UN VECHI MEMBRU DE ONOARE AL ASTREI

 

L-am întîlnit evocat în recentul volum al lui Costin Merișca, O personalitate uitată a culturii române -Petru M. Câmpeanu, micromonografie, Junimea, 2002.

Istoria este, după G. Călinescu, cel căruia autorul lucrării de față i-a fost student, o știință inefabilă și osinteză epică. “Știință inefabil㔠este un paradox. De fapt, arta este inefabilă, adică neexprimabilă, nedescriptibilă. Înseamnă că istoria, inclusiv cea cultural-literară, necesită, în concepția autorului Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent, o anumită artă. Ea este, evident, o “sinteză epică”, adică orice istorie narează fapte, realizînd o sinteză, ceea ce presupune și o selecție a lor, care e, fără îndoială, subiectivă. Însă capacitatea de sinteză e și ea un har, care diferă la oameni, la autori.

Istoria presupune, ca și opera de artă, o compoziție, o structură arhitecturală, așadar și un stil. Compoziția o percepem, în micromonografia de care ne ocupăm, în cuprins. Viața și activitatea lui Câmpeanu e împărțită în 12 “despărțăminte”: 1. Data și locul nașterii. Anii de studiu. Primele sdcrieri și întîiele sale profesii (1802-1834); 2. Lucrarea de doctorat (1834); 3. Anii de profesorat la Academia Mihăileană (1837-1849); 4. Preceptorul lui Dimitrie A. Sturza în Germania (1849-1855); 5. Preceptorul celui de-al doilea lot de Sturdzești (1855-1860); 6. Membru de onoare al ASTREI, membru în Asociația Națională Arădeană; 7. Director al Bibliotecii Centrale Universitare Iași (1864-1866); 8. Ultimii ani de viață; 9. Actvitatea lingvistică; 10. Biblioteca personală a lui P. Câmpeanu; 11. Sumarul lucrărilor tipărite și al manuscriselor sale. Ce s-a întîmplat cu manuscrisele sale; 12. Cîteva concluzii.

Stilul lucrării e clar, tranșant, degajat, spontan, dezinvolt. Uneori ai impresia că asiști la un dialog cu cititorul. Călinescu i-a tratat pe Eminescu și Creangă fără prejudecăți, fără idealizări, fără mitizări. Câmpeanu e privit de autorul nostru ca un om cu unele slăbiciuni, dar permanent sînt avute în vedere meritele personajului, datorită cărora el a reprezentat o personalitate a culturii române.

Unde a fost cazul, prof. Costin Merișca a apelat la date și chiar la cîteva caracterizări pertinente ale altor cercetători. Astfel, îi este acordată încredere lui Vasile Popeangă pentru primii 20 de ani de viață ai personalității noastre, dar după o prealabilă verificare logică a datelor. Din investigația lui Liviu Papuc sînt împrumutate datele privitoare la activitatea de bibliotecar, dar se constată și coincidența unor concluzii comune, privitoare la firea și destinul lui Petru Câmpeanu. De asemenea, se admite succinta, dar realizata caracterizare făcută de studentul pe atunci Titu Maiorescu.

Date inedite ne oferă autorul din contactul direct cu cele cîteva manuscrise ale lui Câmpeanu, între care și cel al lucrării de doctorat, descoperite și salvate de C. Merișca în Biblioteca Miclăușeană. Așa, de pildă, e dezvălută activitatea de profesor particular de filosofie și drept la Budapesta, prin prelegeri pe baza cărora a fost alcătuită lucrarea de doctorat (din scrisoarea introductivă către fostul său elev, Georgiu Grabovszky de Apadia, căruia îi este închinată). Esta tradusă și citată toată Prefața, apoi Cuprinsul tezei, pe baza căreia i s-a conferit titlul de doctor în filosofie lui Petru Câmpeanu.

În capitolul Anii de profesorat la Academia Mihăileană (1837-1849), autorul, făcînd oarecare ordine în hățișul de date, urmărește cronologic multiplele activități ale dascălului în Iași. E semnalată evoluția evidentă a limbii lui Câmpeanu și sînt discutate cauzele stîngăciilor, mai ales ale celor de început, el fiind de fapt un premodern, ca și Asachi, nu un patruzecioptist, atît în limbă, cît și ca mentalitate. E subliniat destinul nedrept de a fi omis, cu bună știință, aproape un secol din manualele școlare cînd e vorba de directorii Teatrului Național din Iași numiți în 1840 pentru reorganizarea acestuia. În fine, C. Merișca compară cu atenție gramatica lui N. Bălășescu cu aceea a lui Câmpeanu, spulberînd acuzația primului c-ar fi fost plagiată.

În următoarele două capitole privitoare la perioada petrecută în Germania (1849-1860) ca preceptor al fiilor lui Alecu Sturdza-Miclăușanu, autorul micromonografiei se simte cumva în mediul său, fiind vorba de cunoștințe asupra genealogiei Sturdzeștilor.

Două momente pe care autorul nu le detaliază, ci doar le menționează lapidar (fie pentru că n-a dispus de date, fie pentru că amănuntele erau nerelevante) alcătuiesc următorul capitol, cel mai restrîns, detașat, totuși, ca atare, dovadă importanței acordate evenimentelor în esența și semnificația lor: alegerea lui Câmpeanu ca membru de onoare al ASTREI, la propunerea întîiului președinte, episcopul (pe atunci) Andrei Șaguna, și înscrierea lui ca membru în Asociația Națională Arădeană.

Pentru activitatea de director al B. C. U. Iași (1864-1866), C. Merișca apelează, cum am menționat, la observațiile cercetătorului Liviu Papuc, doar că include aici, silit de cronologia faptelor, și însărcinarea primită de Câmpeanu de la primarul D. Gusti, fostul său elev, de a asista și raporta asupra examenelor Școlii primare de la Trei Ierarhi.

În Ultimii ani de viață (1869-1893), capitolul acoperă un interval cam lung, dar cu puține evenimente majore: alegerea ca membru de onoare al Societății Academice Române și tipărirea ediției a II-a a Gramaticii. Se caută și o explicație asupra atitudinii diferite a lui Câmpeanu față de activitatea socială și personală din prima și din a doua parte a vieții.

Odată încheiat excursul biografic, au fost elaborate cîteva capitole finale, care ni se par substanțiale. Mai întîi, e analizată activitatea editorială cea mai proeminentă a lui Câmpeanu, cea lingvistică, materializată în cele două ediții ale Gramaticii sale (1848 și 1880). E cercetat mai întîi prefața, care cuprinde idei memorabile, moderne, exprimate într-o limbă modernă. Gramatica este, după el, un fenomen, iar logica un noumen intelectual. Cultivarea limbii reprezintă pentru Câmpeanu o problemă patriotică. Limba națională este, în concepția sa, “termometrul nației”. El formulează necesitatea unei Academii și ridică problema necesității unei ortografii unice. Dezbate, de asemenea, probleme de metodică a predării. Învățătura să fie logică, elevii să judece, să înțeleagă conexiunile. Apare și ideea de sistem în metodica didactică. Cere necontenite exerciții de analiză, ortografie, citire și compunere. În continuare, se prezintă gramatica însăși, în comparație cu cea a lui Heliade, dar și cu cea de astăzi, mai întîi ediția primă, apoi cea din 1880. În încheiere, sînt catalogate neologismele introduse aici de Câmpeanu, care s-au impus, dar și formele nedaptate.

Un nou capitol, privitor la biblioteca sa personală, clasifică mai cu seamă cele 212 volume donate de Câmpeanu în 1868 Bibliotecii Centrale Universitare iași. În fine, se face o necesară recapitulare a lucrărilor tipărite (nouă la număr) și a manuscriselor cunoscute ale sale (18), și se relatează ce s-a întîmplat cu acelea din urmă. Capitolul final  Cîteva concluzii, propune ca, măcar la Iași și la Arad, să se dea unei străzi numele lui Petru Câmpeanu. Sînt subliniate etapele activității sale intelectuale, caracterul sistemnatic al scrierilor sale, principiile comune, echilibrul între etimologism și fonetism, compilații ale altora, dar și proprii în operalui, naționalismul său ponderat, caracterul, remarcabil prin modestie și sobrietate, traiectoria destinului său.

Încheiem prezentarea micromonografiei consacrate acestui emisar arădean la Iași ca pionier al învățămîntului nostru secundar, dar și universitar, amintitudu-ne de finalul șugubăț, dar profund, al scrisorii lui Creangă adresate lui Titu Maiorescu, în care își cere scuze c-a scris lung, fiindcă n-a avut timp să scrie scurt. Se pare că profesorul Costin Merișca a avut timp…


Ilie DAN