Lumea carpatică

Revistă de cultură și civilizație tradițională, Suceava, nr. 2 (6)/2003

 

Inaugurată cu o serie româno-ucraineană, revista sucevean㠄Lumea carpatic㔠continuă tradiția edițiilor sale bilingve cu prezentul număr româno-polon, în respectul liniei directoare pe care Pavel Blaj, redactorul-șef al publicației, o formulează explicit în Cuvîntul înainte (p. 4), și anume aceea de a promova „efortul comun al popoarelor carpatice la crearea culturii și civilizației din regiune”, precum și „interferențele istorice, culturale și interetnice [sic!]” din acest areal.

Numărul de față este așadar rezultatul contribuției unor specialiști români în istorie, istorie literară și folclor, cărora li s-au alăturat, în efortul de a contribui la fundamentarea noțiunii-cheie de „lume carpatică”, etnologi și lingviști de marcă de la Universitatea Jagiellonă din Cracovia: Ion Drăgușanul, Românul Ciprian Porumbescu, polonul Szerlecki și revelația libertății neamului; Veniamin Ciobanu, Considerații privind raporturile Moldovei cu Polonia, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare (Partea I); Ewa Kocoj, Faptele legendare ale lui Ștefan cel Mare în contextul credinței populare și a [sic!] iconografiei bisericilor pictate din Bucovina. Partea I. Spre Roma; George Sârbu, Vară în Carpați - atestări de folclor, divertisment și regăsiri; Stanisława Trebunia Staszel, Panii și guralii - sau fascinația Munților Tatra și a țării guralilor în timpul neoromantismului (așa numita epoca Młodo Polska); Anna NiedŸwiedŸ, Icoana Maicii Domnului de la Czêstochowa, ca simbol religios și național; Joanna Porawska, Cuvintele român-moldav-valah în limba polonă ca atestare a contactelor culturale din zona carpatică; Doina Cernica, „Labiș” la o vîrstă pe care Labiș n-a avut-o.

Pentru decelarea elementelor de bază ale raporturilor omului cu mediul (în speță cel carpatic), cea mai semnificativă contribuție se dovedește a fi studiul prof. Joanna Porawska (șefa Catedrei de romanistică de la Universitatea Jagiellonă), care, făcînd o cercetare punctuală asupra etnonimelor român, moldav și valah așa cum sînt ele reflectate în limba polonă, ajunge, de fapt, la o perspectivă mult mai largă, asupra limbii văzute ca „fapt socio-cultural”, ca imagine a lumii. Într-un asemenea context (abordat etnolingvistic), ne-am putea aștepta ca valorizarea termenilor prin care se desemnează alteritatea, out-group-ul, să fie una negativă. Or, întemeindu-se pe un bogat material lingvistic prelevat din graiuri populare vorbite în Silezia (Cieszyn și Žywiec), autoarea ajunge la concluzia că setul de fapte lingvistice ilustrînd reprezentări sociale referitoare la români nu include în sine nuanțe depreciative. Faptul, pus pe seama unei percepții supraunitare, „proprie muntenilor” în ansamblu (p. 77), prin care locuitorii arealului carpatic se recunosc ca fiind asemănători, ca aparținînd unei culturi și unei civilizații relativ coezive, ar fi efectul amprentei particulare a mediului, precum și al interacțiunilor intense și nemijlocite ale populației băștinașe cu românii transhumanți.

Fără a neglija abordarea de tip lingvistic, Joanna Porawska urmărește tratamentul fonetic al termenilor dialectali vizați (atît de înrădăcinat, încît ajunge să se perpetueze chiar la dubletele neologice ale acestora; vezi forma Multenia pentru Muntenia, semnalată la p. 80, n. 2 ca figurînd în prima variantă, de șpalt, a unui ghid turistic), precum și evoluțiile lor semantice, uneori spectaculoase, pe care autoarea le justifică însă tot prin invocarea specificului local, tradițional, întrucît „viziunea etnolingvisticii actuale” (p. 69) este coordonata în care își ancorează, declarat, demonstrația. Într-adevăr, sensurile actuale ale corespondentelor poloneze ale termenilor român, moldav și valah - care reflectă, într-un fel sau altul, „influența culturală a valahilor” (p. 77), majoritatea fiind circumscrise sferei păstoritului - ilustrează convingător ipoteza romanistei poloneze cu privire la primatul factorului etnocultural în fixarea în limbă a unor valori (în cazul de față mai degrabă cognitive decît emoționale) și atestă masiv ruperea legăturii semantice cu etnonimele de origine.

O ultimă mențiune vizează redactarea, operație tehnică în mod cert foarte solicitantă nu doar ca urmare a organizării textului pe două coloane, corespunzătoare celor două limbi (română și polonă), ci și din cauza numeroaselor semne diacritice utilizate; totuși, o mai mare rigurozitate ar fi recomandabilă, întrucît non-concordanțele, destul de numeroase, între varianta românească și cea poloneză (vezi, la p. 69, redarea prin æ a lui ê - înlocuit la p. 79, în Bibliografie, prin semnul [‘’]! - în titlul Nowa ksiêga... sau, la p. 71, forma zapùani’’ska pentru zapłanin?skč), la care se adaugă unele traduceri puțin stîngace (cum ar fi cea propusă pentru Zago rska, ’muntenii de dincolo’, p. 71), îl pot dezorienta pe cititor.

Consistența și varietatea materialului faptic pus la dispoziția celor interesați, a româniștilor în special, vin să se adauge meritelor deja menționate ale acestui studiu, care completează perspectiva asupra unor elemente lexicale al căror rol capital în structurarea comunității lingvistice românești și evoluția romanității răsăritene a fost subliniat nu o dată (vezi, în special, V. Arvinte, Român, românesc, România, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983).

 

Luminița BOTOȘINEANU