Privirea cîntătoare

 

Ne aflăm în fața celui de al zecelea volum al poetului Ioan Suciu, dovadă certă atît a tenacității, cît și a devotamentului autorului în slujirea cuvîntului. Cum fiecare poem este dedicat cuiva anume (volumul se subintitulează Cartea cu prieteni II), mi se pare binevenit Argumentul semnat de poet și menit să preîntîmpine eventualele interpretări tendențioase ale dedicațiilor care, în intenția lui Ioan Suciu, nu sînt decît niște „daruri“ ce așteaptă să fie primite cu bucurie. Autorul se dezice, astfel, de „poeții cumularzi“ amendați de Eminescu în Scrisoarea II și bine face.

Aș mărturisi că, nu numai în volumul de față, ci și în cele anterioare, există ceva ce mă contrariază ca lector. Inițial am crezut că este vorba de text, în sine, dar, de fapt, este vorba de atitudinile diferite pe care Ioan Suciu le adoptă în relația lui cu logosul și care, aici, mi-au apărut mai lămurit.

O primă atitudine sesizabilă este aceea de stăpîn absolut al cuvintelor, pe care le consideră un fel de proprietate inanimată și le depozitează în versuri prea căutat ermetice și în rime ostentativ rare, sau se lansează în invenții/inovații de cuvinte. Se naște, astfel, un dezavantaj pentru scriitura sa, riscul unui epigonism pe linia Ion Barbu, Nichita Stănescu.

La extrema cealaltă apare, dimpotrivă, poetul sedus, dominat de cuvinte, cu alunecări în meandre lirice ispititoare, dar și primejdioase ca nisipurile mișcătoare (Portretul domnului cu ochelari).

Dar, atît pentru cuvînt cît și pentru poet, ființează, din fericire, și un punct al echilibrului, al con-lucrării „bine temperate“, care dă, frecvent, rodul bun al rostirii poetice. Astfel, în Nopți cîntătoare: „Fragede sînt numai / venirile / în copacul / dintîi, în trunchiul lui / și-n rădăcină“. Sau în Stratificatorii: „Clipa are gustul vinului vechi… Dar / Sete nu cred să mai fie de rază“. Echilibrul acesta este de bun-augur, indiferent de forma pentru care optează Ioan Suciu: vers alb/liber sau rigori prozodice de factură clasică. De pildă: „Vina ierbii e să fie verde. / Cuvintele-s concave și țin ape / Cu care ne fixăm de înțelesuri“ (în De vedere) sau: „Spectacole de sunet și lumină / prin gînd se arcuiesc înspre rășină, / dar cîtă noapte e, și cîtă floare / în dorul lor de stele migratoare“ (în Șarpele casei).

Observam, încă de la volumul anterior, o anumită detașare a eului liric, o eliberare de patos, vizibilă și în poemele din Privirea cîntătoare. Atitudinea contemplativă are, firește, și încărcătură emoțională - cu atît mai convingătoare, cu cît este discretă. Contemplația relevă o lume pe care n-o mai bîntuie „setea de rază“, de lumină a cunoașterii, o lume în care s-a instalat derizoriul unor „ierburi / administrative“, o lume în care (iată o formă a vinei tragice!) „vina ierbii e să fie verde“. Se insinuează, afectiv, amărăciunea. Omenirea se hrănește cu aparențe stridente („Spectacole de sunet și lumină“) ignorînd profunzimile („cîtă noapte e, și cîtă floare / în dorul lor…“). „Copacul dintîi“, „gustul vinului vechi“ sînt posibile repere, dar puțini le mai observă. Acesta ar fi registrul grav în care Ioan Suciu își elaborează mesajul.

Dar există și un registru ironic. Pe autor îl „prinde“ bine și satira sau zeflemeaua, pe care, de altfel, le exersează cu vădită plăcere nu numai atunci cînd scrie poeme. De pild㠄Foaie verde atribut / Ce-am avut și ce-am pierdut?!?!“ (speculație ludică în Cantilena către nori) sau, cu țintă mai precisă în realul-social contemporan: „tăceri, pline de ierburi / administrative, / ne colorează cu păreri lascive. / Noi sîntem… etichetele sub care / borcanele se umflă de-mbuibare…“ (lui Emil Brumaru), alături de „Mîndria înghețată în mari / și străine frigidere / (care) a fost descrisă cu frunze cu tot“… (Înainte de mit).

Privirea cîntătoare ar fi putut avea pe copertă cele două măști („rîzînda și plîngînda“, cum ar spune Nichita), corespunzătoare chiar mărturisirii autorului: „… dar gîndul meu cîntă frumos / și rîde el și plînge…“ (Acoperiți cu viață).

 

Prof. Mihaela Malea Stroe

doctor în filologie – Brașov