Ion Maftei (Flavus) și cartea sa Singurătate publică…

 

De mulți ani, auzim la Radio Iași vocea caldă și blajină a lui Ion Maftei (Flavus), unul dintre stîlpii acestui post.

Cînd vine ora emisiunii lui, deschid micul meu aparat să-l ascult și, uneori, mă întorc în timp la anii de studenție de la Facultatea de Filologie din Iași…

Era în 1954, toamna, cînd s-au adunat pe grupe și s-au cunoscut între ei bobocii. Ne-am întîlnit într-o mică sală, cu bănci cam vechi, cu un geam care da într-o curte interioară. Profesorul a făcut apelul, iar noi am auzit pentru prima dată numele colegilor. Cînd a fost rostit numele MAFTEI IOAN, s-a ridicat băiatul de lîngă mine. După vreo săptămînă nu i-am mai spus pe numele său, pentru că profesorul de latină, Octav Tcaciuc, l-a botezat Flavus, adică Blondul. Mie mi-au spus Jean, cum m-a numit colega de grupă Zamfira Mihail, cu care am stat în bancă adeseori.

Cu Flavus m-am împrietenit de îndată. Puțin mai înalt decît mine, frumos, blond-blond și cam firav, părea un visător rătăcit printre noi.

- Scrii poezii?

- Scriu. Dar tu?

- Și eu…

Acesta a fost primul nostru dialog pe o tem㠄profesională“.

Ani la rînd am fost nedespărțiți. Mergeam împreună la cantină și la cămin, la cursuri și la seminarii, la unele spectacole, discutam mult literatură, dar și de-ale lumii. În cei patru ani de cămin, am stat în aceeași cameră, vecini, și discutam adesea pînă noaptea tîrziu sau citeam și scriam în sala de lectură. Nu era egoist și nu lăsa fără replică vreo îndrăzneală nemăsurată a cuiva. Era încă adolescent, cu liceul de 10 ani, spre deosebire de mine, care împlinisem 20 de ani. Și purtam o umbră de mustață. Am rămas prieteni buni pînă astăzi, unul respectînd munca celuilalt, stimîndu-ne și bucurîndu-ne la fiecare revedere.

Nu s-a lăsat antrenat de acei colegi care făceau bășcălie de toate și de toți.

Pentru Ion Maftei, satul său Bogata, de lîngă Baia, era și a rămas centrul lumii și acolo se întoarce ori de cîte ori este obosit ori descurajat. Pămîntul acela îi este părinte și frate și prieten, îi ia povara de pe suflet și îl primenește cu noi energii. Acolo întîlnește amintirea părinților, își revede rudele, vecinii și sătenii, stă pe malul Moldovei să-și spună gîndurile sale undelor cînd line și cînd învolburate, ori se mai urcă în cireșul cel mare din deal, ca în copilărie, să vadă cam cît de departe sînt marginile lumii. Acolo, în satul Bogata, unde în Moldova Voievodală erau băi de argint, a învățat mai întîi de la părinți, apoi de la moșu’ Vasile Șandru și încă de la mulți alții criteriile morale ale satului, a învățat să se bucure de lucrul făcut gospodărește, a înțeles că înțelepciunea vine de la cei trecuți sub iarba cimitirului, în diferite vremuri.

  Ne-au legat satul românesc și marile lui tradiții, firile și dorințele noastre, dragostea pentru limba și cultura neamului, ne-au unit și singurătățile noastre, a lui și a mea, destul de diferite între ele. Mi-a plăcut că nu-și dădea aere de mare cunoscător, deși citise mult și știa multe. Cu toate că eram o singură grupă la secția română, cu studenți buni și foarte buni, am avut amîndoi criterii destul de ferme în a ne alege prietenii.

Știu că a scris mii de pagini, de aceea așteptam o carte a lui. Și iată-l acum ieșit în lume cu un volum impunător intitulat, aparent ciudat, Singurătate publică… Este o carte de memorialistică și nu numai, o carte-document, o mărturie despre satul Bogata, cu averea sa morală și umană, și despre Radio Iași, unde lucrează de aproape patru decenii.

Mama, tata, frații, satul în care s-a născut, apoi oamenii satului, dar și soția și fiica, sînt puternice pietre de hotar și de temelie pe care se sprijină un edificiu nevăzut, dar prezent, prin emisiunile pe care le realizează Ion Maftei, în viața multora dintre noi. Pe aceste pietre s-au întemeiat OMUL, caracterul lui, dragostea lui de oameni și dorința de a dărui oricui din comorile sale intelectuale și de cultură, adunate prin lecturi începute încă din copilărie, mereu stimulate de mama sa Maria. În cărturarul Ion Maftei dăinuie țăranul dinspre munte, cinstit și cinstitor, neclintit în dragostea lui pentru neam și limbă, cu greu deschizîndu-și inima în preajma oricui, statornic în convingeri și prietenie.

Cartea lui, scrisă gîlgîitor, dar și cu unde legănate ca apa Moldovei, se oprește pe de o parte la copilărie, la anii de școală și de studii universitare, iar pe de altă parte la emisiunile pe care le-a făcut și la emisiunea pe care o face acum, numită Alternanțe sonore, și pe care o prezintă pe post tot a doua duminică, timp de 3 ore.

Ion Maftei îi deschide cititorului tainele pregătirii și susținerii acestei lungi și consistente emisiuni pe viu, cu un permanent dialog între el și ascultătorii săi, de la care primește nenumărate scrisori. El știe că are ascultători fideli, inteligenți, unii foarte instruiți, alții tineri în curs de formare. Unele scrisori vin din țări îndepărtate, pentru că Radio Iași are un emițător foarte puternic și românii stabiliți pe alte meridiane sau călători pe mări și oceane ascultă acest post și își mai ogoaie dorul de locurile natale și de ai lor. Cartea cuprinde și fragmente din scrisori primite, unele copleșitoare prin durerile împărtășite, prin stări de derută, prin întrebări, adeseori pagini emoționante prin omenescul lor.

Deși a renunțat la catedră pentru radio, Ion Maftei este și acum un profesor, ferm cînd este cazul, blînd și ocrotitor de cele mai multe ori. La microfon, el se dăruie tuturor cu aceeași dragoste, cu omenie și înțelepciune, participă cu toată ființa lui la frămîntările oamenilor, indiferent că sînt vîrstnici sau foarte tineri.

Cartea lui Ion Maftei (Flavus) se deschide și se sfîrșește cu versuri care anunță un poet delicat, pe care îl așteptăm în librării.

Sînt multe portrete - sau linii de portrete -, însă cel care se încheagă ca o lumină este chipul mamei, cu înțelepciunea ei moștenită și altoită pe lupta cu viața și cu greutățile vremurilor.

„Să țineți minte de la mine… că de omul bun și cuminte ți-i drag și dimineața și seara“, le spunea cînd și cînd copiilor. Și parcă sînt ale ei cele două versuri de la sfîrșitul cărții: N-a știut nimeni că m-am dus / Numai or vedea că nu-s…

Fericită copilărie, cînd o ai aproape mereu pe mama, cu dragostea ei nemărginită.

*

Cititorul înțelege că pregătirea fiecărei emisiuni înseamnă emoții, îndoieli, nădejdi. Dar Ion Maftei s-a contopit cu emisiunile pe care le face și în care pune multă dragoste pentru numeroșii săi ascultători.

Iată ce mărturisește: „Ca într-un destin, mi-am zidit aici, în emisiunile radio, tot ce mi-a fost și îmi este mai drag și, pe nesimțite, însăși viața mea s-a contopit în totalitate cu ceea ce a fost și este Radio Iași“.

Dacă la noi omenia a fost și a rămas o caracteristică și o cumpănă morală a neamului, pot spune că emisiunile lui Ion Maftei sînt pline de omenie.

Prezint în continuare extrase dintr-o scrisoare pe care a primit-o de la o persoană bîntuită de singurătate: „N-am fost nici o clipă a cuiva, să simt că fac parte dintr-o familie sau că am vreun prieten lîngă mine…“; „Dialogul cu dumneavoastră m-a readus la viață în sensul cel mai propriu al cuvîntului“; „Eram a nimănui, dar de la o vreme simt că cineva m-a acceptat în cercul vieții sale și este interesat ca eu să ies învingătoare din lupta pe viață și pe moarte pe care o duceam cu spaimele și durerile mele din copilărie…“. Și în încheiere: „Din nefericire, familia părinților mai nu a fost și a mea. Norocul meu că într-o zi v-am ascultat la Radio Iași și cu ultimele puteri v-am scris. Mi-ați răspuns și, încetul cu încetul, m-am vindecat de tristeți, de descurajare și de frică. Am simțit că sînt și eu băgată în seamă de cineva. Nu mai eram singură pe lume. Aparțineam într-un fel cuiva. Nu mai trebuia să mor“ (p. 52).

Cartea Singurătate publică… este în aceeași măsură operă literară și document.

 

Ion POPESCU-SIRETEANU