Bucovina, răpită, unită și iar răpită *

 

 

(urmare din numărul precedent)

 

Prin mijlocirea curții imperiale, se vede clar, rutenii au pătruns în Bucovina în număr mare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. S-au așezat în sate românești și au trecut din nou la ortodoxie. De aici politica fermă a episcopatului rutean din Lemberg pentru readucerea lor la greco-catolicism avînd sprijin la nunțiul papal de la Viena și la curtea imperială. Deci și pe plan religios, pretențiile rutenilor nu aveau nici un temei istoric, pentru că ei și strămoșii lor profesau religia greco-catolică acasă la ei, în Galiția.

La sfîrșitul secolului al XVIII-lea, populația Bucovinei a crescut25. Imigrările sporeau populația an de an. La cordon populația trecea mereu dintr-o parte în alta. O ordonanță imperială din 2 octombrie 1779 hotăra că numai emigranți galițieni pot intra în Bucovina. Se schimbase poziția curții imperiale. Însă posesorii de pămînt din Galiția (boierii) s-au opus emigrării populației rutene, avînd nevoie de brațe de muncă. În schimb, intrau în Bucovina foarte mulți moldoveni. Un document de epocă ne arată că în 1781 intrau 1380 moldoveni, iar în 1782 alții 1829 (total 3209)26. Emigranții români veneau cu care, cu vite, cu turme. După numele satelor create de ei, se vede că veneau din Sbierești (jud. Neamț), Sbiereni (jud. Iași), Botnărești (Roman), Vicoleni (Botoșani), Dorohoi, Fălciu, Turturești (Neamț), Balintești (Covurlui), Cîrstești (Suceava), Breabii (Neamț), Baloșești (Neamț) ș.a. Contele d’Hauterive27 spune că moldovenii care trăiesc în munți pleacă și se întorc acasă după cum nădăjduiesc sau se tem de ceva, de boierii sau stăpînii lor. Cu prilejul vizitei sale la Cernăuți în 1783, împăratul Iosif II recomanda să se aducă populație multă, prin taate mijloacele, a cărei înmulțire e necesară Bucovinei28. Pentru a nu cheltui, Enzenberg avea grijă să atragă pe moldoveni. El reuși prin diferite promisiuni, astfel că, la 1782, raporta că au venit din Moldova 6000 familii sau 30.000 suflete29. La 1784, raporta din nou că emigrările din Moldova continuă, referindu-se la tiranizarea pașalelor din Hotin și a domnilor Moldovei cu divaniții lor30. Un geometru, Johann Budinszky31 scria c㠄Bucovina nu va avea niciodată nevoia de populație; asupritorul jug,turcesc (din Moldova) îi va procura din ce în ce tot mai mulți locuitori“. Agentul austriac urmărea pe cei ce fugeau din Bucovina - în Moldova - și îi aducea înapoi, ne informează și un raport consular din Iași, din 14 aprilie 181932. Tot astfel, 18 familii rutene reemigrate din Moldova, erau așezate în satul românesc Bălcăuți (sat numit după întemeietor, boierul Balc, pe care Ștefan cel Mare 1-a răscumpărat de la urmașii lui și 1-a dăruit Mănăstirii Putna la 10 septembrie 147133.

În martie 1785 treceau cordonul 52 familii românești venind din satul Bălinești, care au fost așezați tot în Bălcăuți, Rutenii așezați acolo doreau să rămînă alături de români. Interesant: satul Bălcăuți a fost format din 9+52 familii românești și 17 familii rutene la 1785. La 1910, în Bălcăuți erau 13 români și 1804 ruteni.34 E unul din cazurile de rutenizare a populației româneștii sau de schimbare temporară a limbii?

Războiul ruso-turc din 1788 înspăimîntă populația Moldovei, care fie că fugi în munți,fie că trecu cordonul în Bucovina. Contele Hacquet povestește că în călătoria sa prin pădurile Solcei a întîlnit mulți pribegi din Moldova și Basarabia, care au fugit în Bucovina de groaza turcilor și tătarilor35.

Regulamentul organic, care înăsprea relațiile dintre boieri și țărani, a provocat fuga țăranilor, mărturisește un martor ocular, Elias Regnault36. Țăranii moldoveni treceau în Bucovina, Basarabia și Dobrogea, cei din Muntenia în Transilvania, Serbia și Bulgaria.

În ce privește ținutul dintre Nistru și Prut, la 1782, protocoalele hotărniciei arată nume românești ca numiri geografice și de familii. Vornicul Grigoraș din Șipeniț venea cu mulți oameni cu nume românești: familia Mendrișor, Grigore Horia, Ion Cotîrlă; hotaral Oroșenilor începea pe Prut la „Mărul roșu“, apoi trecea pe drumul „Bîrladului“ sau al „Tîlharului“, peste pîrîul „Putredul“; hotarul Cincăului trecea pe la „Movila de mijloc“, iar al Ivancăuților trecea pe la „Răchit㓠și tăia drumul. „Hameiului“ și altele Locuitorii au nume românești: Vasilcea, Crăciuna, Vlașiu, Șandru, Florea fiul lui Coraslă ș.a. Hotarul Costeștilor ducea pe la „scursura Trestianețului de jos. Hotarul Nepolocăuților începea la hanul „Păharul vechi“, atingea un „heleșteu“ și „Fîntîna moșului“ Hotarul Oșehlibulul atingea „coada heleșteului“, „Fîntîna Terepușca“ și „Fîntîna albă“. Banila rusească era necunoscută. Aceste numiri de mai sus au fost uitate, făcînd loc numirilor rutene37.

În aceste localități cercetate de Budinszky nu se găseau școli. Prima școală s-a deschis în mai 1786 la Zastavna. Prirmul învățător a fost Vasile, fiul preotului Andrei din Vășcăuți, care s-a numit apoi Vasile Andreievici sau Andruhovici. Enzenberg îl numise în acest post, deoarece cunoștea și limba ruteană și, va zice Enzenberg, „fiind prin urmare în stare de a mijloci tineretului rutean dintre Nistru și Prut învățămîntul moldovenesc“38. Doi ani mai tîrziu se deschidea școala moldovenească la Coțmani. O circulară oficială trimisă acestei școli în 1824 dispunea: „Tineretul școlar trebuie ținut la deprinderea limbii polone sau a celei moldovenești, după cura majoritatea școlarilor se compune din copii poloni sau moldoveni, fiindcă limba maternă formează temelia pentru învățarea limbii germane.“39 Regulamentul diecezan din 1786 prevedea ca școlile normale cu limba germană și moldovenească din Cernăuți și Suceava să servească de normă pentru toate școlile din țară40. Cele șase școli naționale pentru limba moldovenească aveau să funcționeze în Cernăuți, Siret, Suceava, Cîmpulung-Moldovenesc, Zastavna și Vașcăuți pe Ceremus (paragr. 3). Cărțile de citire, calcul, catehismul și o călăuză pentru învățători erau nemțești și moldovenești (paragr. 5). La școlile normale, districtuale și triviale, active sau ce se vor didica, instrucția să se facă în limba germană și moldovenească (paragr. 18). Pentru anii 1785 și 1786 s-au comandat 4.276 cărți româno-germane sau curat române și 25 catehisme germano-rusești41. Elementul rutean era cu totul redus, iar între Nistru și Prut domina limba română în școală și biserică. Enzenberg ținea o cuvîntare în limba română adresată locuitorilor de lîngă Coțmani. La 1805 contele Bathyáni, care făcea o călătorie prin ținuturile românești (inclusiv Bucovina), descrie o horă românească în satul Vășcăuți pe Ceremuș. Țăranii nu erau așa de bine îmbrăcați cum erau cei din părțile Cernăuților.

Dar mulți români, nemulțumiți cu starea de lucruri sub stăpînirea austriacă, au început să emigreze spre Moldova. Din noiembrie l785 pînă în aprilie 1786 au plecat 6.936 suflete, timp în care au intrat în Bucovina doar 111 suflete. Un raport înaintat împăratului Iosif II (iunie 1786) arăta că pierderile nu sînt atît de mari, pentru că veniseră români emigranți din Transilvania42.

În adevăr, elementul românesc era încă foarte puternic și în deplină majoritate față de străini43. Dar împăratul dăduse dispoziții să fie primiți toți emigranții, pentru a acoperi satisfăcător întinderea Bucovinei. Ideea colonizării devenea un program activ al guvernatorilor Bucovinei. Pătrund foarte mulți evrei (considerați austrieci pentru că vorbeau limba germană), lipoveni, ruteni și armeni44. Mai ales că, la 6 august 1786, Bucovina era pusă sub administrația Galiției, a Leembergului. Se poate ilustra începutul politicii de colonizare a curții imperiale: colonia din valea Solonețului cu 30 familii slovaci; colonia din dealul Iederei (Lichtenberg) cu 30 familii germani din Cehia; colonia de lîngă Ilișești, pe dealul Pleș, cu 16 familii slovaci; colonia din Mănăstirea Homomorului cu 40 familii germane din Cehia și 40 familii slovaci; colonia Bouri cu 30 familii germani din Cehia; colonia Negrileasa, cu 40 familii germani din Cehia; colonia din Tomnaticul Mic, lîngă Rădăuți, cu 23 familii de unguri; colonia de pe dealul Minte și Stiviorul cu 50 familii de ruteni (galițieni); colonia din Karlsberg cu 23 familii de germani; spre Cîmpulung, colonia din Breaza cu ruteni și alții.

În urma studiilor și observațiilor făcute în timpul călătoriei prin Bucovina, Joseph Rohrer45 arată că, la 1803, trăiau în Bucovina 189.481 creștini și 3.349 evrei. Din cei 189.481 creștini, 48.481 erau ruteni, poloni, germani și secui, iar restul de 150.000 erau români. Constată că districtele Cernăuți și Siret erau locuite în cea mai mare parte de români46. Trage concluzia c㠄românii formau majoritatea covîrșitoare a populației din Bucovina și anume atît cu privire la starea boierească, precum și la cea țărănească47.

Între 1800 și 1813, populația Bucovinei a sporit cu 25.268 suflete, urcînd de la 190.307 la 215.575 (raport către împărat din 19 noiembrie 1813). La 1809, se crea o armată de voluntari români din Bucovina, avînd în frunte pe boierii români bucovineni. Apelul era făcut în limbile română și germană Funcționarii erau români. Se citează 7 români și un polon, dar niciodată vreun rutean pînă la 1848. În martie 1818, guvernul Galiției dădea o circulară în limbile germană și română privitoare la vama de pe apa Ceremușului. (Actul se afla la Academia Română din București). Un călător anonim scrie că majoritatea populației e formată din români, numai în partea de nord a provinciei sînt mai mulți ruteni decît români48. Comisia aulică de studii recomandă, la 23 martie 1844, activarea școlilor românești din Bucovina, avînd ca limbă de instrucție limba moldovenească, iar în districtele dintre Nistru și Prut cea ruteană49. În aprilie 1813 se creau 17 școli triviale în satele românești, cerînd învățători din Transilvania care cunoșteau limba română50. La 1849 se vorbește despre lipsa de judecători și funcționari români, dar nici nu se amintește despre ruteni. Pînă spre o nouă etapă în istoria românilor din Bucovina, ei erau populația cea mai numeroasă. Alipirea Bucovinei la Galiția n-a avut urmări prea dezastruoase, așa cum s-a apreciat multă vreme. Pînă la despărțirea ei definitivă de Galiția, Bucovina era considerată ca o țară românească și, pe baza trecutului istoric și a caracterului ei specific românesc, ea a dobîndit autonomia provincială la 1849.

 

(Va urma)

Ilie GRĂMADĂ