MEMORIA LIMBII ROMÂNE

 

Specialist în domeniul lingvisticii românești, profesorul universitar Ion Popescu-Sireteanu, chiar dacă a desfășurat o bogată și variată activitate literară și științifică (articole, studii, cărți, ediții, monografii, volume de versuri și proză, literatură pentru copii) a rămas legat statornic de două domenii fundamentale de cercetare: etimologia și onomastica. Deși sînt interesante și valoroase pentru istorie, etnografie și lingvistică, acestea pun nu puține probleme dificile în fața cercetătorilor. O dovedesc cu prisosință și cele două cărți ale profesorului de la Universitatea “Al. I. Cuza”, apărute în 2003: Limbă și istorie românească (Editura Augusta, Timișoara) și Vechi nume românești (Editura Vasiliana ’98, Iași).

Prin problematică și mod de abordare, aceste volume se situează pe o direcție de continuitate și noutate, prin metode și rezultate, într-un domeniu cu multe controverse și chiar neclarități sau erori, perspectivă pe care o anunțau două cărți anterioare ale acestui harnic și pasionat cercetător al trecutului românesc: Limbă și cultură populară și Cuvinte românești fundamentale. De fapt, cărțile din 2003, ca și cele menționate anterior, se înscriu într-un vast și ambițios proiect de cercetare interdisciplinară, inițiat de autor: Memoria limbii române (fericit ales acest titlu, sugestiv și semnificativ!). Sub acest titlu generic au apărut, începînd cu 1997, patru volume importante ce pun în evidență erudiția autorului, substanța contribuțiilor, specificul analizei și noutatea multor puncte de vedere argumentate, mai ales în ceea ce privește vechi nume românești (apelative și nume proprii - de loc și de persoană).

Ultimul volum din serie, intitulat Vechi nume românești, dă consistență și relief preocupărilor autorului, legate de acest spațiu de cercetare pluridisciplinară, printr-o documentare bogată, cu un material faptic interesant și cu soluții inedite privind originea, vechimea, atestarea și răspîndirea unor lexeme din limba română. În Prefață, autorul însuși mărturisește că această carte demonstrează argumentat „continuitatea românilor în Transilvania”, pornind de la exemple care justific㠄explicații noi, pe baza unor documentații ample”, care invocă permanent „fondul lexical moștenit”, respingînd cu obstinație originea străină (slavă, bulgară, maghiară) a unor nume comune și a unor antroponime și toponime vechi sau răspîndite, în dialecte și graiuri românești sau general-cunoscute (Maramureș, Bogdan, Mușat, Iași ș. a.). Un loc aparte îl ocupă studiul-sinteză Numele lui Eminescu, care, sîntem convinși, va genera reacții și atitudini divergente.

În întregul său, volumul pune în evidență cîteva aspecte relevante, caracteristice pentru întreaga activitate științifică a lui Ion Popescu-Sireteanu. Cel dintîi, după părerea noastră, îl reprezintă obiectivitatea științifică și buna-credință a autorului, chiar și în legătură cu probleme controversate, cu implicații politice sau naționalist-șovine, stînd sub semnul polemicii și al confruntării de opinii, situate uneori alături de adevărul istoric, dovedit și acceptat de majoritatea specialiștilor, avizați și recunoscuți.

Tocmai în această dispută, autorul ține seama de ceea ce s-a scris referitor la chestiunea abordată, aduce argumente și respinge ipotezele sau concluziile altora, invocînd numeroase fapte istorice dialectale, onomastice și folclorice, ceea ce îi permite avansarea unor explicații ori soluții etimologice noi. Geografia lingvistică, atestarea istorică și sociologia limbii (sincronic și diacronic) sînt permanent avute în vedere.

În egală măsură, impresionează marea suprafață a materialului cercetat, pe baza unei ample și riguroase documentări, ca și a unei precizii remarcabile, mergînd pînă la amănunte privind atestarea, pronunția, variantele fonetice, varietatea legilor fonetice și a modificărilor semantice.

Nu în ultimul rînd, trebuie invocat și curajul (științific) al autorului pentru a susține punctele de vedere, noi și chiar îndrăznețe, în raport cu ceea ce au afirmat reputații specialiști români și străini referitor la chestiunile în discuție. Desigur, prea frecventa invocare a unor apelative dispărute din grai, ca și explicarea prin evoluții fonetice „construite” a etimologiilor propuse nu vor fi cu ușurință acceptate. Ne gîndim îndeosebi la studiile consistente despre Maramureș, Dan, Iași, Bogdan, care deschid, totuși, o nouă perspectivă etimologică în cercetările de lingvistică românească actuală.

Cel de-al IV-lea volum din Memoria limbii române îl recomandă, pe drept, pe Ion Popescu-Sireteanu ca un cercetător format, un erudit și un intelectual patriot.

 

Ilie DAN