ION  TALOȘ - 70

REPERE  BIOBIBLIOGRAFICE

 

·        Ion Taloș s-a născut la 22 iunie 1934 într-o familie de țărani din satul Prodănești, județul Sălaj.

·        Instrucția începută în satul natal (1940-1944) și-a continuat-o la Școala Normală din Cluj (1945-1952), desăvîrșindu-și-o la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj (1953-1957).

·        În anul 1957 este angajat la colectivul de folclor al Institutului de Lingvistică din Cluj.

·        Lucrează la alcătuirea Bibliografiei folclorice românești (1891-1918), devenind, mai tîrziu, colaborator pentru România la Internationale Volkskundlische Bibliographie, Bonn (1979-1984).

·        Bursier al Fundației Humboldt la Deutsches Volksliedarchiv din Freiburg im Breisgau (1966-1967; 1970-1971).

·        Secretar științific al Centrului de Științe Sociale al Filialei Cluj a Academiei Române (1968).

·        Șeful Secției de etnografie și folclor din cadrul aceluiași centru (1969-1985).

·        Doctor în filologie al Universității din București, conducător prof. dr. doc. Mihai Pop (1970).

·        Lector de limba și literatura română la Universitatea din Köln (1978-1983), cu reveniri periodice în țară de circa șase luni anual.

·        Profesor asociat și apoi definitiv la Universitatea din Köln (începînd din 1985 pînă în prezent).

·        Doctor docent (Privatdozent) și profesor la Facultatea de Filosofie a Universității din Köln (începînd din anul 1993).

·        Profesor invitat al Facultății de Studii Europene, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (2001-2004).

*

 

Volume publicate sau în curs de apariție

 

·        Meșterul Manole. Contribuție la studiul unei teme de folclor european, vol. I, București, Minerva, 1973; vol. II, București, Grai și Suflet - Cultura Națională, 1997.

·        Gîndirea magico-religioasă la români. Dicționar, București, Editura Enciclopedică, 2001.

·        Petit dictionnaire de mythologie populaire roumaine. Traduit par Anneliese et Claude Lecouteux, Grenoble, ELLUG, 2002.

·        „Cununia fraților” și „Nunta Soarelui” sau incestul zădărnicit în folclorul românesc și universal. Studiu monografic și corpus de texte (la Editura Enciclopedică București).

 

Volume în manuscris

 

·        Corpusul ghicitorilor românești (în colaborare).

·        Dicționarul tezaur al proverbelor și zicătorilor românești, maghiare și săsești din România (în colaborare).

·        Tipologia colindelor românești.

 

Ediții

 

·        Ion Mușlea, Cercetări etnografice și de folclor, vol. I-II, București, Minerva, 1971, 1972.

·        Arthur und Albert Schott, Rumänische Volkserzählungen aus dem Banat. Märchen, Schwänke, Sagen, București, Kriterion, 1971 (în colaborare).

·        Demetriu Boer, Mircea Vasile Stănescu Arădanul, Ștefan Cacoveanu, Povești din Transilvania, Cluj, Dacia, 1975 (în colaborare).

·        Alexiu Viciu, Flori de cîmp. Doine, strigături, bocete, balade, Cluj-Napoca, Dacia, 1976 (în colaborare).

·        Pauline Schullerus, Rumänische Volksmärchen aus dem mittleren Harbachtal, București, Kriterion, 1977 (în colaborare).

 

Ediții și traduceri

 

·        Lucian Blaga, Antologie de poezie populară. Volksdichtung. Eine Anthologie, București, Grai și Suflet - Cultura Națională, 1995 (în colaborare).

·        Romanische Volksmärchen (sub tipar).

·        Inzesterzählungen aus alter Welt (sub tipar).

 

Studii, articole, comentarii

 

·        Peste 150 de titluri, apărute în prestigioase publicații din țară și din străinătate : „Revista de Etnografie și Folclor” (București), „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei” (Cluj), „Fabula” (Göttingen), „Anuar de Lingvistică și Istorie Literar㔠(Iași), „Cahiers roumains d’études littéraires” (București), „Anuarul de Folclor” (Cluj), „Schweizerisches Archiv für Vokskunde” (Heft), „Folclor Literar” (Timișoara), „Jahrbuch für Volksliedforschung” (Freiburg), „Der Donauraum” (Viena), „Nyelv-eš-irodalomtudomanyi közlemenyek”, „Romanistisches Jahrbuch”, „Limbă și Literatură”, „România Literară”, „Steaua”, „Vatra” etc.

 

Colaborări la lucrări internaționale

 

·        Enzyklopädie des Märchens, editată de Kurt Ranke și Rolf Wilh. Brednich.

·        The Encyclopedia of Religion, editată de Mircea Eliade.

·        Märchen und Märchenforschung in Europa. Ein Handbuch, editat de Dieter Röth și Walter Kahn.

 

Membru în Societăți științifice internaționale

 

·        Société Internationale d’Ethnographie et Folklore (Paris).

·        Kommission für Volksdichtung (Freiburg-Edinburgh).

·        Deutsche Gesellschaft für Volkskunde (Göttingen).

·        International Society for Folk Narrative Research (SUA).

I.H.C.

 

Peste cîteva zile, etnologul Ion Taloș pășește în cel de al optulea deceniu al existenței. O face cu o dezinvoltură demnă de toată admirația. Nu cu sentimentul că s-ar afla la ora bilanțului, însumînd atîtea și atîtea împliniri, ce s-au adunat pe parcursul celor aproape cincizeci de ani de activitate științifică, ci cu preocuparea febrilă de a-și finaliza multe alte proiecte, pe care și-a propus să le ducă la bun sfîrșit.

Asiduitatea cu care continuă să cutreiere lumea poate constitui o garanție în privința încununării operei, pe care o ctitorește de o viață, cu migala și tenacitatea ardeleanului autentic. De la Köln, unde este profesor universitar de Literaturi populare romanice, pleacă să facă cercetări folclorice în nordul Marocului, de aici se duce la spaniolii din zona Sevillei, pentru a-și definitiva investigațiile asupra romance-lor andaluze, poposește apoi la Universitatea din Cluj-Napoca, unde ține, de cîțiva ani, un curs de Antropologie culturală a popoarelor romanice, pentru ca, în cele din urmă, să se îndrepte spre lumea de dincolo de ocean, acolo unde este așteptat de copii și nepoată, spre a petrece o vreme împreună. Între timp, participă la congrese și simpozioane internaționale, ține conferințe pe teme de literatură, cultură și civilizație românească, se oprește în biblioteci sau arhive, adunînd informații ce îi întregesc documentarea pentru studiile la care lucrează.

Traseul profesional pe care l-a străbătut nu a fost lipsit de asperități. Destinul însă i-a rămas întotdeauna favorabil, poate și pentru că a avut capacitatea de a depăși momentele de cumpănă cu luciditate, fără ezitări sau compromisuri. Cezura pe care vremurile tulburi, din penultimul deceniu al veacului trecut, au produs-o în existența sa îi segmentează, vrînd-nevrînd, și activitatea științifică. Momentul de răscruce îl constituie anul 1985, cînd, din motive asupra cărora nu este locul să ne oprim, a hotărît să ia calea exilului.

Important rămîne doar faptul că preocupările sale pe tărîm etnologic nu au avut de suferit. Dimpotrivă, ele au continuat cu o deplasare de accent, în sensul lărgirii orizontului, de la spațiul sud-est european la lumea romanică în general. Abordarea faptelor de cultură populară, pe un larg plan comparativist, i-a dat prilejul să sublinieze aportul folclorului românesc la o mai justă înțelegere a unor teme și motive din literatura medievală europeană.

Experimentele teoretice și metodologice, care și-au făcut simțită prezența, la un moment dat, și în cercetările etno-folclorice de la noi, nu l-au ispitit pe folcloristul clujean nici înainte și nici după plecarea sa în străinătate. Din această perspectivă se poate spune că Ion Taloș se înscrie pe linia unor direcții științifice trasate de înaintași iluștri, ducînd mai departe preocupările acestora pentru temele majore ale culturii noastre populare, privite în context european și universal.

Interesul lui Ion Taloș față de literatura noastră populară s-a manifestat încă de timpuriu. Imediat după absolvirea cursurilor universitare, încheiate cu rezultate remarcabile, ocupă un post de cercetător stagiar la filiala din Cluj a Academiei Române. Profesorul care îl recomandă nu este un folclorist, așa cum ne-am fi așteptat, ci lingvistul Romulus Todoran.

Faptul ar putea constitui un indiciu că orientarea sa spre cercetarea folclorului nu datează din perioada studenției. Ea s-a produs ulterior, cel mai probabil sub oblăduirea lui Ion Mușlea. Alte îndemnuri în această privință aveau să-i vină din partea lui Lucian Blaga și, îndeosebi, a lui Ovidiu Bîrlea, de a căror prețuire s-a bucurat întotdeauna. Cert este că așteptările celor care i-au călăuzit pașii spre astfel de preocupări nu au fost înșelate.

Debutează, mai întîi, ca un foarte bun cercetător de teren, activitate pe care o desfășoară cu pricepere, vădind o temeinică pregătire metodologică, pasiune și talent în abordarea interlocutorilor. Aceste calități aveau să fie hotărîtoare pentru investigațiile sale de mai tîrziu, finalizate cu rezultate de interes major privind cunoașterea capodoperelor literaturii noastre folclorice Miorița și Meșterul Manole.

Tot din această perioadă datează și cele dintîi studii ale sale consacrate unor componente ale istoriei folcloristicii. Evidențierea interesului cu totul aparte pe care îl suscită culegerile de povești populare românești realizate de Arthur Schott, începuturile interesului pentru folclorul românesc din Banat, aportul lui Simion Mangiuca sau locul lui Vuk Stef. Karadžiæ pe acest tărîm sînt doar cîteva dintre subiectele ce se impun prin ineditul temelor și profunzimea introspecțiilor.

Calitățile profesionale, unanim recunoscute, conduita sa ireproșabilă și spiritul organizatoric de care dă dovadă îl investesc, începînd cu anul 1969, cu calitatea de coordonator al colectivului de cercetători clujeni, reuniți între timp în cadrul Sectorului de etnologie al Academiei. Urmează o perioadă relativ fastă. Se lucrează mult și cu spor, rezultatele concretizîndu-se, deopotrivă, în finalizarea unor proiecte colective sau individuale, lucrări exemplar alcătuite, bazate pe cunoașterea exhaustivă a surselor. Din păcate, aceste contribuții științifice, atît de importante, continuă să-și aștepte editorii.

În primăvara lui 1980, etnologii clujeni sărbătoreau împlinirea unei jumătăți de veac de la întemeierea Arhivei de Folclor a Academiei Române. Omagiul lor față de Ion Mușlea, mentorul acestei veritabile instituții culturale, nu s-a limitat la organizarea unei memorabile sesiuni științifice naționale. Grație inițiativei lui Ion Taloș, evenimentul era marcat și de apariția primului număr al „Anuarului de Folclor”, devenit mai tîrziu „Anuarul Arhivei de Folclor”. O excelentă publicație de specialitate, ce își propunea să reînvie tradițiile periodicului, cu același nume, lansat de Ion Mușlea în anul 1932 și suprimat samavolnic la sfîrșitul anului 1945.

Vechiul și noul anuar, spunea atunci Ion Taloș, se întîlneau „în dorința de a concentra contribuțiile celor mai valoroși cercetători din întreaga țară și de a publica studii referitoare la toate genurile și la toate regiunile folclorice ale țării” (Anuar, I, p. 3).

Activitatea științifică desfășurată de profesorul clujean este bogată și deosebit de variată. Ceea ce interesează însă în chip deosebit nu ține de numărul sau de amploarea studiilor publicate, ci de ineditul problemelor pe care le pune în discuție. Or, sub acest aspect, profesorul Taloș se individualizează între confrații de breaslă prin cîteva realizări de primă însemnătate : ampla cercetare, în două volume, asupra jertfei zidirii și a baladei Meșterul Manole, studiile ce propun noi unghiuri de abordare a Mioriței, sinteza privitoare la gîndirea magico-religioasă la români sau monografia consacrată baladei Soarele și Luna, respectiv Fratele și sora sînt cît se poate de edificatoare.

Față de alți cercetători din spațiul sud-est european, angajați în dezbaterile privitoare la geneza ori circulația riturilor de construcție și a textelor folclorice aferente, Ion Taloș este singurul, deocamdată, care a pus la îndemîna specialiștilor o lucrare completă. Două volume masive, întocmite cu rigoare și profesionalism, care infirmă teoria monogenezei mitului respectiv și a iradierii sale din ținuturile elene în restul Peninsulei Balcanice. Lucrarea s-a impus, încă de la apariția primului volum, „prin amploarea informației și temeinicia aserțiunilor”, dovedind că balada Meșterul Manole „nu reprezintă material sud-est european în formă românească, ci germene autohton (traco-elino-roman) în elaborare româneasc㔠(Ovidiu Bîrlea). Se cuvine subliniată și aprecierea lui Mircea Eliade, care considera lucrarea „cea mai completă monografie asupra acestei probleme apărută pînă în prezent” (De la Zalmoxis la Genghis-Han, p. 171).

Cu toate acestea, vechile teorii ale specialiștilor greci continuă să fie reiterate. Nu cu noi argumente, ci cu răstălmăciri și afirmații de-a dreptul aberante. Folcloristul G.A. Megas, de exemplu, susține, printre altele, că versiunile moldo-muntene ale baladei românești nu sînt altceva decît textul lui Alecsandri răspîndit pe cale cultă, iar colindele transilvănene reprezintă același text, prescurtat și adaptat nevoilor de a fi colindat de copii. Cum era și de așteptat, afirmațiile lui Megas au fost amendate serios de Ion Taloș, precizările sale corectînd erorile specialistului grec.

Stabilit în străinătate de aproape două decenii, Ion Taloș nu s-a considerat niciodată în diasporă. L-a călăuzit mereu gîndul, pe care l-a exprimat și în scris, c㠄cine simte românește lucrează în beneficiul culturii române, indiferent dacă în țară sau în afara ei”. Studiul său asupra colindelor și colindatului în spațiul romanic, fenomen urmărit, cu precădere, la spanioli și portughezi, pune în evidență legăturile genetice posibile între colindul sud-est european și cel iberic, confirmînd teoria lui Petru Caraman referitoare la originea romană a bătrînei datini.

Și mai concludentă, în sensul celor de mai sus, este cartea în care se ocupă de gîndirea magico-religioasă la români. O cercetare închinată mitologiei noastre populare, ca suport al identității naționale, înglobînd întreaga experiență a neamului în încercarea sa de a domina mediul natural, de a-și găsi hrana, sănătatea, dragostea, bogăția și fericirea. O carte scrisă în primul rînd pentru străini, chiar dacă s-a publicat și în țară, „o extraordinară sinteză”, cum o numește profesorul Claude Lecouteux de la Sorbona, cel ce a tradus din germană versiunea apărută la Grenoble, o carte ce se impune, înainte de toate, prin nuanțarea specificului românesc în context universal.

Acestea sînt, foarte pe scurt, coordonatele în care se înscrie personalitatea cărturarului pe care îl omagiem. Cercetător cu o solidă formație științifică, animat și astăzi de o insațiabilă curiozitate profesională, Ion Taloș este un nume de primă însemnătate al etnologiei românești și un ambasador de nădejde al spiritualității noastre dincolo de fruntarii.

 

                                                                                    ION H. CIUBOTARU