Altminteri, despre ritual (și comunitate)

 

Simptom al reflexivității, întoarcerea privirii  înapoi spre ființa umană, pentru a-i explica datele în modernitate, duce la o întîlnire cu două valențe. Mai întîi, e necesar un efort substanțial de încercare a limitelor conceptuale, pentru a  „actualiza” scenariile arhaice ale omenirii. Bibliografia vastă din domeniul antropologiei și etnologiei permite selectarea celor mai generoase suporturi teoretice. Efectul revers al aducerii la zi a datelor culturale este găsirea unei coerențe a timpului actual prin axele sistemului tradițional și astfel modernitatea este ridicat㠄prin extensie” la înălțimea arhetipurilor.

Este acesta un joc în oglindă al celor două momente ale civilizației, o confirmare a unuia în privirea celuilalt, ca să preluăm o sintagmă dragă lui Pascal Lardellier, profesor de Științele Informării și Comunicării la Universitatea Bourgogne. Cartea  sa, Teoria legăturii ritualice, a apărut la Paris în 2003 și Editura Tritonic a adus-o în cel mai scurt timp și în România. Adept al viziunii interacționiste, Lardellier ia ca sprijin toeretic lucrări precum cele ale lui Mauss, Durkheim, Goffman, Eliade sau Baladier și studiază de foarte aproape tiparele comunicării, scenariile repetitive ale societății, ridicate la rangul de ritualuri. Demersul se situează pe linia cărții lui Roland Barthes din 1957, Mitologii, volum dedicat “miturilor vieții cotidiene franceze”.

Cele cinci capitole ale cărții, precedate de o introducere cu funcție fatică, (de atenționare a cititorului prin preluarea unui subiect la modă: Rit și postmodernitate), au o mișcare centripetă, către analize ale manifestărilor de ordin politic, artistic sau monden, de la Renaștere pînă în zilele noastre. Clarificările de ordin teoretic din primele capitole, Pluralitatea antropologiei, Ritul, un obiect științific total, mai rar întrerupte de exemplificări din realitatea cunoscută secolului al XXI-lea, sînt treptat înlocuite de glisări către „cazuri” propriu-zise ale zilelor noastre: Riturile și mass-media. Ultimul capitol al cărții lansează concepte și termeni, pe fundațiile solide ale cercetărilor anterioare din domeniul antropologiei sau semioticii. În ajutorul acestor redenumiri vine glosarul întocmit de autor și așezat în finalul excursului său științific. Postfața lucrării este semnată de Alain Caille, sociolog și coordonator al revistei „La Revue de Mauss”.

Avem, desigur, în față o operă de frontieră, ce-și propune un scop îndrăzneț, nu lipsit  de utilitate  de  a uni antropologia  cu  știința  modernă  a  comunicării  printr-o paradigmă: cea a darului. În centrul oricărui ritual menit să certifice o schimbare de statut se află dobîndirea unui lucru cu prețul altuia. În schemele inițiatice, ființa umană, perisabilă, este ucisă în mod simbolic, uneori într-un mod violent, cu scopul de a căpăta o dimensiune sacră, atemporală, participantă la mit. Pascal Lardellier analizează cu aceleași instrumente înfățișările demnitarilor, Festivalul de la Cannes, susținerea tezei de doctorat sau piesele de teatru și expozițiile, decretînd funcția de relație socială a ritualului (p.12). O explicație a demersurilor de acest tip, dese în ultima perioadă, e, poate, slaba cunoaștere a dimensiunii actuale a omenirii. Așa cum observă C.G.Jung, este atît o misiune ingrată, cît și dificilă să spui ceva demn de a fi luat în seamă despre omul contemporan, în timp ce datele despre lumea arhaică pe care le avem ne așază într-o poziție mai favorabilă.

Pascal Lardellier ajunge la concluzia lui Mircea Eliade atunci cînd observă valența culturală a ritualului, prin intermediul căruia se transmite tradiția. Rolul esențial al tiparelor fixe, recurente, este și mai clar în ritualizarea ce domină manifestările umane, ca efect al dispoziției către sacru, pe care Roger Caillois a pus-o în discuție. Ritualul este „partea simbolică ireductibilă a omului”(p.13), a cărui funcție de bază este de a (re)introduce ordinea într-un interstițiu existențial. Evident, les rites de passage, ceremonialele de nuntă, de înmormîntare etc. au această menire, însă în ce mod putem pune precauțiile de îmbarcare pe același nivel cu ele? Aparent, le unește „reducerea stresului” (p.69). A. M. Hocart a clarificat încă din 1954 faptul că ritualul nu poate fi explicat ca protecție împotriva stresului rezultat din schimbarea survenită în viața cuiva, ci ritualul este cel care face anumite evenimente importante și astfel provoacă stresul.

Noțiuni de lingvistică sau pragmatică vin și ele să reconfigureze ceea ce se știa despre ritual. Fiind un canal, acesta are și un rol normativ, în combaterea formelor de dezordine și introducerea unui sens nucleic. În acest punct,  autorul îl întîlnește din nou pe Mircea Eliade, dar și pe Caillois, căci recunoaște procesul regenerativ al „utopiei necesare” conținute de ritual. În acest sistem se poate suprapune ca poziție centrală, ordonatoare, funcția regală în țările monarhice. Regele, prin locul său, garantează coeziunea socială, alături de continuitatea istorică, ambele valori ale ritualului însuși.

La întrebarea ce începe să-l urmărească pe cititorul acestei cărți: „Este orice

scenariu fix sau oficial un ritual?”, autorul propune o ierarhie a importanței evenimentelor moderne. Cele dintîi sînt „ritualurile sociale și comunitare”, în care regăsim ceremoniile religioase și politice (cu varianta confruntărilor electorale văzute drept „liturghii profane”), apoi riturile de instituire în grad sau la susținerea lucrărilor și scenariile sociale de tip cocktail sau alocuțiuni. Mai interesant este faptul că în cadrul acestor tipare, unele doar aspiră la statutul suprem, fiind „ritualizate” (Jocurile Olimpice, decernarea Oscarurilor etc.). Neîndoielnic, avem în desfășurarea acestor mărci ale secolului curent semne ale importanței decorum-ului, „spect-actorului” (cum îl numește autorul pe cel ce legitimează prin privire), a contextului ce între-rupe cotidianul. Ceea ce lipsește este magicul, pentru că orice ritual are ca inimă pulsatilă procedeul magic, singurul care îi dă puterea de mediere spre o altă lume. Un posibil răspuns la această dilemă se află în postfața lui Alain Caille, pentru care deritualizarea devine un ritualism, conducătorii trebuind să semene oamenilor simpli (p.223). Ar putea atunci dispariția magicului explicit să justifice așa-numita magie a evenimentelor mondene?

Celălalt tip de ritual este „de interacțiune” și cuprinde situații formale (interviuri de angajare) sau informale (discuții modelate de coduri sociale). Alternarea permanentă a termenilor ritual și rit  ridică o altă întrebare ce se păstrează pînă la finalul cărții. În ciuda unei delimitări teoretice („ritualul reprezintă ansamblul de texte, provenite în special din tradiție, care ordonează regulile de organizare a ritului”[p.29], ritul este „un context social particular, instaurat în sînul unui dispozitiv de natură spectaculară, caracterizat prin formalismul său, și un ansamblu de practici normative”), cei doi termeni par să se înlocuiască unul pe altul într-o relație de sinonimie, pusă în evidență de coordonare: „Ritul nu este totul, și nu totul este ritual”. De asemenea, scenarii riguroase, precum oficierea căsătoriei, sînt ritualuri propriu-zise, și nu rituri. Cele din urmă se constituie din elemente ale obiceiului: de exemplu, gestul așezării coroanei pe cap în timpul slujbei de cununie este un rit.

Fără context ritualul nu există, și aici intră în scenă dispozitivele ritualice, shifters, ale stării căutate. Un rol important îl are decorul, prin toate variantele lui: covorul roșu, gardul de separare a spațiului (să fie aici magicul depozitat în subconștient sau e vorba de o dimensiune pur utilitară?), tribuna de etalare, toate forme ale teatralizării, fără de care operația mentală a sacralizării spațiului nu se poate face (p.89).

Preceptul lui Toma D’Aquino „ tot ccea ce este primit este întotdeauna primit în  funcție  de  regulile  receptorului”,  îl  consacră  pe  acesta  ca  premergător  al  științei comunicării. Fără a ridica mass-media  la o funcței ritualică, acest dicton îi definește existența, permanenta închinare la cerința pieții. Relația receptor - emițător este una pragmatică, sub norma stimulului cu răspuns. Raportul dintre Eu și „generalized Other” (p.188) corespunde rolului formator al supraego-ului freudian, și fiecare se definește prin oponent. Acestă relație este definită de Lardellier ca o „dublă constrîngere ritualică”, de asemenea cuprinsă în paradigma darului. Oferim ceea ce se așteaptă de la noi pentru a nu coborî sub imaginea din ochii Celuilalt. Tot aici se încadrează aparițiile președinților, starurilor sau a conducătorilor de doctorat, musai cuprinse în așteptările auditoriului: sobrietate, eleganță etc.

„Sindromul Potemkin”, care constă în spoirea aparențelor pentru vizite oficiale, vechi din Renaștere, este încă observabil și frapant pentru locuitorii orașelor vizate. El oferă vizitatorului ilustru imaginea dorită pentru ca, la rîndul ei, comunitatea să fie regenerată prin a-l fi privit pe suveran. Acestea par a fi hierofanii moderne, autorul văzînd în ele nu o apariție, ci o încarnare, un appar-etre al așteptărilor publicului de la o personalitate. Avem, așadar,  în centru structurarea puterii prin ritual și privire, cea din urmă fiind încărcată cu forțe mitice, de la privirea panoptică a divinității, la Medusa și ochii Șarpelui din colindele românești.

Ritualul este prin urmare un punct central al umanității care se comunică prin intermediul lui și aparține unei comunități. Conceptele antropologice folosite pentru a înțelege mecanismele sociale au fost extinse  primind sub ele gesturi aparent firești și parcă au lăsat în afară ceea ce inițial au definit: mentalul arhaic pătruns de existența în sînul mitului. Problema pe care o pune cartea ajută omul modern să se regîndească și să se redefinească descoperindu-și tiparele repetitive, numite aici și acum rituri.

 

Adina Hulubaș