„Orizonturile“ unui profet dezamăgit

 

 

La un ceas amar al vieții sale, cînd perspectivele omului politic erau mai posomorîte ca oricînd, N. Iorga prinde a istorisi, în mlădierea unui glas de orgoliu sau de smerenie, de mînie sau de vestiri profetice, o viață de om, așa cum a fost. Cum a fost și, poate, cum s-ar fi cuvenit să fie. E mai mult decît o descărcare a unui suflet bogat în amintiri - este un gest de compensație, dictat de o stare de spirit apăsătoare. Profesorul copleșit de onoruri, flatat de laurii unor universități străine, se simte cătrănit, ca și cum ar fi suferit o gravă injustiție, de eșecul primului ministru. Înfrîngerea aceasta fără apel punea capăt unui proiect de guvernare utopic, dar mai ales ea se adăuga, ca o supremă deriziune, unui șir întreg de umilințe, jigniri, calomnii. Bilanțul firesc al celui ce își durează castelele imaginației alături de realitate, în elanurile unei ingenuități care, la Iorga, e paradoxul ciudat al unui mare lucid.

… „Aș dori să fiu înțeles măcar acuma, după ce patimile s-au potolit“. Între ai săi fusese Iorga, și-ai săi nu l-au cunoscut… În impasul clipei ingrate, incursiunea în trecut este și un refugiu mîngîietor. Criza, ca îndeobște, nu maschează complexele, ci dimpotrivă. Desigur, doar o logică precară a destinului poate face ca un om cu, fie și îndepărtate, obîrșii voievodale să fie confruntat cu sumedenie de contrarietăți ce s-au pus de-a curmezișul unei vieți de muncă uriașă și de curată onestitate! Iar puterea n-ar trebui să revină celui de bună-credință? De ce să încapă în mîinile avide ale cutărui „despot“ sau „tiran“? De un subiectivism pe care nu-l egalează decît o neobișnuită comprehensiune, memorialistul supune unei judecăți necruțătoare, și nu atît de nedrepte pe cît ar putea să pară, acei oameni politici care au fie tăria, fie dibăcia de a ajunge în frunte, de a se impune, de a domina.

Mai vechi frustrări (dintre care privațiunile copilăriei și ale tinereții sînt singurele mărturisite) răbufnesc aici. Fiindcă, altfel, e greu de explicat de ce savantul se smulge din captivitatea voluptuoasă a sihăstriei sale, aruncîndu-se în arena unei politici pe care, dacă e să-l credem, o detestă. Un eremit în agora… Ciudățenia e sporită de faptul, anevoie de crezut, că oratorului care avea puterea de a subjuga, în graseierile unei glăsuiri de „sămănător“ torențial și liric, nu-i place să cuvînteze în public. Însă această sfială, pe care singur și-o cunoaște, prelungind pesemne obscure timidități, e inhibiția care abia ține în frîu un suflet pasionat, în volburi.

Și ar mai fi, între orizonturile sub care ființa polihistorului se regăsește, cartea, „cu viziunile și farmecele ei“. În „zarea“ lecturilor, ca și a istoriei însuflețite, în care palpit㠄fărîma de adevăr contemporan“, urîțenia lumii, cu sarabanda demențială sau grotescă de patimi, se preschimbă miraculos într-o „tain㓠ce își sloboade celui inițiat „destăinuirile de frumuseță“. La N. Iorga, și călătoria în spațiu devine o cutreierare în timp. O descindere, printr-o „poartă de lumină“, în vremuri de demult.

Ca un romancier virtual, istoricul nu uită niciodată să vorbească de sfîrșitul, neașteptat sau tragic, hărăzit unor oameni pe care i-a cunoscut. Oameni cari au fost… unul fu „menit unei morți apropiate“, altul, „menit unei așa de triste soarte“ și așa mai departe, reflecția de crepuscul încununînd aceste îngîndurări: „nu e departe sorocul la care și eu trebuie să-mi iau rămas bun de la toți“. Dangăt de vecernie, care nu tulbur㠄lumile idealului“ în care vizionarul se cufundă de fiecare dată cu uimire și bucurie.

Însă temperamentul lui impetuos îl răpește reveriei livrești sau paseiste. Politica, așa miasmatică precum îi apare, îl absoarbe și omul de carte pe care turnul de ivoriu nu-l încape intră cu masivitatea personalității sale în vîltoare. Un vălmășag de ambiții, cîrdășii, imoralități, o „comedie“ degradantă, un bîlci al deșertăciunilor. Oroare și fascinație… Ce caută oare N. Iorga, cu independența lui de spirit, într-o asemenea atmosferă otrăvită, în care „cîinoasele lupte politice“, sub ispita corupătoare a puterii, ruinează tradiții înțelepte și nesocotesc țăranul, „omul serios al acestui neam“? O „harmalaie“ isterică încearcă să-i acopere glasul, „glasul de întruniri publice“. Se simte - pînă la a cădea în mania persecuției - nedreptățit, urgisit („ciumatul“!), în orice caz, mereu „uitat în clipa răsplătirilor“.

E un motiv de suferință, dar nu de renunțare. Ingratitudinile îl dor, și nu le uită, mai ales că nu-i deloc lipsit de spirit vindicativ. Iorga urăște (antipatizează) așa cum iubește (cînd face el pasiune pentru ceva), iar în pofida unei „vieți de neînțelegere și prigonire“ nu-și pierde credința în om. Omului îi închin㠄religia“ sa de „prefacere morală și materială“. Contestat, mînjit de infamii, „naivul mare profesor“, cum l-a numit odată Arghezi, nu abdică, hotărît să-și impună reforma morală. Căci, la temelia ordinii ideale pe care o preconizează, stă, indestructibil, „factorul moral“.

Ceea ce urmărește N. Iorga, prin urmare, este o solidarizare în cuget și în simțiri, chezășie a solidarității de neam. Susținut de un „categoric imperativ moral“, mesianismul îl abate din lumea ideii înspre aceea a acțiunii. Trezirea conștiințelor, ca urgență exaltantă, e o datorie către sine mai întîi și către țară mai cu seamă.

Că soluțiile gîndite de cărturarul dedat politicii au limite și confuzii, e de domeniul evidenței. Dar nu e numai asta. Dacă, astfel, doctrinarul respinge „lupta de clasă“, e și pentru că îl stăpînește un principiu al concordiei, al armoniei; conservatorismul, pe care și-l asumă, vine din teama de schimbări pripite, dar e hrănit și de prestigiul suveran al unui trecut la care se închină; eticismul, cu toate excesele uneori ilare, poate fi o proiecție în absolut a naturii sale înseși, de om „curat sufletește“, după cum singur se recomandă, dar mai curînd expresia unui moralism cu impulsuri ascunse, deci impure. Și apoi, truism care nu absolvă dar cîteodată lămurește, oamenii mari săvîrșesc greșeli mari. Mai ales atunci cînd natura duală a unei personalități temperamentale presupune, ca la N. Iorga, îngemănarea unui energic activism cu favorurile unui idealism care, în cazul pe care îl evocăm, este în parte, doar în parte, răspunzător de eșecul unei nenorocoase guvernări.

Eșecul politic este spectrul ce cutreieră printre rîndurile acestei autobiografii. Orizonturile mele. O viață de om, așa cum a fost (1934), rememorînd, cu o nuanță de provocare!, reușitele, constituie mărturia unui profet dezamăgit. Unde-i predicatorul al cărui verb, nimerind un „drum drept“ spre inimi, însuflețea mulțimile? Vocea lui, vibrînd de „elementele unui puternic sentiment“, să fi răsunat în pustiu?

Cartea ar voi să compenseze așadar ceea ce n-a putut împlini, dintr-un motiv sau altul, luptătorul. Căci esențială rămîne la N. Iorga, ca om de idei sau ca om de acțiune, fervoarea dorinței de a întemeia. Visul său diurn este acela al „creațiunii“ prin faptă, ca și prin cuvînt. Așezămintele (biblioteci, școli, reviste, institute ș. a.) și întreaga uriașă operă ce poartă pecetea cugetării sale formează ctitoria pe care a ținut s-o dureze. „Orizonturile“ lui N. Iorga sînt ale împărtășirii și ale făuririi deopotrivă.

Un „caleidoscop uman“, în caracterizări „pecetluitoare“, se mișcă în paginile acestor nu tocmai senine amintiri. Portretistul are un ochi ascuțit, ce nu se lasă înșelat de aparențe, atingînd străfundurile unor motivații. Dacă e nedrept, și i se întîmplă să fie cu firea impulsivă pe care o are, Iorga păstrează însă pentru personagiile cărții sale o „simpatie“ de moralist. Cu o trăsătură suplă de condei, maliția cumpănindu-se cu îngăduința (dar idiosincrasiile clătinînd dreapta judecată), memorialistul sondează, uneori dînd greș, alteori arătîndu-se surprinzător de perspicace, adevărul lăuntric al cîte unuia din cei luați în vizor, turnîndu-l în formulări vii, arborescente, a căror complexitate se împacă de obicei cu expresivitatea lor spontană. Sintaxa, învinuită de a fi stufoasă, pletorică (și chiar fiind, în anumite pasaje, întortocheată), are o respirație amplă, structura ei amintind, în simfonismul dicțiunii, ritmurile elocinței autorului.

Darul evocării și harul portretistic fac din N. Iorga un mare scriitor, sub orizonturile unei opere de o neobișnuită anvergură, aproape că intrată în legendă.

 

Florin FAIFER