ROMÂNII DIN BUGEAC

 

(Urmare din numărul precedent)

 

Etalonul de normalitate

 

Victoriile românești de pe Siret, din vara anului 1917, au ferit Basarabia de ocupația Puterilor Centrale, altminteri sigură, pentru că Rusia a fost cuprinsă de revoluție, armatele sale au refuzat lupta și s-au destrămat. Basarabia era colindată de bande de dezertori și de jefuitori. Instituțiile civile au devenit, la rîndul lor, “colegiale” și fără autoritate. În ciuda propagandei venită de la centru, în gubernia basarabeană nu se poate vorbi de transformarea societății în sens comunist, ci se face simțită tendința de organizare după criteriul național. Românii din Basarabia și Transnistria organizează un Partid Național Moldovenesc (la 3 aprilie 1917, Vasile Stroescu fiind președinte de onoare); el este susținut de îndată și în Bugeac: la 11 aprilie se organizează Comitetul național de la Bolgrad (Ion Andronic, Ștefan Ciobanu - viitorul mare cărturar, F. Mungiu, G. Grigorescu, D. Lungu).

Un Partid Progresist Moldovenesc organizează la Odessa căpitanul Emanoil Catelli. Acest militar patriot, alături de generalul Donici și “praporșcicul” Ciornei, are o inițiativă hotărîtoare: organizează primele comitete ostășești moldovenești, în marea garnizoană de acolo. Un mare miting al acestora s-a organizat, chiar de Ziua Internațională a Muncii (18 aprilie / 1 mai 1917). Alte unități și nuclee organizatorice românești apar la Sevastopol, Iași, Herson, Nicolaev, Chișinău (“Sfatul central al deputaților de soldați și ofițeri moldoveni”); în garnizoana Bolgrad, unități de moldoveni au organizat ofițerii Lupu, Rotar și Posa.

Formată în aprilie 1917, Republica Ucraina are de la început în intenție înglobarea Basarabiei. Ea va cere să participe și la convorbirile de pace dintre Germania (și celelalte puteri aliate) și România, pretinzînd cel puțin Bugeacul și Hotinul. Intenția a iscat numeroase proteste, printre care nu au lipsit cel al evreilor din Chișinău (în iulie 1917) și chiar al Partidului socialist-revoluționar ucrainean din Chișinău (8 iulie 1917). Acest lucru a canalizat eforturile de conducere autonomă a fostei “oblastii” Basarabia. Se mențineau legăturile cu puterea de la Petrograd, care intenționa reorganizarea imperiului ca federație de republici.

Una dintre primele cereri ale congreselor, sovietelor, adunărilor de moldoveni a fost oprirea colonizării rusești. Acest lucru a scandalizat pe alogenii Basarabiei, care au început o intensă propagandă antiromânească. “Zemstva” (consiliul ținutal) din Cetatea Albă a protestat contra autodeterminării Basarabiei și a cerut ca ținutul să fie recunoscută ca parte a Rusiei. Forța populației autohtone începe să se manifeste. Același căpitan Emanoil Catelli organizează la Chișinău, la 20 octombrie, Congresul tuturor moldovenilor din Rusia, care decide, între altele, o “autonomie teritorială și politic㔠pentru Basarabia și hotărăște “a constitui de îndată un Sfat al Țării pentru a administra toate treburile Basarabiei autonome” (25 octombrie 1917). Deputații în Sfat sînt desemnați de către “zemstve”, orașe, partide și categorii profesionale. La 21 noiembrie Sfatul Țării și-a început lucrările. Naționalitățile din Basarabia erau reprezentate proporțional, în conformitate cu situația etnică a momentului; din 150 de deputați nominalizați pentru prima ședință (21 noiembrie 1917), 105 erau români (70%), 15 ucraineni, 14 evrei (“izraeliți”), 7 ruși, 2 bulgari, 2 germani, 2 găgăuzi.

Între deputații români din Bugeac, amintim pe Elena Alistar-Bălan (medic, ținutul Cetatea Albă), Ion Creangă (învățător, Tighina), Vasile Cijevski (ofițer, Tighina), Gheorghe Mare (profesor, Cetatea Albă), Vitalie Zubac (ofițer, Ismail). Au fost reprezentate și minoritățile din Sudul Basarabiei; reținem pe germanii Filip Almendingher (țăran, Cetatea Albă) și Lesch von Robert (contabil, Cetatea Albă), pe ucraineanul Teodor Nichitiuc (agronom, Cahul), pe bulgarul Cristo Misircov (profesor, Bolgrad). Jaloanele istorice ale activității acestui Parlament au fost 2 decembrie 1917 (proclamarea Republicii Democratice Moldovenești), 24 ianuarie 1918 (proclamarea independenței acestei republici) și 27 martie 1918 (proclamarea unirii sale cu România). Ca și cei din restul Basarabiei, deputații români ai Bugeacului au votat pentru Unire, iar cei minoritari s-au abținut (la aceștia se adaugă și țăranul român Alexe Culava, din ținutul Ismail). Consemnăm, încă o dată, celebrul proces-verbal al ședinței consacrată Unirii: 86 de voturi pentru, 3 împotrivă (un bulgar și doi ucraineni), 36 de abțineri, 12 absențe (din care una motivată).

Sfatul Țării a hotărît ca și după actul Unirii, să se mențină și să continue realizarea Reformei agrare. Într-adevăr, în 1918 se expropriază peste 14.000 km2 de pe 4.900 de moșii, din care 10.430 km2 vor fi împărțiți țăranilor, în loturi individuale. Legea agrară din 26-27 noiembrie 1918, care a încheiat activitatea Sfatului Țării, a stabilit ca fiecare familie nevoiașă să primească cam 6 hectare - în realitate s-au obținut între 3-6 hectare, transmise titularilor între anii 1920-1923. În Bugeac au sosit mai multe sute de familii de țărani din restul Basarabiei, care au primit loturile din trupurile marilor moșii de aici; pămînturile coloniștilor germani au fost și ele restrînse cu o pătrime.

Pe plan politic, votul a devenit mult mai democratic (totuși erau excluse femeile). La început, un mare succes l-a avut Partidul Țărănesc din Basarabia, ce trimite în Parlament 100 de deputați; în 1920 se unește cu Partidul Țărănesc din România; acesta a contribuit la adoptarea unei legi agrare lărgite în întreaga Românie, pornindu-se de la modelul basarabean. În Bugeac se vota, în general, pentru partidele ce se proclamau agrare, țărănești, naționale și țărănești. Liberalii, care apărau băncile și marea industrie, au avut mai puțin succes. Minoritățile votau și ele cu aceleași formațiuni, numai germanii avînd un partid etnic reprezentat în Parlament.

În anii ‘30 a crescut influența dreptei, din ce în ce mai alterată de exclusivismul etnic și de către fascism. În Bugeac, această opțiune a alegătorilor se explică cel puțin printr-un fapt: atentatele pe care Imperiul Sovietic nu a încetat să le organizeze, strecurînd arme, material propagandistic, spioni, chiar comandouri în interiorul țării. Între 15-17 septembrie 1924, după o serie de omucideri și jafuri în întreaga regiune, teroriști trimiși de către URSS au ocupat, conform acțiunii prestabilite, localitatea Tatarbunar, unde au proclamat o “Republică Sovietică Moldovenească”, și au anunțat că revoluția a început în Bugeac. A fost necesară utilizarea forțelor armate pentru eliberarea satului; nici unul din cei 85 de condamnați penal nu a fost de naționalitate română.

Partidul Comunist a fost interzis de către statul român în 1924, pentru că, urmînd recomandările Internaționalei Socialiste, nu a recunoscut granițele României. O mare parte din activiștii săi erau alogeni, lucru valabil și pentru organizația comunistă din Basarabia, (375 membri în mai 1940, 9/10 din rîndul minorității evreiești). Mai mult, această organizație nici măcar nu aparținea Partidului Comunist Român, ci direct Partidului Comunist (bolșevic) din Uniunea Sovietică!

Două județe acopereau în cea mai mare parte Bugeacul - Ismail și Cetatea Albă, la care se adaugă părțile de sud ale județelor Cahul și Tighina. În fruntea județelor erau numiți prefecți, de către guvern. Primarii, consiliile județene și cele comunale (comunele erau urbane - majoritatea orășele, sau rurale) erau stabilite prin alegeri locale.

Profilul economic al zonei nu s-a schimbat prea mult în cele două decenii interbelice. Rețeaua bancară a devenit mai densă (Banca Sud-Basarabeană, Banca Cetatea Albă, Banca Germană, Banca Tighina, Banca Dunării de Jos etc., pe lîngă filiale ale băncilor centrale). A crescut fenomenul asocierii economice (cooperativele, băncile populare). În domeniul investițional, merită amintită construcția, de către unități de geniu, și inaugurarea, în 1931, a căii ferate Căinari - Revaca. Această linie a scurtat distanța dintre Chișinău și Bugeac cu 114 km, și era gîndită ca parte a unei magistrale nord - sud, care ar fi pornit de la Soroca, pînă în Cadrilater. S-au amenajat mai multe șosele, s-a extins rețeaua telefonică, s-a inaugurat una dintre primele linii aeriene interne: București - Galați - Cetatea Albă.

Bugeacul nu era lipsit de industrie, în special aceea alimentară, dar și a utilajelor și mașinilor agricole, textilă, de pielărie și încălțăminte. Cetatea Albă (36.000 locuitori în 1928) era al doilea centru industrial al Basarabiei, unde se fabricau conserve de pește, postav, săpun, dulciuri (fabrica “Record”), mobilier, produse de panificație. În județ, reținem Fabrica de mașini agricole “Iacob Staib” din Sărata; selectorul “Victoria”, conceput de ing. C. Rieb și produs aici, a obținut Marele premiu al Expoziției economice din Chișinău (1933). Unități industriale existau în mai multe localități germane, dar și la Ismail, Tatarbunar, Bolgrad, Reni etc.

Agricultura asigura an de an o producție excedentară (o bună parte era exportată). Din Bugeac provenea cel puțin jumătate din uleiul de floarea soarelui, precum și o treime din fructele exportate de către România. În județul Cetatea Albă viile ocupau o suprafață uriașă - 285 km2, aici funcționînd și o stațiune viticolă.

O activitate meritorie se înregistrează în învățămînt. Rata analfabetismului s-a redus de la 90% în 1917 la 62% în 1930 (date pentru întreaga Basarabie; în ansamblul României, această rată era, în același an, de 43%). Școlile erau de nivel primar, gimnazial și liceal (cel puțin cîte un liceu în fiecare oraș), la care se adăugau grădinițele (o inovație pentru Basarabia) și școlile speciale și de meserii. În limbile minorităților existau mai ales școli particulare, dar și unități de stat - de exemplu Liceul din Bolgrad. Iată care era structura rețelei școlare în 1923, la Cetatea Albă: liceu de băieți, liceu de fete, școală normală (de pregătire a învățătorilor), liceu particular de fete (“Chemnitz”), liceu particular comercial (mixt, două gimnazii mixte, 5 școli primare de băieți, 2 școli primare de fete, 2 școli primare mixte, un orfelinat. Pentru învățămîntul superior, se recurgea de obicei la serviciile centrelor universitare București, Iași, Chișinău (pentru învățămîntul agricol și teologie).

Tot în mediul educațional s-au format și grupările de literați de la Cahul (Andrei Ciurunga, A. Tibereanu, Ion Enache, N. Nicolaev), Cetatea Albă (B. Baidan, B. Frunte), Tighina, Ismail. La Bolgrad, în jurul revistei culturale Bugeacul (1935 - 1940), sub directoratul lui Dragomir Petrescu, s-au grupat scriitori precum Vladimir Cavarnali, Gh. Bujoreanu, T. Nencev, I. Slavov.

Cu performanțele și scăderile lor, anii interbelici reprezintă pentru istoria Bugeacului etalonul de normalitate și bunăstare.

 

Vîrsta de fier

 

În 1940, România, neutră în războiul care se declanșase, se află izolată. După îngenuncherea Franței, Poloniei, Ceho-Slovaciei de către Germania nazistă, statele dimprejur (Ungaria, Bulgaria, Uniunea Sovietică), în acord cu aceasta, formulează pretenții teritoriale; amenințată cu invadarea simultană din mai multe direcții, statul român cedează mai întîi în fața notei ultimative a Rusiei (26 iunie 1940), apoi în fața Ungariei (Diktatul de la Viena, 30 august 1940) și a Bulgariei (7 septembrie 1940), abandonînd, fără luptă, mai bine de o treime din teritoriul său. Aceste acte politice au determinat drame nenumărate, în viața a milioane de oameni.

Dacă în Dobrogea s-a putut organiza un schimb de populație (existau bulgari în județele Constanța și Tulcea, precum și români în Durostor și Caliacra), în nordul Ardealului, în nordul Bucovinei ori în Basarabia tratamentul la care a fost supusă populația românească ce n-a dorit, ori nu a putut să se refugieze, a fost cumplit. Pentru Ardeal, se cunosc nenumărate tratate, documente oficiale, precum și fotografii, mărturii, memorii ce relatează despre masacrarea unor sate întregi (Treznea, Ip), mii de martiri, profanări, persecuții.

Pentru Bugeac și celelalte teritorii ocupate din est, asemenea fapte neomenești devin abia acum publice. Anul 1940 fusese bogat, totuși produsele alimentare au lipsit încă de la început, luînd drumul înfometatei Uniuni Sovietice. De exemplu, la Moscova au ajuns în octombrie, în două transporturi, 150 de vagoane de fructe de la Călărași și Tighina (56 vagoane de prune, 37 de mere etc.) Țăranilor li s-au rechiziționat recoltele pe chitanțe și li s-au impus cote de produse, imposibil de atins. Multora li s-a luat lotul individual și au fost încadrați în colhozuri și sovhozuri. Mii de basarabeni din Bugeac au fost declarați chiaburi (“culaci”), fiind executați sau aruncați în ținuturi asiatice pustii. Un imperiu, cel sovietic, se războia cu o populație demilitarizată, rurală în mare majoritate, și a avut grijă, de pildă, să suprime preoții (revenind în municipiul Tighina, armata română regăsește un singur preot), sau să execute pe țăranii ce transportaseră peste Nistru o parte din materialul retras din Basarabia în 1941. Dealtfel, foarte mulți locuitori au fost mobilizați în echipe de muncă forțată. Un supraviețuitor dintr-un asemenea detașament, sosit înot de peste Nistru, Boris Oltu, arată că nici cele 100 grame de pîine pe zi nu erau distribuite, că în fiecare zi se produceau omoruri și că supraviețuitorii trăiau din mila țăranilor români din Transnistria.

La Ismail, între alte orori, autoritățile române au descoperit, în subteranele vechii cetăți, o temniță a Poliției secrete sovietice. Aici fuseseră uciși sute de oameni. Însă familiile acestora primiseră vești bune despre cel plecat, chipurile, la muncă. Scrisorile erau dictate condamnaților, înainte de execuție.

Populația română a fost redusă, în acest prim interval de ocupație sovietică (iulie 1940 - iulie 1941), cu cel puțin 25%.

Tot acum s-a încheiat și epopeea comunității germane. Numai 2.000 din cele aproximativ 93.000 de persoane din această comunitate nu au dorit să se repatrieze, la apelul lansat de Germania nazistă, în septembrie 1940. Ceilalți au fost aduși în Germania, triați și diferențiați în impuri din punct de vedere rasial - aceștia au fost trimiși în România - și puri - aceștia au ajuns în regiunile din nordul Poloniei, Wartegau și Danzig; aici, în iarna anului 1945, la sosirea armatelor sovietice, foștii coloniști germani ai Basarabiei au fost în mare parte uciși sau au înghețat, încercînd să se salveze de la atrocități. Germanii din România au fost și ei vînați de autoritățile sovietice; așezările rămase pustii au fost repopulate - primele, chiar în 1940, cu ucraineni sosiți din România, de la Galați (satele Sărata, Tarutino, Tatarbunar, Berezina).

 

Ioan RĂDUCEA

(Continuare în numărul următor)