestora primiseră vești bune despre cel plecat, chipurile, la muncă. Scrisorile erau dictate condamnaților, înainte de execuție.

Populația română a fost redusă, în acest prim interval de ocupație sovietică (iulie 1940 - iulie 1941), cu cel puțin 25%.

Tot acum s-a încheiat și epopeea comunității germane. Numai 2.000 din cele aproximativ 93.000 de persoane din această comunitate nu au dorit să se repatrieze, la apelul lansat de Germania nazistă, în septembrie 1940. Ceilalți au fost aduși în Germania, triați și diferențiați în impuri din punct de vedere rasial - aceștia au fost trimiși în România - și puri - aceștia au ajuns în regiunile din nordul Poloniei, Wartegau și Danzig; aici, în iarna anului 1945, la sosirea armatelor sovietice, foștii coloniști germani ai Basarabiei au fost în mare parte uciși sau au înghețat, încercînd să se salveze de la atrocități. Germanii din România au fost și ei vînați de autoritățile sovietice; așezările rămase pustii au fost repopulate - primele, chiar în 1940, cu ucraineni sosiți din România, de la Galați (satele Sărata, Tarutino, Tatarbunar, Berezina).

În noiembrie 1940 sînt fixate granițele noii Republici Sovietice Socialiste Moldovenești, cuprinzînd numai două treimi din fosta Basarabie, precum și 6 din cele 14 raioane ale mai vechii Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, create în Transnistria în 1924. Nordul județului Hotin, nordul Bucovinei și sudul Basarabiei au fost incluse în componența Ucrainei. Partajarea aceasta a fost cerută cu insistență de către conducerea de la Kiev, care a obținut și teritorii neprevăzute inițial de către autoritățile moscovite: plasele Reni, Bolgrad, raioane transnistrene precum Valea Hoțului. Faptul a părut ciudat pînă și presei sovietice; relatînd despre „alegerile“ de deputați ai poporului în Ucraina, cotidianul moscovit „Izvestia“ din 14 noiembrie 1940 se întreba, ironic, de ce se mai tipăresc broșuri de propagandă în limba română, dacă nordul Bucovinei, împreună cu partea de nord a județului Hotin și cu sudul Basarabiei au fost atașate Ucrainei, pe motiv că n-ar avea populație românească: „Cum se vede, autoritățile s-au lovit cu capul de realitate, și acuma, pe ocolite, constată că și în aceste ținuturi au de-a face cu bietul moldovean.“

Bugeacul, atribuit în cea mai mare parte Ucrainei, a format inițial o regiune, cu reședința la Cetatea Albă; după război, reședința se mută la Ismail, pînă în 1954, cînd este inclusă, fără alte diferențieri, în regiunea Odessa, din care face parte și în prezent.

În vara anului 1941, Bugeacul este reîntors țării, prin acțiunile armatelor germană și română, desfășurate între 22 iunie - 25 iulie. Retrăgîndu-se, forțele Imperiului sovietic au organizat un jaf sistematic și au căutat să distrugă cît mai mult. Orașul Ismail a fost salvat de la totala dinamitare prin acțiunea curajoasă a locuitorilor săi; tînărul Victor Borisov a trecut Dunărea înot, urmărit de împușcături, vestind unitățile române de situația creată și grăbindu-le înaintarea; în acest timp, în oraș au fost arborate pe ascuns drapele românești și germane, fapt care a mărit confuzia în orele de dinaintea cuceririi orașului; numai o mică parte din clădirile și instalațiile portuare minate au putut fi distruse.

Inventarul agricol a fost rechiziționat aproape în totalitate, laolaltă cu mijloacele de transport, animalele, rezervele alimentare etc.; au fost distruse instalațiile industriale; au fost arse de pildă, toate vestitele mori de vînt ale Bugeacului. Alte mii de oameni, și în primul rînd tinerii apți de luptă, au fost ridicați din satele lor. Fanatizate, ariergărzile sovietice au recurs la atentate asupra populației civile care rămînea pe loc. De exemplu, preotul Mihail Mizumschi, din satul Volintiri (azi raionul Ștefan-vodă, Republica Moldova) a fost torturat prin smulgerea părului de pe cap, scalpare, scoaterea ochilor cu baioneta, după care a fost împușcat. Alături de el a murit, după ce a fost desfigurată și violată, bătrîna Fevronia Tretiacov, de 60 de ani.

După îndepărtarea frontului, potențialul zonei a putut fi în bună măsură refăcut. Din acești ultimi ani de administrație românească reținem un fapt demografic unic: repopularea unor localități din fosta zonă de colonizare germană, cu țărani sosiți din satele românești din nordul Mării Negre, pînă în zona Caucazului. După clipe emoționante de regăsire sufletească, primii care și-au exprimat intenția de a fi repatriați au fost locuitorii satelor Moldoveanca (Moldovanscaia) din Caucazul de Nord și Dunăreanca (Dunaievca) din județul Melitopol, Ucraina, pe coasta Mării de Azov. Repatrierea s-a făcut prin grija personală a mareșalului Antonescu, care a împuternicit în acest scop pe sociologul Anton Rațiu. Românii repatriați au primit cîte o casă și cinci hectare de teren, cei mai mulți fiind așezați în comuna Sărata (centrul Bugeacului).

 

Perioada contemporană

După cum se știe, a doua conflagrație mondială s-a soldat cu ocuparea întregii Europe de est de către armatele sovietice. Deși armele amuțiseră, pentru populația Bugeacului au urmat chinuri la fel de cumplite ca acelea din vremea războiului - chinurile foametei. La seceta din anul 1946 s-au adăugat cotele uriașe fixate țăranilor, precum și distrugeri cauzate de lupte; s-au mîncat șobolani, pisici, frunze, ghindă, troscot, cadavre; fapt îngrozitor, numai în județul Cahul, între decembrie 1946 - februarie 1947 au fost înregistrate 10 cazuri oficiale de canibalism! (În același timp, conducerea RSS Moldovenești raporta depășirea planului la unt cu 33,2%, la carne cu 32,5%, la ulei cu 39,5% - Raport, pe anul 1946). Foametea a durat pînă în august 1947, la noua recoltă de grîu.

Pacea de la Paris, din același an, a oficializat statutul teritoriilor românești ocupate în 1940, și apoi în 1944, ca părți componente ale Uniunii Sovietice. Cîțiva ani de zile, după încheierea păcii, imperiul a continuat să se extindă pe tăcute, cu kilometri întregi, sau cel puțin cu sute de metri, în dauna statului român (devenit la 30 decembrie 1947 din regat, republică populară). În Bucovina, bornele erau mutate, peste noapte, tot mai aproape de localitățile Straja, Vicovu de Sus, Bîlca, Frătăuții Noi, ocupîndu-le acestora ogoarele. La 4 februarie 1948, în acord cu conducerea comunistă de la București, ministrul de externe V. M. Molotov se angajează, printr-un protocol „să asigure frontiera maritimă română“, în schimbul ocupării Insulei Șerpilor (aceasta rămăsese României și la invazia din 1940). Acest protocol nu a fost ratificat niciodată.

De asemenea, la 25 noiembrie 1949 frontiera pe Dunăre, la vărsare, a fost mutată de pe brațul principal, Chilia, pe cel mai de vest canal, Musura (care vara poate fi trecut și cu piciorul). A fost acaparat astfel ostrovul Limba, iar imperiul a ajuns la circa 6 km nord de orașul Sulina, pe unde se face accesul navelor din Marea Neagră în Dunăre.

Un fapt aproape necunoscut, este că au existat, încă din vremea terorii staliniste, demersuri oficiale ale unor lideri ai RSS Moldovenești de refacere a unității administrative a teritoriilor românești din Uniunea Sovietică, prin încorporarea în această republică unională a restului Basarabiei, a nordului Bucovinei și, uneori, chiar a teritoriilor românești din Transnistria. Aceste încercări nu au fost departe de reușită (se pregătiseră, în 1946, și textele decretelor în acest sens), fiindcă această reunificare era văzută la Moscova ca un argument în plus pentru ocuparea întregii Moldove, și chiar a unor județe din Ardeal, sub pretextul refacerii unității „poporului moldovenesc“ (vezi și Anexa III).

Argumentația liderilor comuniști F. Brovko, N. Salogor, N.Koval, Artiom Lazarev este la fel de interesantă ca intenția însăși, pentru că în aceste proiecte secrete se recunoaște unitatea istorică și economică a teritoriilor dezmembrate. Mai mult, statisticile oficiale sovietice, ca și cele țariste, sînt considerate false și se propun cifre, mai apropiate de evaluările românești. V. M. Senkevici, director al Institutului de Cercetări Științifice al RSS Moldovenești, dezvăluia (1946), în interesul informării exacte a superiorilor, matrapazlîcurile statistice: „în județul Akkerman (Cetatea Albă - n.n.) satele cu populație mixtă, formată din moldoveni și ucraineni, erau incluse în rîndul localităților populate de maloruși, adică de ucraineni“, atrage el atenția, printre altele.

În ansamblu, istoria postbelică a Bugeacului înseamnă colectivizare, industrializare, rusificare. În perioada terorii staliniste a continuat deportarea populației românești, pentru cei mai mulți drumul rămînînd fără întoarcere. Regiunile de destinație au fost Tiumen, Aktiubinsk, Kurgan, Tomsk, Primorie, Djambul etc. Nu a existat și aproape că nu există nici astăzi o viață culturală românească. Școlile s-a căutat mereu să fie desființate, încă de pe vremea așa-numitei stagnări brejneviste. De pildă, în 1971 școala din satul românesc Cioara - Murza (Nadrecinoie) din raionul Tarutino a fost trecută la limba rusă de predare. Procesul continuă și după destrămarea Uniunii Sovietice, cu școli precum cele din Borisăuca, Satu Nou (în 1991), Chitai (în 1996) și altele. Dacă în 1940 existaseră în această zonă 62 de școli românești, în 1995 mai erau doar 18, de nivel primar și gimnazial; aceasta nu reprezintă decît jumătate din numărul satelor românești. Dintre aceste școli, unele sînt de fapt mixte, româno-ucrainene, sau numai cu cîteva ore de predare în românește. La oraș limba română este în continuare interzisă. În 1992 Comitetul executiv Ismail a blocat deschiderea unor clase, amenințînd și pe părinții solicitanți cu concedierea din serviciu.

Pentru românii din Bugeac s-a constituit la Chișinău, în 1990, societatea cultural㠄Dunărea și Marea“. Liderii săi, printre care amintim pe Anatol Cocoș, Petru Grozavu, Dumitru Hajdău, Tudor Iordăchescu, Valeriu Cojocaru, Geo Capsamun, caută să mobilizeze comunitățile românești. Ei aduc și la Ismail această societate, încearcă să susțină publicații precum „Luceafărul“ de la Odessa, sau „Scînteia Dunării“ de la Reni, care însă dispar. O filială a Alianței Creștin - Democrate a Românilor, ce activează la Cernăuți din 1991, n-a putut fi deschisă; cu mari greutăți și obstrucții, în satul Babele (Oziornoie) s-a ținut doar o conferință a acesteia. În noiembrie 1991 românii au fost chemați, prin foi volante, să protesteze și să boicoteze referendumul pentru independența Ucrainei, de la 1 decembrie, același an. Legal, n-ar fi trebuit să aibă loc și pe teritoriul atribuit acesteia în 1940. Unele proteste și-au dovedit eficiența imediată, cum este cel din anii 1992-1993, ce privea rusificarea școlii de la Erdec-Burnu (Utkonosovka), rusificare la care s-a renunțat, intervenind și ambasada României la Kiev.

Tratatul din anul 1998 dintre România și Ucraina stipulează o recunoaștere reciprocă a granițelor și o protejare a minorităților română din Ucraina (cel puțin 600.000 de persoane, diferențiate în „români“ și „moldoveni“) și a celei ucrainene din România (66.800 persoane în 1992); aceasta din urmă este situată mai ales în nordul județului Maramureș și în județul Suceava, în timp ce românii locuiesc pe Valea Tisei din Maramureșul controlat de Ucraina, în Nordul Bucovinei, în Transnistria, în Bugeac, în interfluviul Ingul - Bug, precum și în sate puțin cunoscute și depărtate între ele din restul Ucrainei de sud, din bazinul carbonifer Donbass, din Crimeea; la aceștia se adaugă comunitățile românești din marile orașe ale Ucrainei, în primul rînd din Kiev, comunități lipsite de organizare și supuse cel mai ușor deznaționalizării. Conștiința apartenenței la neamul românesc variază mult, de la o regiune la alta, fapt care este explicabil istoricește.

Liderii românilor din Bugeac încearcă să strîngă legăturile cu restul națiunii române. Piedicile din partea autorităților sînt mari, și constituie, în limbajul democrației, încălcări ale drepturilor omului. Printre altele, românilor li se interzice abonarea la publicațiile românești din Nordul Bucovinei (ca să nu mai vorbim de cele din Republica Moldova sau din România). Situația se poate îmbunătăți mai ales prin sprijinul necontenit cu care este dator statul român - în acest sens consemnăm vizita președintelui României în Bugeac, la Babele, Ismail, Reni (1998). Poate avea urmări pozitive un proiect precum Regiunea economică comună Dunărea de Jos, cu participarea Regiunii Odessa din Ucraina, a Republicii Moldova (județul Cahul), a județelor Galați, Brăila și Tulcea din România.

Idealul comunității românești este ca o parte din tezaurul inalterabil al națiunii să poată fi păstrat și în Bugeac.

Ioan RĂDUCEA