Interviu cu Ion UNGUREANU

 

- Recunosc, domnule Ion Ungureanu, sînt într-o mare derută… Încerc să găsesc formula cea mai potrivită de adresare: și „maestre”, și „domnule ministru”… poartă o valență sentimentală și într-un fel reprezintă o etapă din viața Dumneavoastră, implicit și din viața ultimelor decenii, trăite de românii de peste Prut. Îndrăznesc să vă întreb ce formulă de adresare acceptați pentru dialogul nostru?

- Știu eu?… Depinde ce vreți să mă întrebați. Pentru că în viața mea au fost mai multe perioade distincte. Și, în aceste perioade, s-au întîmplat multe lucruri, despre care nu mi-ar ajunge să vorbesc zile în șir. Așa că vă dau libertatea să alegeți cum să vă adresați, ținînd numai cont că aici, în țară, cuvîntul „maestru” am înțeles că sună cam ironic.

- Vă rog să mă ajutați mai întîi, cu detalii care-mi scapă, să fac un scurt curicullum vitae… V-ați născut la 2 august 1935, în zodia leului, la baștina poetului Alexei Mateevici. Ați absolvit școala teatrală de la Moscova. După terminarea Școlii „Șciuchin”, împreună cu o mînă de entuziaști, tineri actori, ați înființat la Chișinău cunoscutul Teatru „Luceafărul”. Aveați 25 de roluri în filme, numeroase montări în calitate de regizor-șef al teatrului. După cîțiva ani, din motive politice, sînteți scos din post. Urmează trei ani de șomaj la Moscova, după care începe o nouă etapă în cariera dumneavoastră. Spectacole montate la Moscova, în țările Baltice au fost apreciate de critica teatrală drept un moment, care a generat schimbarea teatrului sovietic… Între timp, la Chișinău începe fierberea, ia amploare procesul de renaștere națională… și dumneavoastră luați decizia de a vă întoarce acasă. Din 1990 pînă în 1994 sînteți ministrul culturii și cultelor din Republica Moldova… Mă opresc aici…

- E ciudat să-ți auzi de la o parte biografia. Este ciudat să asculți cînd cineva vorbește despre anii pe care i-ai trăit… Aș vrea să adaug ceva la ceea ce ați spus: înființarea Teatrului „Luceafărul” în 1960 la Chișinău, în perioada dezghețului hrușciovist (mai erau 4 ani pînă la destituirea lui Hrușciov) a avut o importanță decisivă pentru destinul artei în Basarabia. Pentru că teatrul, ca gen de artă, are calitatea de a atrage pe mulți creatori în raza lui. Dramaturgi, scriitori, scenografi, compozitori - e un întreg detașament care pune umărul pentru a scoate un spectacol în scenă. Și s-a nimerit că tocmai această trupă de aur a „Luceafărului” - așa am fost numiți atunci și cred că pe drept, pentru că profesorii din Moscova, care ne-au ales, erau învățăceii direcți ai lui Evghenii Vahtangov, genialul regizor rus, care a înființat Teatrul „Vahtagnov”… și cei care au trecut prin mîinile lui pe urmă au devenit profesori la acest institut teatral. Ei ne-au instruit toți acești ani cît am stat la Moscova. Am avut un mare noroc, pentru că această artă teatrală, acest curent teatral vahtangovist aș putea spune că este cel mai apropiat de valorile și concepția europeană a teatrului. Este o concepție teatrală care îmbină marile realizări ale teatrului rus cu metoda lui Stanislavski, altoită la cultura și viziunea europeană a importanței artei teatrale. Nu întîmplător, prima piesă cu care a debutat teatrul Vahtangov a fost Prințesa Turandot, care era montată cu măștile italiene, după Carlo Gozzi… Era deja o ieșire din spațiul naturalist al unor piese rusești. Acest moment de teatralitate ne este atît de scump nouă, românilor, mai ales prin Caragiale, prin teatrul nostru focloric, care dăinuie de atîtea secole. Ne-am întors așadar la Chișinău cu un repertoriu deosebit, cu o limbă frumoasă, vorbită de toți actorii de la „Luceafărul”, cu „artistismul”, cu maniera plastică, cu felul nostru de a fi. Aș îndrăzni să spun că, în cazul nostru, a fost o selecție de rasă, pentru că în scenă au apărut oameni frumoși, plini de farmec, cu foarte mult „artistism”. De exemplu, Ecaterina Malcoci, care juca rolurile principale, era numită un fel de Brigitte Bardot. Ea nu putea trece pe stradă, pentru că toată strada începea să se uite în urma ei ca la o minune, dar - vorba ceea - în Basarabia nu te prea realizezi ca Brigitte Bardot… Și mi-am adus aminte că, acum cîțiva ani, am întîlnit-o pe Brigitte Bardot. M-am uitat la ea și mi-am adus aminte de Ecaterina Malcoci, care acum o duce foarte greu la Chișinău, e la pensie, iar pensiile în Basarabia sînt extraordinar de mici, sînt la nivelul subzistenței… Dar e un alt subiect și ne abatem de la discuția noastră… Atunci eram atît de cuceritori, că - întrucît, cum spunea poetul englez Keats, „eternă bucurie-i frumusețea” - lumea care venea la noi la teatru pleca încîntată de viață, chiar și în condițiile acelor ani. Apăreau și probleme. De exemplu, în 1961, băieții noștri, în afară de mine, care eram puțin mai în vîrstă, deci toți actorii trebuia să fie înrolați în armată. Aceasta ar fi însemnat închiderea teatrului. S-a nimerit că tocmai atunci era la Chișinău decada literaturii și artei ruse și au venit mai mulți scriitori din Moscova, în frunte cu Leonid Sobolev, un foarte bun scriitor. L-am invitat la noi, la teatru. A văzut spectacolul Copiii și merele, piesă scrisă în Basarabia, de Constantin Condrea, scriitor local, acum plecat în Israel… Dar acest spectacol a însemnat debutul Teatrului „Luceafărul”, un spectacol a cărui acțiune se petrecea la Chișinău. Delegația scriitorilor ruși a fost foarte încîntată de spectacol, cu toate că se juca în românește… Au fost încîntați de jocul actorilor, de Ecaterina Malcoci… Și cînd ne-au întrebat ce probleme avem, le-am spus: „Ceea ce vedeți mîine o să dispară, pentru că băieții sînt luați la armată.” Și să vedeți cum arta și frumosul cucerește inimile… Au sunat la Odesa, la mareșalul Bagramian, ca să fim lăsați în pace… Uite așa cuceream noi inimile, cum puteam…

- Să ne întoarcem puțin în timp, pentru că aș vrea să vă întreb ce v-a îndemnat să alegeți drumul spre teatru, căci, fie vorba între noi, toți eram absolvenți ai școlilor de la sate, în viață nu ați văzut un spectacol, idee nu aveați ce înseamnă teatru… A fost acesta un destin, a fost o întîmplare?

- Eu cred că pentru marea majoritate a acestor 20 de băieți care au format pe urmă Teatrul „Luceafărul”, nu a fost o întîmplare, pentru că ei toți doreau să devină artiști. În cazul meu, lucrurile stau puțin altfel. Eu am debutat ca tînăr scriitor și poet, scriam versuri, publicam în ziare, în culegerile „Glasuri tinere”, care apăreau atunci, și nu mă gîndeam la cariera teatrală. Am și intrat la Institutul Pedagogic din Chișinău, la Facultatea de Litere și mă gîndeam să mă ocup de arta scrisului, dar după un an de studii la Chișinău - era 1954/55 - mi-am dat seama că nu prea am ce învăța la Chișinău. Nivelul era extrem de scăzut. Tocmai atunci a apărut această posibilitate de a pleca la Moscova cu acest studiou. M-am prezentat într-o doară la concurs. M-am gîndit că la Moscova, de voi fi un bun actor, bine, dacă nu, asta e… Știam însă că e vorba de o instituție superioară de prestigiu, știam că acolo se face carte cu adevărat și că acolo vor exista posibilități pentru a vedea teatre bune, pentru a vedea muzee, expoziții, pentru a merge la cele mai mari concerte și la cei mai mari interpreți. Mi-am zis să încerc. Și am fost primit. Acum vă spun sincer, în primii doi ani nu prea luam în serios arta actorului, pînă nu am fost invitat la filmări - la primul film moldovenesc, după un scenariu de Ion Druță… Era primul film artistic realizat la studioul „Moldova film”. Am trecut probele și am fost invitat să filmez ca actor într-unul din rolurile principale. Și în timpul filmărilor, mi-am dat seama ce importanță are arta actorului, ce importanță are teatrul… Mi-am dat seama că, în acei ani, pleca lume de la Chișinău la Moscova pentru a vedea un spectacol, pentru că, în Moldova, sălile de teatru erau goale… Și aveam un teatru rus și Teatrul Moldovenesc „Pușchin”, care era ca vai de el… Și atunci, după filmări, m-am întors la Moscova decis să mă ocup de arta teatrală, pentru că este cea mai potrivită acelor scopuri pe care mi le propusesem ca viitor creator. Atunci mi-am dat seama că cel mai bine aș putea să pun umărul tocmai la această veche profesie de actor, de regizor… Și de atunci, în anul trei-patru de facultate, am început să mă ocup de regie… Cînd am terminat facultatea, aveam și unele probe de montare în cadrul programului de la Moscova. M-am întors, așadar, la Chișinău cu colegii mei ca actor… cu o anumită practică de regie…

- La Moscova s-a produs acel miracol, numit ulterior Teatrul „Luceafărul”. La întoarcere la Chișinău a trupei, miracolul a fost și mai mare; trupa venea cu o rostire românească impecabilă, pierdută, din păcate, ulterior de mulți actori ai teatrului. Pentru generația postbelică, era o rostire ca la Radio București, care atunci era unica fereastră întredeschisă spre țară. Care este explicația? Cum se face că, la Moscova, ați învățat să vorbiți curat românește?

- Ați spus bine: miracol… În primul rînd, trebuie să ținem cont de faptul că, în genere, dacă am studia atent istoria acestui teatru, eu cred că avem de-a face cu un miracol românesc. Pentru că toți, dar absolut toți cei care au trecut examenul la Moscova erau veniți de la țară. Nici un orășean nu a trecut examenul în fața profesorilor de mare calitate de la Moscova. Deci numai la țară se păstrase acea integritate, acea impulsivitate, acel simț organic, firesc și, într-un fel, și acea rostire, chiar dacă era țărănească, era totuși firească. Mai tîrziu, cînd am venit de la Moscova, și am înțeles ce se întîmplă cu noi, că am descoperit acolo modelul teatrului și vorbirii din Țară, ne-am cumărat aparate radio și noaptea tîrziu, cînd se putea auzi, se putea prinde Radio București, am început să luăm lecții de rostire de la aceste fantastice spectacole care se transmiteau atunci de la București…Bucureștiul care ni se părea atît de departe… poate mai departe decît America Latină… Era … în altă planetă… Și atunci ne-am spus noi singuri - pentru că nu aveam profesori - ne-am propus acest scop: să ne învățăm unii pe alții. Cine face o greșeală plătește o amendă. Am înțeles că trebuia să învățăm rostirea literară pentru a căpăta dreptul să jucăm în repertoriul mondial și piese clasice. Trebuia să vorbim o limbă cultă. Și uite așa, timp de 4 ani - pentru că în al patrulea an eu, fiind mai în vîrstă și mai elevat - am fost angajat chiar ca profesor de rostire la colegii mei. Și toate spectacolele pe care le-am montat au trecut prin mîna mea. Făceam corectările de rigoare în ceea ce privește rostirea, firescul, felul nostru de a fi și cînd am venit la Chișinău, a fost o adevărată bombă, pentru că de la Moscova a venit un teatru cu rostire românească, parcă venise Țara aici la noi, parcă eram integrați de-acum în Țară… Mai e un moment pe care vreau să-l amintesc. S-a întîmplat nu numai acest lucru. Tocmai pentru că venisem de la țară și tocmai pentru că noi abia atunci aflam de Eminescu (Eminescu era pînă atunci interzis, Creangă, Alecsandri lipseau și ei din programele școlare), cu alte cuvinte, noi veneam dintr-un vid, dintr-un vacuum, dintr-un gol… Și am venit direct în plină civilizație. Nu auzisem de Sheakspeare, de Stanislavski - care Stanislavski? - de Moliere, de Goldoni, de dramaturgia greacă… Și timp de 5 ani s-a întîmplat acest miracol - la Chișinău s-au întors un grup de intelectuali bine instruiți, punîndu-și în valoare toate calitățile pe care le aveau de la natură… Și astfel am devenit, cum spunea Cehov pe timpuri: „Prin ce e mai bun teatrul MHAT decît alte teatre? - Pur și simplu actorii sînt puțin mai culți”. Noi am devenit puțin mai culți decît alții care erau la Chișinău. Prin aceasta îmi explic eu de ce oamenii care lucrau în artă plastică, compozitorii - de ce au început să bată pragul teatrului, să vină de cîteva ori la unul și același spectacol. Pentru că era o gură de aer proaspăt. E un miracol, iar noi am trăit acest miracol. Sălile noastre erau arhipline. Biletele se întrebau de la fostul prospect Lenin - acum, slavă domnului, se numește Ștefan cel Mare și Sfînt. Un spectacol era ca o sărbătoare. După doi ani și jumătate, am fost invitați să jucăm la Moscova, la teatrul din Kremlin, unde ne-am dus cu cîteva piese printre care și Celebrul 702 de Mirodan, Vicleniile lui Scapin de Moliere și Copiii și merele… Și am avut un succes fantastic. Toată critica moscovită ne-a acceptat, am devenit copiii de suflet ai acestei critici - și aici se împăcau și cei care erau cu partidul, și cei care erau mai disidenți. Ce au făcut aceștia din urmă pentru noi - e un capitol aparte.

- Acei ani 60, se pare, au fost decisivi pentru cultura din Basarabia. Oamenii de artă au reușit să răzbată într-un fel la izvoarele lor spirituale. În acei ani 60 a fost o explozie în poezia din Basarabia, în teatru, în muzică, în cinematografie…

- Într-adevăr, a fost un fenomen de înflorire, aș spune, grăbită chiar, pentru că era clar că va urma un îngheț, ceea ce s-a și întîmplat de fapt. Dar pînă a avea loc acest îngheț - primele semne au fost date după turneul Teatrului Național din Iași, care a avut un succes fantastic la Chișinău cu Coana Chirița, cu Miluță Gheorghiu, și nu numai, pe urmă, Teatrul Național din București, pe urmă concertele de estradă, cu Gică Petrescu… Doamne Dumnezeule… toată pleiada aceea de cîntăreți de estradă, care venise din Țară la Chișinău…

- Să amintim și de formația „Mondial”…

- La Teatrul Verde… pentru că era năvală de oameni… Pentru prima oară miliția din Chișinău a folosit caii, ca să poată reține avalanșa de spectatori. Sigur că după aceste manifestări atît de proromânești cum erau socotite de autorități… Și vreau să spun că era nu numai dragostea pentru tot ce e românesc în aceste manifestări, era și calitatea extraordinară a artei românești… Sigur, după aceste manifestări, au fost interzise pentru mulți ani turneele teatrelor din România, librăria de carte românească, care a funcționat un timp la Chișinău, a fost mai întîi transferată la o margine de oraș, iar pe urmă nu se mai aduceau cărți și pentru a găsi o carte românească, trebuia să faci un drum la Moscova, la Leningrad… Dar golul trebuia umplut… și atunci golul estradei românești, care nu mai puteau să treacă Prutul, a început să fie umplut de creatori basarabeni, care au venit cu toată dragostea și cu tot talentul lor. Și una din aceste manifestări a fost formația „Noroc”, condusă de Mihai Dolgan… Băiatul acesta, care s-a născut în Siberia, a crescut acolo, s-a întors la Chișinău în perioada dezghețului hrușciovist și în scurt timp a înființat această formație „Noroc”, care a devenit un simbol al renașterii naționale, care a avut un succes fantastic în întreg arealul URSS. Tineretul sovietic, căruia îi era interzisă muzica de avangardă în estradă, era îndrăgostit de muzica tinerilor de la Chișinău. Eram prin 76 la filmări în Feodosia, în Crimeea, unde erau invitați actori din diferite arealuri - se făceau filmări pentru filmul Acest dulce cuvînt, libertate și nu o să uit niciodată cum azerbaidjenii cîntau cîntecele formației „Noroc” în limba noastră, română. Eu, spre rușinea mea, nu cunoșteam cuvintele, dar ei le cîntau pe de rost. Ceea ce s-a întîmplat atunci a fost explozie absolut neașteptată pentru cei din conducerea de partid a republicii și nu întîmplător au desființat „Norocul”…

- A fost o artă inspirată de o mare nostalgie, o artă a subtextului arta anilor 60 în Basarabia. Era arta care încifra misiunea de a nu ceda în fața sufocantului sentiment de a fi pribeag pe propriul pămînt. Cînd a început declinul?

- După cum ați observat, eu în permanență, cînd vorbesc despre orice domeniu, menționez că declinul începea deja. Ba se pornea în 58, ba în 60, ba în 64… Trebuie să știți că în permanență era atacată ființa noastră românească în dorința noastră de a ne afirma. Puțini știu, de exemplu, că în 1964 a avut loc congresul scriitorilor, care, spre marea surprindere a forururilor de partid din Chișinău, a exprimat dorința de a se trece la grafia latină. A fost o bombă. Nu vă închipuiți ce era în Chișinău în acele zile. A fost scos din post secretarul Dumitru Cornovanu, care se ocupa de ideologie. I.Bodiul a început să se ocupe el personal de această problemă. Era epurat orice aspect legat de istorie, de literatură. Au fost scoase din repertoriu piesele care erau traduse în română… Vă imaginați - Căsătoria de Gogol trebuia retradusă, Revizorul trebuia tradus în moldovenește… Însă anul malefic, ca să zic așa, a fost 1971. Din păcate, a fost malefic și pentru Țară. Și aici s-au pornit mari schimbări, în politica conducătorilor acestor teritorii, fiindcă altfel nu le poți spune. Comuniștii nu au țară, ei au teritorii. În 71 s-a lovit în „Luceafărul”. Mie mi-a fost interzisă Steaua fără nume - spectacol pe care-l montasem cu studenții, ca lucrare de licență. A avut noroc numai de trei reprezentații. Nu vă închipuiți ce se petrecea la Chișinău cu ocazia prezentării acestui spectacol… Și faptul că se pomenea de trenul București-Sinaia i-a deranjat pe mulți… La un momnet dat, chiar și cei care simpatizau teatrul îmi ziceau: „Ei, Ungurene, dar nici așa nu se poate… la fiecare pas rostiți pe scenă București…” Eu le zic că e un orar de tren, iar ei : „Las’ că știm noi.” Vă închipuiți în ce situație ne aflam noi acolo? Astăzi parcă nici mie nu-mi vine a crede că am trecut prin această grozăvie… Și uite așa a fost interzis acest spectacol, a fost interzis și alt spectacol al meu chiar în ziua premierei, cu 30 de minute înainte de ridicarea cortinei, spectacolul Minodora. Mi s-au imputat greșeli ideologice, grave greșeli în formarea repertoriului, grave greșeli în educarea tineretului, în conducerea teatrului și am fost nevoit să părăsesc teatrul „Luceafărul”, să încep bejeniile… M-au salvat criticii de la Moscova… acei critici care au fost de partea Teatrului „Luceafărul” în toți acești ani… Pentru că Teatrul a rezistat datorită lor. Pentru că forurile de la Chișinău luau deseori decizia să-l închidă și, în acel timp, veneau doi-trei critici de la Uniunea Teatrală de la Moscova…

- Intelectulai veritabili…

- Da, erau simpatizanți ai disidenților sau chiar ei înșiși disidenți, cum a fost Irina Uvarova, soția lui Iurie Daniel, soția lui Sineavschi - Maria Vasilievna Rozonovna, pe care noi am invitat-o să ne facă scenografia… Oamenii aceștia făceau atmosferă și cei de la Chișinău rămîneau derutați: dacă Moscova spune că e bine, se vede că greșim noi, spuneau ei și ne lăsau pentru o bucată de timp în pace. Abia mai tîrziu și-au dat seama că noi cei din teatru aveam de-a face cu o altă Moscovă, necunoscută lor, celor de la partid. Cînd și-au dat seama, au pus capac la această mișcare de renaștere națională. Au urmat ani grei, pentru că nu mai era acel entuziasm. Lucrul acesta s-a întîmplat și în cinematografie. A fost destituit Leonid Mursa, un director fantastic. Nu găsesc un nume care să-i poată sta alături. Doamne, cît a putut face acest om, care a fost primul director al Teatrului „Luceafărul”, apoi a fost directorul studioului „Moldova Film”. Cele mai bune filme pe care le-a turnat cinematografia moldovenească au fost făcute cînd era el în fruntea acestui studiou. A fost destitut. La Moscova, cînd s-a prezentat -el era membru de partid, eu nu am fost niciodată membru de partid -, cînd s-a prezentat acolo și i-au citit cazierul, aceia au spus: „Troțchi nu a avut atîtea învinuiri cîte ai avut dumneata”. Să știți că Moscova, acolo, la fața locului era mult mai blîndă, emisarii care veneau de acolo erau reprezentanții acelui Imperiu Sovietic, dar intelectualitatea a știut întotdeauna să reziste și să aibă o poziție mult mai îngăduitoare față de noi, cei veniți de la marginea Imperiului.

- Paradoxal, dar tocmai Moscova era unicul loc unde un intelectula gonit dintr-o republică putea să plece ca să-și găsească un refugiu. În teatrele moscovite ați montat foarte mult și impresionant de bine. Spectacolele dumneavoastră erau considerate eveniment teatral. Îmi amintesc că era problematic să găsești un bilet la spectacolele în regia lui Ion Ungureanu. Curiozitatea mă îndeamnă să vă întreb cum ați reușit să stabiliți contactul cu actorii. Intuiesc - nu a fost un lucru simplu…Veneați un regizor din provincie șă dictați unor actori ruși și, mai cu seamă, din capitală…

- Da, e un capitol aparte, pentru că debutul meu a avut loc la cel mai vechi și mai solid teatru - „Malîi Teatr” (Teatrul Mic) - fostul teatru imperial, unde am fost invitat să montez Păsările tinereții noastre de Ion Druță. Îmi amintesc, Boris Ivanovici Ravenschi, care era ucenicul lui Meierhold, un mare regizor, îmi spunea cu dragoste, dar și cu ironie în suflet:  „Și chiar crezi că tu, moldovene, o să poți instrui actori ruși… Actorii ruși nu se supun regizorilor străini. Noi numai cu ai noștri lucrăm”. Și, mai în glumă, mai în serios, i-am răspuns: „Lăsați, că pînă la urmă facem parte din aceeași națiune - națiunea teatrală”. „Hai, lasă -îmi zice el - tu și cu Ceaușescu al tău…” Iar eu îi răspund: „E al dumneavoastră, Boris Ivanovici!” „De ce?” întreabă el… „Fiindcă amîndoi sînteți comuniști, așa că scuzați-mă, dar astea sînt problemele dumneavoastr㔅 „Iată cum o întorci…” Și uite-așa ne tachinam… Dar, într-adevăr, a fost foarte greu… Acum chiar mă mir și eu cum de m-am aventurat să mă duc să lucrez cu cei mai mari actori din Moscova.

- Dar pînă la urmă v-ați înțeles, s-a văzut în spectacole…

- S-a întîmplat un miracol. Nu numai că ne-am înțeles, dar s-au îndrăgostiti de tot ceea ce e moldovenesc, că noi eram acolo, mă rog, moldoveni. S-au îndrăgostit de felul nostru de-a fi, de felul cum atacam noi problemele, de acea tonalitate sufletească care ne deosebea de toți cei care au lucrat aici pînă la noi. În fond era o pătrundere a spiritului românesc în cultura rusă. E un fenomen care ar trebui studiat cu multă atenție. Datorită acestor nefaste întîmplări istorice, o parte din România a nimerit în acest imperiu. Și, vrei - nu vrei, trebuia cumva să conviețuim. Și, la un moment dat, ni s-a creat posibilitatea, fiind harnici, fiind dintr-o seminție care nu se lasă bătută cu una cu două, noi ne-am folosit de aceast posibilitate. Și a avut loc o intervenție a felului de a fi al acestui neam mult mai profund, atunci cînd luăm contact cu firea rusului, avînd în vedere cultura. Alte spectacole le cunosc mai puțin. De exemplu, cînd lucram la spectacolul Sfînta sfintelor de Ion Druță la Teatrul Armatei, spectacol care, într-adevăr, a devenit un eveniment teatral, după părerea mea puțin studiat, căci eu cred că noi am pus unărul prin acest spectacol la schimbarea în genere a atmosferei teatrale în Moscova. După acest spectacol s-a schimbat tematica, nu mai aveau trecere spectacolele publicistice directe. S-a văzut că prin alte mijloace trebuie să renaștem. Nu prin negare, prin această permanentă opunere și permanentă agresivitate. A fost un spectacol cu profunde accente creștinești. Și tocmai pentru a găsi această tonalitate, mulțumită faptului că eu cunoșteam bine cultura rusă, mulțumită acestui fapt eu am putut găsi afinități cu cultura noastră - prin cine credeți? - prin Serghei Esenin. Nimeni nu se potrivea tonalității noastre mai bine ca Serghei Esenin, care venise și el de la țară, care avea această dragoste pentru tot ce e viu și mișcă. Am găsit cea mai potrivită cheie pentru eroul din piesă - Călin Ababii. A fost o întîmplare fericită, pentru că tocmai cunoșteam foarte bine literatura, cunoșteam foste bine arta rusă și mi-a fost simplu să găsesc această cheie. Fără această cheie mi-ar fi fost imposibilă comunicarea cu actorii ruși, pentru că trebuie să cunoști foarte bine cultura unui popor cu care vrei să conlucrezi.

- Îmi amintesc că la spectacolele dumneavoastră veneam și noi, studenții de la Chișinău… Vă aduceam coșuri pline cu gutui…

- Ei, ce-a mai fost și atunci! Era un fel de emigrație. Veneau cu trenul, cu avionul, cu diferite ocazii… Cu alte cuvinte, veneau spectatorii din Basarabia ca să vadă la Moscova ceea ce era interzis la Chișinău. Și lucrul acesta a durat ani în șir. Piesele lui Druță erau interzise atunci la Chișinău. O singură dată, o piesă a lui Druță, Sfînta sfintelor, a fost aprobată să se joace la clubul surdo-muților… Multă lume, nemaivorbind de studenții moldoveni care-și făceau studiile la Moscova sau Leningrad, venea la premiere… Dar veneau și oameni de rînd, și scriitori… După cum spuneam, veneau vechii spectatori ai Teatrului „Luceafărul”, ca să găsească acea tonalitate a „Luceafărului”, care suna acum pe scenele moscovite. Lucrul cel mai frumos a fost cînd mi s-a spus, și nu o singură dată: „Știți ce e curios? Ai impresia că actorii în scenă vorbesc moldovenește. Nu se aude ruseasca.” Asta a fost pentru mine cea mai mare laudă. Pentru că ceea ce întotdeauna te împiedică, atunci cînd se joacă o piesă străină, este faptul că simți că a fost scrisă în altă limbă, că n-a fost scrisă în limba în care se joacă și dacă depășești acest lucru înseamnă că este o realizare de esență, înseamnă că actorii s-au pătruns de viața unor oameni îndepărtați de ei și au făcut-o să fie viața lor. Am avut și colaborări cu televiziunea centrală, unde am montat cîteva spectacole, am montat cîteva filme… Trebuia să mai montez cu „Mosfilm” nuvela lui Druță Mirosul de gutui. Dar a intervenit Basarabia, adică Moldova sovietică, și s-a interzis să se facă acest film. Dar acest miros de gutui, acele coșuri cu gutui mi-au rămas în imagine.

- Toți acești ani ați putut urmări fenomenul teatral din România, ați putut contacta cu oamenii de teatru din Țară?

- Să știți că tot datorită Moscovei. În primul rînd, eram student cînd am văzut fantasticul turneu al Teatrului „I. L. Caragiale” la Moscova. Nu vă închipuiți ce se făcea atunci, cînd s-a jucat Revizorul, căci cine poate să-i întreacă pe ruși în propria lor dramaturgie? Ei bine, de data aceasta au fost întrecuți, iar interpretarea lui Hlestacov de Radu Beligan a fost pusă în rîndul celor două mari realizări din istoria teatrului rus. Era alături de Mihail Cehov, genialul actor, care pe urmă a emigrat din URSS. Pentru noi a fost o deschidere și o încredere în valorile românești, în nivelul acestei arte teatrale. Și profesorii noștri, care au văzut spectacolele, și-au dat seama de marea artă teatrală care venea din România. Vă spuneam că am avut noroc cu profesorii noștri, care au înțeles că limba noastră e limba română. De la Chișinău veneau în permanență emisari și spuneau să nu ne învețe limba română, să nu ne învețe să vorbim românește, căci noi avem limba noastră moldovenească. Profesorii se uitau ciudat la ei și își făceau datoria cum le dicta conștiința. Profesorul care ne preda dicția, citirea artistică, s-a abonat la ziare și reviste românești și la cele care apăreau la Chișinău, le-a pus față-n față și ne-a zis că era vorba de aceeași limbă. Ne-a predat în toți anii din reviste românești, pe care le primea abonîndu-se la ele… Pînă la urmă a și învățat limba română. Însăși Ana Alexeevna Oroci, ucenica directă a lui Vahtangov, fiind la odihnă la Ialta, a ascultat cîteva seri limba română de la niște turiști care veniseră în Crimeea la odihnă. A venit la Moscova și mi-a spus: „Ioane, eu am auzit cum vorbeau turiștii români la Ialta. Desigur că este aceeași limbă. E română. Așa că nu vă uitați la cei care vin de la Chișinău. Faceți cum știți voi. Voi aveți dreptate.” Iată de unde a venit acest miracol. După aceea eu am plecat la cursuri da regie, unde m-am întîlnit cu Radu Beligan, care venise într-o delegație de creație (trebuia să monteze o piesă de Arbuzov), și am avut o întîlnire. Lui nu-i venea a crede - „De unde v-ați luat voi?” Pentru că noi chiar că eram necunoscuți. Acum, slavă domnului, teatrele din Basarabia trec Prutul. Atunci, în genere, nu existam pe hartă. Pe urmă, cînd lucram de-acuma la Moscova, ceea ce m-a impresionat profund au fost turneele. De exemplu, turneul Teatului Mic, turneul Teatrului „Bulandra”, genialele spectacole (alte cuvinte nu găsesc, fiindcă le compar) montate de Liviu Ciulei, Azilul de noapte, O scrisoare pierdută, prezentate la Moscova, au fost evenimente nemaipomenite. Și stînd acolo la Moscova, credeți-mă, aveai posibilitatea să compari. Veneau acolo cele mai bune teatre din lume, pentru că Moscova este un mare oraș teatral și, alături de Peter Brook, apărea un Liviu Ciulei și abia atunci îți dădeai seama la ce nivel era arta teatrală din țară în pofida tuturor restricțiilor și cu atît mai mult te întăreai, îți întăreai pozițiile tale, că noi venim dintr-un neam care are totuși forță, se poate realiza, și că nu sîntem mai prejos decît alte seminții. Îți ajută foarte mult lucrul acesta cînd lucrezi în artă, pentru că sînt atîția în jurul tău care par mari și tari. Dar cînd venea această susținere din țară, parcă prindeam aripi. A fost Valentin Silvestru, care mi-a văzut mai multe spectacole. El îmi povestea, pentru că văzuse toată lumea… Am impresia că, dacă ar fi existat teatru în Anctartida, ar fi fost la premieră și acolo. A fost un om care dovedea să ajungă peste tot. Plecarea lui era o mare pierdere pentru arta teatrală din România și Basarabia, fără doar și poate. Pe urmă, lucrurile s-au schimbat încetul cu încetul, li se dădea voie oamenilor de teatru din România să se întîlnească cu mine, dar sau era în ultima zi, sau era înainte de a pleca în alt oraș… Totul ca să nu stăm mult de vorbă. A existat o idee, să fiu invitat să montez la București, dar sistemele comuniste dintr-o țară și din alta erau foarte bine puse la punct: la început au zis românii „De ce să vină bolșevicul acesta de acolo, că nu e trimis cu gînd bun în București”, pe urmă românii și-au dat seama că totuși sînt și eu român, dar atunci s-a opus Moscova: „De ce românii vor să-l invite pe Ungureanu? Ce, noi n-avem pe cine trimite la București ca să monteze un Cehov?” Și așa, ba unii nu mă lăsau, ba alții nu mă doreau… De aceea toate contactele mele au fost la nivel de turnee și uneori la Uniunea Teatrală, cînd veneau aceste delegații.

- La căderea imperiilor, popoarele înfrînte revin la casa lor. Noi ne reîntoarcem în albia propriei noastre istorii marcați de o tristă experiență de singurătate. Venim, cum se zice, dintr-un veac, chiar mai mult de-un veac, de singurătate. Probabil definiția cea mai exactă a existenței noastre, a existenței culturale, ar fi să ne aflăm în căutarea timpului pierdut. În actuala dumneavoastră funcție de vicepreședinte al Institutului Național de Cultură, poate sînteți în stare să apreciați ce izbește la intelectulaul român din Basarabia. De ce nu s-a produs, în acești ani, acea unire spirituală așa cum am așteptat să se producă?

- Este un subiect pentru un interviu aparte, pentru că e o etapă foarte serioasă și foarte dureroasă în istoria neamului nostru. Fundația culturală a scos acum cîțiva ani o carte de Onisifor Ghibu - Trei ani pe frontul basarabean - , unde dumnealui revine în Basarabia de după 1918, cînd Basarabia era de-acum de 5 ani integrată în România, în arealul românesc, în mod direct, făcea parte din același stat. Și el găsește la Chișinău aceleași sentimente, aceleași stări de spirit, pe care le întîlnim astăzi în relațiile noastre cu Basarabia. Sîntem integrați în țară, nu sîntem integrați în țară - apar aceleași fenomene. Și trebuie să ne punem întrebarea: „De ce?” Pe scurt, eu aș spune că România, spre deosebire de alte țări, n-are această calitate de a fi imperialistă. Ea nu că nu poate cuceri alte seminții, ea nici propria seminție nu și-o poate cuceri. Pentru că a cuceri pe cineva e o artă. E o stare de spirit, dacă vreți. Sîntem așa cum sîntem. În momentul cînd spun că România e așa, spun că și eu sînt așa, pentru că eu nu mă consider altceva decît român și mă văd ca în oglindă cînd spun lucrurile acestea. Eu cred că ar trebui să fim mai puțin mofturoși, ne trebuie mai multă tărie de caracter. Nu întîmplător spunea Eminescu „Talente avem multe, caractere mai rar”, pentru că, fără aceste calități, nu știu cum vom face față problemelor care apar zi cu zi tot mai noi și tot mai grele, fie vorba de relațiile dintre România și Occident, fie că e vorba de relațiile dintre o parte și cealaltă a Prutului. Ne lipsește o anumită seriozitate. Parcă n-am fi fundamentali, cu toate că nu ducem lipsă de oameni serioși. Dar nu știu cum se întîmplă că tocmai oamenii aceștia sînt trecuți pe planul al doilea. Pe planul întîi - vorba lui Eminescu - ies niște panglicari. O spun cu durere, pentru că tot ceea ce se întîmplă în România mă privește în egală măsură ca și tot ceea ce se întîmplă în Basarabia. Sîntem dezbinați. În secolul trecut, cînd a avut loc Războiul de Independență, toate partidele, toate mișcările s-au uni, pentru că era războiul de independență. Eu cred că, în problema Basarabiei, trebuie să se unească toate forțele din țară, aici nu putem aplica spiritul de gașcă, de simpatie, de antipatie… Nu vorbi cu acela, nu vorbi cu celălalt…

Pentru noi, el e român… Fiți creștini, poate datorită faptului că există Basarabia, s-a trezit și în acea persoană care a păcătuit setea de pocăință. Vrea să facă ceva, să-și răscumpere un păcat pe care numai el îl știe. Multe ar fi de spus în această privință, dar mă opresc aici, fiindcă mi-ați amintit că sînt vicepreședinte al Institutului Național de Cultură… Noi încercăm tocmai să punem umărul la reîntregirea spiritului nostru și de-o parte, și de alta a Prutului, pentru că, vă spun sincer, noi n-am stat cu mîinile-n sîn, aflîndu-ne în imperiu. Noi am acumulat multe lucruri și lucrurile acestea vrem să le aducem la masa comună a culturii române și sigur că, trecînd Prutul, noi învățăm multe lucruri din țară, dar experiența basarabeană cred că ne-ar putea ajuta în diminuarea centralizării, atît de iubită de sistemele totalitare. Iașul trebuie să redevină un mare centru cultural. Clujul, Timișoara, Oradea, Bacăul - patria lui Bacovia… Nu se poate să fie concentrat totul numai aici, la București… Și, desigur, Chișinăul trebuie să-și aibă locul lui în cultura românească.

- Îmi vine în memorie un gînd exprimat de prozatorul Vladimir Beșleagă, un excepțional scriitor român născut în Transnistria. Dînsul spunea că asupra noastră planează un blestem, un blestem care ne-a condamnat să fim ostatici la străini. Pentru ca neamul românesc, spunea Beșleagă, să supraviețuiască, a fost obligat să dea ostatici la străini. Evident, starea de a fi ostatic a lăsat amprente foarte adînci în firea oamenilor, creîndu-le complexe, din care, să recunoaștem, foarte mulți nu vor putea ieși niciodată…

- Ceea ce spune Vladimir Beșleagă este foarte serios, este o experiență durută. În genere, cînd am început să am dreptul să spun lucrurilor pe nume după 1990, spuneam că Basarabia e cel mai trist copil al neamului, pentru că noi atît de tare am fost înstrăinați, că păstram și un petic de hîrtie, dacă era românesc, cel mai neînsemant obiect îl păstram, pentru că era de la român… Lucrul acesta îl pot înțelege numai cei care au fost înstrăinați și nu întîmplător cel mai bine ne înțeleg pe noi ardelenii, pentru că ne unește această experiență comună a înstrăinării, a acestei planete străine în raza căreia am nimerit. Și ca să ne îndreptăm, să ne recăpătăm ființa, se cere timp, se cer eforturi, se cere mult tact pedagogic. Noi sîntem ca niște pești de apă dulce care au fost aruncați în apă sărată și ni s-au umplut branhiile cu sare și trebuie să facem eforturi să ni se curețe branhiile, ca să putem respira, să ne simțim tot atît de bine, atît de firesc în muzica limbii române, să ne simțim firesc în toate valorile românești… Și atunci e posibil, așa cum se întîmplă întotdeauna, că tocmai din aceste periferii să vină o împrospătare generală, pentru că așa se face cultura: cînd obosește centrul, vin periferiile și revigorează cu teme noi, vin cu forțe noi, cu o prospețime. Și cred în aceasta, experiența pe care am acumulat-o mă face să cred în lucrul acesta. E și dorința mea ca să se întîmple așa…

- Într-unul din interviurile dumneavoastră, în perioada cînd erați ministrul culturii, vorbeați despre un aspect legat de dedublarea, dezintegrarea personalității, apreciind că acestea au fost caracteristice pentru toate țările totalitariste, dar spuneați: „În Basarabia mai e și dublarea memoriei, rescrierea adevărurilor biblice, pentru că profeții noștri - spuneați dumneavoastră - cu o mînă te scot din robia egipteană și cu două te trag înapoi”…

- Am spus aceste lucruri atunci cînd am intuit, cu vreo doi-trei ani înainte, că lucrurile merg în altă direcție decît în cea care porniseră în 89-90. Cînd i-am văzut pe profeții noștri care stăteau în fruntea mișcării naționale și care au pus la un moment dat umărul ca să ieșim din acea robie și pe urmă am văzut că o întorc înapoi… Acest fenomen eu cred că s-a întîmplat în mai multe aspecte. Nu vreau să dau vina pe cineva. Nimeni nu e rău din născare. Se încurcă, devine rău din cauza celor din jur, din cauza unor împrejurări, se înșală. Eu cred că există o mare deosebire între noi și țările Baltice… Noi avem nu o singură poveste în care se spune: „Du-te, voinicule, pleacă și nu privi înapoi! Să te ferească Dumnezeu, să te uiți înapoi!”. Ei bine, țările Baltice, cînd au plecat din URSS, s-au dus fără să se uite înapoi și… duse-au fost. Și cu cît trece timpul, cu atît sînt mai departe, cu toate că au hotar cu Rusia. Ei bine, Republica Moldova, oamenii politici și nu numai politici, au făcut greșeala că s-au uitat înapoi și s-au împotmolit, au intrat în CSI… Nu zic, poți să ai relații comerciale, relații economice, dar nu era neapărat să intri în acest CSI, pentru că mai bine nu a fost. Dimpotrivă, am pățit lucruri foarte rele cu acest CSI, a scăzut producția etc… Și cum să revii acum? Noi nu avem nici o poveste care să ne spună că, după ce s-a uitat înapoi, eroul a revenit. Toate poveștile au o singură soluție - să nu privești înapoi. Este o experiență inedită. Și cu cît vorbim mai mult de independență, cu atît sîntem mai ridicoli. Chiar nu vedem unde ne aflăm? Cuvîntul independență în situația noastră sună cam absurd. Îmi place cum spune Vasile Tărâțeanu, un excelent poet, un mare român din Bucovina: „Ce vreți, noi trăim în Absurdistan”…

- În această situație, pentru a cîta oară este sacrificată intelectualitatea din Basarabia. Din păcate, procesul de sincronizare decurge foarte anevoios. Pe de o parte, basarabeanului i se deschide pentru prima oară orizontul spiritual al neamului, pe de alta, țara are, să zicem așa, un fel de repulsie, obosită fiind de tutela specificului național în stil ceaușist. Evident, țara caută orice posibilitate de a evada în universal… Pentru basarabeni, dorul mistuitor e pentru țară…

- E firesc să fie așa… Vedeți, pentru noi, de exemplu, muzica populară, folclorul adevărat a fost o bătălie cîștigată de noi pentru a rămîne români. Aici în țară, acest lucru a fost exploatat de conducerea de partid și a fost speculat acest moment… Desigur, acum e un moment de saturație. De altfel, e un moment nemaitrăit în istorie. Vreau să vin cu un exemplu. Eram ministru și mi s-a spus că vine o delegație de oameni de cultură din România în frunte cu Ana Blandiana. M-am dus la gara Chișinău s-o întîlnesc pe Ana Blandiana. Eram un mare admirator al ei, al versurilor ei, aveam cărțile ei, aveam discul unde-și recita versurile și iată că, în sfîrșit, mergeam s-o văd, să fac cunoștință cu această legendară Ana Blandiana. Trenul întîrzie, venise și o delegație de femei de la Liga Femeilor și cît stăteam acolo pe peron cineva m-a întrebat: „Pentru cine e acest fantastic buchet de trandafiri?” Zic: „Pentru Ana Blandiana.” S-a făcut alb la față și-mi zice: „Doamne ferește să nu cumva să i-l dați, pentru că va fi insultată, se va simțiofensată… Zic - “De ce?” “Păi nu știți că trandafirul este simbolul FSN-ului?” “Doamne Dumnezeule, m-am gândit eu, din cauza politicului am ajuns să nu mai am dreptul să înmînez o floare, pentru că poate fi luată ca o insultă. Zău, e o lume pe dos.” Noroc că nu a venit atunci, a venit mai tîrziu și am găsit alte modalități ca s-o întîlnim. Și mi-am mai amintit cum noi am ajuns în Basarabia să urîm brazii… Versurile lui Octavian Goga „La noi sînt codri verzi de brazi și cîmpuri de mătase” erau dintr-o lume de basm… Noi, în Basarabia, nu am avut brazi, nu am avut munți - munții sînt în țară, și brazii erau un simbol al fantasticii naturii române, la care noi doar visasem… Dar cînd au venit să ne aducă rușii brazi ca să-i planteze în faza sediilor de partid, să-i implanteze la Prut… au început să ne aducă mesteceni - noi am ajuns să urîm brazii și mestecenii, pentru că erau niște semne ale imperialismului. Uite ce face politica din plante, ce face din flori și asta trebuie să ne îngrijoreze.

- Care credeți, e modalitatea ideală de sincronizare, de conlucrare pentru a prinde din urmă o șansă, s-ar putea - ultima șansă?

- E greu să găsești un model. E ca și cum ai căuta o cheie care să deschidă toate lăcatele. Și nu există o asemenea cheie - sau dacă există nu prea știm noi de ea. Eu cred că trebuie tratată cu multă seriozitate problema românilor din Basarabia și a celor din Ucraina. Nu putem - cum spunea Titu Maiorescu… România a pierdut dreptul de a comite greșeli nepedepsite. Dacă nu vom fi serioși, dacă nu vom da dovadă de tărie de caracter, nu ne va respecta nimeni. Cui nu i-i lene își va șterge picioarele de noi. Trebuie să ne regăsim pe noi. Trebuie să ne regăsim economic. Țara trebuie să-și revigoreze forțele, să-și găsească modelul economic adecvat ca să nu devină o colonie. Să-și vîndă tot ceea ce fabrică, să aibă piețe de desfacere, să revină din nou în marea piață de desfacere a Rusiei. Vedeți - rușii au venit cu petrolul, dar noi de ce stăm cu mîinile-n sîn? Eu cred că aspectul economic are mare importanță în cazul de față, pentru că ceea ce s-a întîmplat cu Germania așa-zisă - Democratică - rolul principal l-a jucat totuși aspectul economic. Nu se mai gîndeau nemții la o reîntregire, dacă nu era atît de clar aspectul economic… Și uitați-vă cît de bogați au fost ei și cîte probleme au pînă acuma! A apărut șomajul în procent care nu a mai fost în istoria lor. E o problemă care pune piedici și unor popoare mari, cu mare potențial economic. În cazul de față, eu cred că în primul rînd trebuie să găsim omul potrivit la locul potrivit, trebuie să găsiți oamenii care se ocupă de relațiile cu Basarabia. Și dintr-o parte și din alta trebuie găsiți oameni potriviți pentru care aceasta este o datorie de suflet, nu un post pentru care primește leafă. Aici nu avem dreptul să greșim. Și să nu ne supărăm pe acești oameni sufletiști care vin și nu ne lasă în pace cu aceste probleme. Să ne bucurăm că ei au această sete, au acest zbucium pentru a ne aduna împreună. Pentru că, altfel, nu vom avea dreptul să pomenim nici numele lui Eminescu, nici numele lui Mihai Viteazul, al lui Ștefan cel Mare, nici al lui Al. Ioan Cuza, al multor români care ne exprimă. Nu vom avea dreptul să-i pomenim nici pe o parte, nici pe cealaltă parte a Prutului.

- Fiindcă am pornit dialogul nostru de la teatru, propun să ne întoarcem în final tot la teatru… Cum vă simțiți astăzi în sălile de teatru din București ca simplu spectator?

- Ei, în primul rînd faptul că sînt în România este un miracol. Pentru că eu nu am avut viză de ieșire din URSS și abia în 1984 mi s-a dat voie să vin în România pentru trei zile… Ei, vă închipuiți ce înseamnă pentru mine acum să pot vedea teatru cît vreau… să mă satur de teatru, care mai înainte îl ascultam doar la radio, cu urechea plecată… pentru mine este o eternă bucurie chiar și atunci cînd văd spectacole mai puțin inspirate. Pentru mine sînt frumoase pentru că sînt ale casei. Am și o nostalgie, pentru că uneori parcă mă gîndesc - Doamne Dumnezeule, am ajuns să montez cu rușii, cu estonienii, cu armenii - cu cine numai nu am lucrat - cu actori de diferite naționalități, și uite, numai cu regățenii, nu am avut ocazia să lucrez. Am avut solicitări, dar acum nu-mi mai pernite sănătatea, pentru că pentru mine spectacolele care le-am montat în timpul ocupației sovetice au fost ca niște rugăciuni care m-au ajutat să rezist… Chiar tema spectacolelor, nemaivorbind de platforma lor artistică… Tema era legată de oamenii care rezistă în fața grelelor încercări la care sînt supuși, de aceea nu mi-au mai rămas puteri și aș spune că nici nu e cazul, pentru că lucrurile merg bine. Studenții mei trec Prutul. Petru Vutcarău - fostul meu student de la Moscova (la Moscova nu numai că am montat spectacole, dar am fost și profesor la Institutul Teatral), fostul meu student montează la București. Deci am bucuria împlinirii; dacă nu am reușit să fac eu, face fostul meu student. E bine cînd elevul își întrece maestrul, duce mai departe ceea ce avea de gînd să ducă maestrul, maestrul în cazul de față face parte din zicala „Elevul își întrece maestrul” și e o atitudine față de propria-mi persoană.

- Vă mulțumesc pentru amabilitate și vă rog să acceptați a vă intervieva și altă dată pe această temă.

-              Cu plăcere.

 

A consemnat E. Guzun