30 de zile în “Siberia”:

căutînd în arhivele bucovinene

 

Cartea pe care o prezentăm aici este rezultatul a 30 de zile de documentare în Arhivele Bucovinei din Cernăuți, a contactului pe care cunoscutul intelectual sucevean Mihai Iacobescu l-a avut cu românii din nordul provinciei aflat astăzi în componența Ucrainei, dar și al solidei culturi istorice a autorului. De altfel, este grăitor faptul că Mihai Iacobescu își construiește cartea în jurul principiului potrivit căruia “mai poți afla ceva nou <chiar> dacă le știi pe cele vechi”.

În cele peste 450 de pagini, bogat ilustrate cu fotografii și argumentate cu tabele statistice, domnia sa abordează chestiuni de o importanță covîrșitoare privitoare la istoria românilor din nordul Bucovinei în perioada diferitelor stăpîniri sub care s-au aflat: habsburgică, sovietică și actuală, ucraineană. Parcurgînd un text nu doar bine documentat ci și excelent scris, Mihai Iacobescu avînd un real talent de narator, cititorul poate afla răspunsuri la o serie de posibile întrebări legate de istoria acestei părți de țară.

Una dintre acestea ar fi următoarea: a fost Bucovina în timpul stăpînirii habsburgice (1774 - 1918) un “model” de integrare și colaborare fructuoasă, armonioasă, multietnică și multiconfesională, așa cum pretindeau reprezentanții casei de Habsburg în încercarea de a clama “misiunea civilizatoare” a imperiului? Diversele argumente documentare oferite de Mihai Iacobescu duc în mod categoric spre un răspuns negativ. Politica de discriminare și de deznaționalizare sistematică promovată de autoritățile habsburgice, concretizată în înmulțirea deliberată a coloniștilor și a imigranților, în special ruteni și polonezi, deposedarea românilor de pămînturile strămoșești, interzicerea limbii române în școală și în administrație în scopul asimilării lingvistice a vorbitorilor, înstrăinarea averilor mănăstirești, a urmărit, în fapt, pierderea identității naționale a românilor și nicidecum “integrarea civilizatoare” a lor.

În anul 1774, partea de nord a Țării Moldovei era o zonă cu o mare concentrare de instituții religioase, cu un patrimoniu economic și cultural uriaș. Ocupînd-o, Casa de Habsburg a adoptat un ansamblu de măsuri prin care urmărea să atingă, deopotrivă, scopuri politice, economice și confesionale. Printre cele mai importante măsuri ale politicii habsburgice de diminuare a forței de rezistență a românilor s-a numărat transferul și redistribuirea proprietății mănăstirilor bucovinene spre alogeni. În mod concret, prin înființarea Fondului Bisericesc, moșiile și pădurile bisericești ale Bucovinei au fost trecute în administrarea unor străini, care au adunat venituri imense pentru Imperiul Habsburgic. Pînă și bisericile ctitorite de domnii sau boierii români de-a lungul secolului au căpătat stăpîni ruteni, polonezi sau nemți.

Secularizarea averilor mănăstirești și chiar desființarea majorității lăcașurilor, ruperea legăturilor tradiționale ale Bisericii din această zonă cu Mitropolia din Iași și punerea ei sub controlul unui centru religios din interiorul imperiului, subordonarea și transformarea clerului ortodox într-un aparat funcționăresc, apărător și executor al politicii imperiale, reducerea treptată a primatului religios în zonă, prin sprijinirea și înmulțirea altor confesiuni au avut drept consecință dureroasă aceea că, după 144 de ani de stăpînire imperială, românii bucovineni au ajuns, din situația de majoritari în anul 1774, la statutul de minoritate în anul 1918, în cadrul celor 12 etnii și 10 confesiuni ale provinciei.

Împotriva pericolului pierderii conștiinței și a identității naționale a poporului din care făceau parte au luptat cu consecvență și prin diferite mijloace intelectualii români ai vremii. Fondul arhivistic al Mitropoliei din Cernăuți cercetat de Mihai Iacobescu conține nenumărate memorii de protest împotriva modului cum se licitau și se exploatau moșiile și pădurile. De asemenea, merită reliefat și faptul că, timp de peste 50 de ani, cei aflați în fruntea clerului românesc, în special episcopul Eugen Hacman, s-au luptat din răsputeri pentru ca din banii Fondului Bisericesc să se ridice două edificii de mare importanță pentru spiritualitatea românească din Bucovina, și anume: Catedrala Ortodoxă și Palatul Mitropolitan din Cernăuți.

Din păcate, însă, clădirile au avut aceeași soartă potrivinică pe care au avut-o și românii bucovineni. Catedrala Ortodoxă a fost folosită, chiar din momentul terminării sale, în anul 1854 și pînă în 1856, ca depozit de alimente pentru armata austriacă. După al doilea război mondial importanta clădire a fost, chiar, desființată de către sovietici, fiind folosită pe rînd, ca depozit de mărfuri sau ca sală de expoziție în care să fie etalate “realizările socialismului biruitor”. În prezent, deși Catedrala Ortodoxă și-a redobîndit menirea inițială, de lăcaș de cult, aici nu se slujește decît în limba ucraineană, drepturile preotului român fiind extrem de reduse.

În cartea domniei sale, Mihai Iacobescu reliefează și activitatea elitei românești pentru apărarea, afirmarea și emanciparea românilor din Bucovina. Elita românească, influențată de contactul cu reformele iozefine, cu civilizația austro-germană și cu filosofia luministă, dar și de legăturile permanente cu cărturarii din Moldova și din Transilvania, a fost preocupată de două chestiuni importante, și anume: îmbunătățirea situației materiale și spirituale a românilor din Bucovina și ralierea acțiunilor lor la cauza generală a românilor.

Cititorul poate afla știri interesante despre o serie de personalități române care au trăit și activat în Bucovina între anii 1774 și 1918. Amintim aici pe cărturarul iluminist, mare reformator, Vasile Balș, militant pentru menținerea individualității Bucovinei în cadrul Imperiului habsburgic, pe Isaia Băloșescu, Iraclie Porumbescu, Constantin Morariu și Dimitrie Dan, preoți cu un loc bine stabilit în istoria culturii românești, pe mitropolitul Silvestru Andreievici-Morariu și pe părintele profesor Simeon Florea Marian.

La supraviețuirea morală și spirituală a românilor bucovineni o substanțială contribuție au avut-o cele cîteva publicații periodice în limba române din secolul al XIX-lea și din primele două decenii ale celui următor. Dintre acestea, s-au remarcat gazeta Deșteptarea, între anii 1893 și 1904 și revista Candela, între anii 1882 și 1914, ambele apărute la Cernăuți.

Revenind în actualitate, Mihai Iacobescu îi înfățișează cititorului modul cum trăiesc și felul în care gîndesc românii nord-bucovineni rămași dincolo de sîrma ghimpată. Impresionante prin simbolistica, dar și prin tragismul lor, sînt capitolele III, Strada 28 iunie 1940 și VIII, O vizită la o familie îndoliată de pierderea fiului ucis de rusofonii adversari ai susținătorilor lui Mircea Druc din Basarabia. Alte întîlniri, convorbiri, relatări și evocări i-au oferit lui Mihai Iacobescu ocazia ca, reflectînd asupra implicațiilor politicii bolșevice din fostul imperiu sovietic și din lagărul socialist european să se creadă încă într-un invizibil infern dostoievskian al Siberiei.

 

Elena Chiaburu