TROIȚE  ROMÂNEȘTI

 

Pe linia străvechilor monumente care străjuiau răspîntiile în antichitatea greco-romană (altarele Triplei Hecate, Hermele, sau cele închinate zeiței Trivia, unele dintre ele prezente cîndva și în spațiul nostru etnocultural), troițele românești trebuie privite ca niște ipostaze autohtone ale acestora. Și este de presupus că, într-o primă etapă, aceste structuri arhitectonice ale artei țărănești erau amplasate tot la intersecțiile drumurilor. Stau mărturie numeroasele atestări ale fenomenului de pe întreg cuprinsul țării, dar și credința că răscrucea reprezintă un loc slab, bîntuit de spirite rele, care ar putea să-i producă omului tot felul de neplăceri.

Referindu-se la prezența unor astfel de simulacre ale altarelor în spațiile de care vorbim, Petru Caraman arată că prezența lor, la mai multe popoare ale lumii, era justificată de practici funerare arhaice, constînd în expunerea cadavrelor pe platforme și, mai apoi, în îngroparea acestora în locurile de întretăiere a căilor de acces. Puternica implicare a acestor monumente tradiționale românești în cultul morților întărește afirmația cărturarului menționat.

Interesul față de asemenea construcții s-a manifestat la noi încă de timpuriu. Pe la 1910, Tudor Pamfile a inclus în volumul său privitor la industria casnică și unele desene cu troițe, a căror valoare documentară este unanim acceptată. Cam în aceeași perioadă au apărut și alte lucrări, în care sînt prezente monumentele în discuție. Prima îi aparține pictorului sas Anton Keindl, iar cea de a doua lui Ion Voinescu, autorul albumului Monumente de artă țărănească din România, prefațat de Nicolae Iorga. Istoricul consideră că troițele sînt „ctitorii ieftine ale unor credincioși, care nu aveau mijloace de a-și arăta credința prin durarea unei biserici”. Adaugă însă c㠄la obîrșie cred au fost altceva”.

Subiectul i-a mai preocupat pe Al. Tzigara-Samurcaș (1909, 1928), Grigore Ionescu, Tache Papahagi și, îndeosebi, George Oprescu. Acesta din urmă consideră troițele „curioase și impresionante manifestațiuni ale credinței”, care satisfac, totodată, și „restul de superstiție păgîn㔠rămasă în sufletele oamenilor. De curînd, s-a apropiat de această temă și cercetătorul Costion Nicolescu, de la Muzeul Țăranului Român, care urmărește prezența unor astfel de monumente în mai multe sate din județul Gorj (cursul mijlociu al Jiului), o zonă de maxim interes pentru chestiunile în discuție.

Cea mai serioasă cercetare asupra troițelor românești o întreprinde însă Romulus Vulcănescu. Studiul său din 1947, Funcțiunea magică a troiței, apărut în „Cercetări Folclorice” I, rămîne o sursă bibliografică de referință, chiar dacă, un sfert de veac mai tîrziu, avea să fie reluat și extins substanțial în volumul Coloana cerului. Demersul științific al etnologului bucureștean este cît se poate de consistent și de convingător. Ceea ce se resimte însă, la tot pasul, este absența unui suport iconografic pe măsură. Adică a documentelor etnografice care să completeze și să nuanțeze toate considerațiile teoretice, metodologice sau aplicative formulate de autor.

Într-adevăr, fotografiile (insuficient de concludente) - reproduse în volumul Coloana cerului la această temă - sînt prea sărace pentru a ilustra un fenomen de o asemenea anvergură. Nu este un reproș la adresa autorului, pentru că vremurile erau atît de ostile, încît numai o conjunctură fericită a făcut ca studiul să apară așa cum a fost redactat. Ne exprimăm doar regretul că multe dintre aceste mărturii de civilizație sătească, încărcate de atîtea și atîtea semnificații, nu au putut fi surprinse pe peliculă foto înainte de a se deteriora sau de a fi dispărut pentru totdeauna.

După mai bine de treizeci de ani de la publicarea cărții lui Romulus Vulcănescu, atunci cînd aproape nimeni nu mai spera că o asemenea temă ar putea fi abordată din nou, iată că evenimentul s-a produs. Editura Vestala din București pune la îndemîna celor interesați un foarte frumos album consacrat troițelor românești. Lucrarea este realizată de același neobosit cercetător Ionel Oprișan, a cărui activitate publicistică din ultimul deceniu stîrnește admirația confraților de breaslă.

Cele aproape două sute patruzeci de pagini ale volumului adăpostesc peste patru sute de fotografii color, aproape toate efectuate pe teren, cu aparatură foto performantă, timp de cinci ani. La capătul acestor îndelungi călătorii, pe parcursul cărora a descoperit atîtea frumuseți, dar și situații de-a dreptul alarmante, autorul este pe deplin îndreptățit să spună că lucrarea sa trebuie înțeleasă și ca „un strigăt disperat de ajutorare a unor monumente fundamentale pentru definirea noastră spiritual㔠(p. III).

Volumul lui I. Oprișan nu este un album obișnuit. Aspirațiile sale sînt mult mai mari. Deocamdată el ne oferă o amplă tipologie a troițelor românești, însoțită de un substanțial studiu introductiv și de succinte comentarii pentru fiecare imagine foto în parte. Ediția este bilingvă, textul în limba engleză fiind pregătit de Laurențiu Hanganu. În viziunea autorului, actuala apariție editorială reprezintă doar o primă etapă din realizarea proiectului pe care îl are în vedere. E drept, una foarte importantă, de care vor depinde următoarele două, dar nu o lucrare pe deplin încheiată. Pasul următor îl va constitui elaborarea unui studiu, se înțelege monografic, în care problematica troițelor va fi analizată în ansamblul culturii românești.

Cea de a treia etapă a acestui ambițios și atît de lăudabil demers științific o va constitui cercetarea comparată a troițelor românești, privite în context european. O abordare complexă, ce îl va solicita foarte serios pe inițiatorul proiectului, dar care se anunță de pe acum extrem de fertilă. Este, într-adevăr, singura modalitate de a pune în lumină, așa cum se cuvine, originalitatea și autohtonismul unor monumente stilimorfe, cu o asemenea încărcătură mitico-magico-religioasă, trimițînd spre totemismul arboricol ori spre cultul străbunilor.

Convins că problematica urmărită nu a putut fi cuprinsă în totalitate, poate și din cauza exigențelor pe care și le-a impus, autorul solicită sprijinul tuturor acelora ce ar putea să-i furnizeze informații asupra altor coloane ale cerului sau troițe vechi, la care, dintr-un motiv sau altul, nu a putut ajunge. Astfel de precauții îl călăuzesc și atunci cînd clasifică materialele din prezentul volum, dovadă că le situează sub genericul: o tipologie.

O problemă care ar trebui, poate, avută în vedere, în perspectiva cercetărilor viitoare, este aceea a zonelor mai puțin prezente în actuala ediție a lucrării. Ne gîndim, mai ales, la Moldova centrală și nordică, inclusiv la ținuturile din stînga Prutului. Cum era și firesc, autorul s-a lăsat condus, ca de un adevărat miraj, în primul rînd spre acele regiuni în care s-au conservat cele mai arhaice forme ale acestor monumente sătești : Alba, Argeș, Buzău, Făgăraș, Gorj, Maramureș, Vrancea ș.a. Troițe cruciforme, inclusiv din categoria celor înscrise în cerc, se găsesc însă și în satele moldovenești neinvestigate încă.

Autorul înclină să creadă că formele străvechi ale troițelor, cu implicații magico-mitico-simbolice, ar fi dispărut din Moldova de sub munte și din Bucovina încă din secolul al XIX-lea, ca urmare a influenței catolicismului polonez. E greu de înțeles cum ar fi fost posibil așa ceva în cazul a două confesiuni diferite, ale căror relații au fost cvasiinexistente. Dar chiar dacă am admite o asemenea ipoteză, trebuie să presupunem că înlocuirea monumentelor vechi cu altele noi s-a produs mai întîi în Polonia. Lucrurile nu par să stea însă așa. Un voluminos albun de artă populară poloneză, publicat în anul 1968 de Al. Jackowski și J. Jarnuszkiewiczowa, cuprinde și douăzeci și cinci de asemenea structuri arhitectonice (stîlpi, troițe ediculare etc.), toate foarte vechi, care probează contrariul.

Referitor la zonele din stînga Prutului și la alte regiuni răsăritene ale țării, se spune că acestea au fost invadate, încă de timpuriu, de „Răstignirile cu Iisus pictat pe șabloane metalice, numite în Basarabia figura, de prost gust, impiedicînd orice altă formă de manifestare” (p. XIII). Este, într-adevăr, o realitate ce nu poate fi contestată. Dincolo însă de kitsch-urile incriminate, dăinuie în Basarabia vechile troițe construite din lemn sau din piatră, a căror valoare documentară și artistică nu poate fi trecută cu vederea. Multe dintre aceste monumente sînt reproduse în albumul intitulat Poliptic moldav, publicat la Chișinău, în 1985, de Pavel Balan și Vlad Druc.

Fără îndoială, intenția autorului este aceea de a grupa documentele etnologice adunate după criterii științifice cît mai riguroase, care să poarte, pe cît posibil, pecetea propriei viziuni asupra fenomenului investigat. Este o chestiune care îl preocupă și în cazul comentariilor de fond, despre care ne asigură că, față de cele ale predecesorilor, sînt „într-o altă nuanțare”. Cititorului avizat nu-i scapă aceste lucruri. Este, de altfel, șansa cercetătorului de teren de a veni cu un plus de prospețime și inedit în domeniul pe care îl abordează. În privința noutății, nu încape nici un dubiu că aceasta este dimensiunea fundamentală a cărții lui I. Oprișan.

Cu toate acestea, clasificarea pe care o propune în albumul de față este, în cea mai mare parte, tributară aceleia făcută de Romulus Vulcănescu : monumente sacre de structură precreștină (stîlpi ai cerului, coloane ale cerului), monumente de structură creștină (troițe cruciforme, troițe iconoforme, troițe de incintă) etc. Dar asta nu înseamnă că interesul lucrării se diminuează în vreun fel. Una este să ți se spună ceva despre troițele ediculare sau discofore, despre troițele-cruci în cerc („roata valahă”), ori despre troițele funerare (arboricole), și alta să ai posbilitatea de a vedea atîtea ipostaze ale monumentelor respective, grupate pe zone sau arii folclorice în funcție de frecvența lor. Cartea rămîne o contribuție unică, pentru că nimeni nu a mai realizat o cercetare de asemenea amploare pe această temă.

 

 

 

BIBLIOGRAFIA  FOLCLORULUI ROMÂNESC

 

Nume de referință în folcloristica românească, Ion Mușlea s-a arătat interesat de aproape toate domeniile culturii noastre populare tradiționale. Opera sa nu este vastă, dar se impune prin seriozitatea și temeinicia cu care a fost întocmită. Indiferent de problematica abordată - domeniul obiceiurilor, practicile magice, înscenările rituale, jocurile de copii, plastica folclorică, proza populară sau momente din istoria folcloristicii - studiile pe care le-a realizat sînt exemplare în cele mai multe privințe. Rigoarea și spiritul științific, ce l-au călăuzit în permanență, răzbat și din cercetările de teren pe care le-a făcut, cele din Țara Oașului impunîndu-se în chip deosebit.

Vocația lui era însă aceea de întemeietor. Prin 1930, la îndemnul lui Sextil Pușcariu, elaborează memoriul pentru înființarea Arhivei de Folclor a Academiei Române, instituție ale cărei baze aveau să fie puse în același an. Felul în care a gîndit și a analizat, pînă în cele mai mici detalii, structura viitorului fond documentar, minuțiozitatea și claritatea dovedite în redactarea chestionarelor, atenția și intuiția manifestate în privința alcătuirii rețelei de colaboratori externi au făcut din arhiva de la Cluj un model de adunare și tezaurizare a documentelor etno-folclorice.

Doi ani mai tîrziu, adică în 1932, reușea să scoată cel dintîi număr al „Anuarului Arhivei de Folclor”, periodic de primă însemnătate în presa din domeniul folclorului și al etnografiei. S-a ocupat apoi de excerptarea informațiilor din cele nouăsprezece volume cu răspunsuri la chestionarul lingvistic al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, în vederea alcătuirii Tipologiei folclorului românesc, așa cum se înfățișa acesta în cele 17.000 de pagini în manuscris. Și tot în acestă perioadă, a debutului marilor sale proiecte, trebuie să situăm și interesul constant pe care l-a vădit față de alcătuirea bibliografiei folclorului. Un instrument de lucru pe care îl socotea esențial pentru noua direcție științifică ce se impunea în cercetarea culturii noastre populare.

Fără ajutorul unei astfel de bibliografii, spunea Ion Mușlea, „oricît ar vrea un cercetător să se țină la curent cu tot ceea ce s-a publicat, referitor la disciplina în care lucrează sau în care s-a specializat, sînt o mulțime de articole care îi scapă și de publicații care nu-i sînt accesibile” (p.198). Preia, așadar, ștafeta, de la cei ce publicaseră o bibliografie a folclorului (pe anii 1921-1929) în revista „Dacoromania”, și nu va mai abandona această îndeletnicire timp de peste un sfert de veac. Munca era însă mult prea grea, pentru a putea fi dusă la capăt, în bune condițiuni, de un singur om. Mai ales dacă avem în vedere cît de mult îl solicitau celelalte preocupări profesionale pe care și le asumase.

Alături de el sînt chemați colaboratori harnici și pricepuți, cum ar fi Laurențiu F. Nemeș, care a contribuit la alcătuirea bibliografiei pe anii 1931-1932, Theodor Mihăiescu (bibliografia pe anii 1933-1934), Septimiu E. Martin și, mai ales, Ion Mărcuș, aportul acestuia din urmă fiind, poate, cel mai substanțial. Acestora aveau să li se alăture, mai tîrziu, Teodor Onișor, József Faragó, Ion Taloș, A. Reischel, Victor Oprișiu și Nicolae Dunăre. Ion Mușlea arată, cu mare exactitate, care este contribuția fiecăruia în parte, așa cum a procedat întotdeauna și în toate împrejurările, cînd a fost nevoit să apeleze la sprijinul celor din jur.

Contribuția lui Ion Mușlea la alcătuirea bibliografiei folclorului românesc nu se limitează la ceea ce a publicat în țară. Începînd din anul 1928, el a contribuit la întocmirea bibliografiei internaționale a folclorului - Volkskundliche Bibliographie - inițiată de John Meier și E. Hoffmann-Krayer, și redactată de Paul Geiger. S-a numărat, de asemenea, printre cei mai harnici colaboratori ai Bibliografiei generale a etnografiei și folclorului românesc, din care au apărut pînă în prezent două volume : I (1800-1891), București, 1968, și II (1892-1904), București, 2002. Al treilea volum, cuprinzînd perioada 1904-1918, pregătit în vederea publicării, „se pare că s-a pierdut”. Cel puțin așa înclină să creadă etnologul Iordan Datcu, care are merite deosebite în privința apariției celui de al doilea volum.

Bibliografia reunită în lucrarea de față - care s-a publicat la Editura Saeculum I.O. din București, sub îngrijirea competentă a aceluiași Iordan Datcu, - a apărut mai întîi, prin strădania lui Ion Mușlea, în două reviste de specialitate. Perioada 1930-1945 s-a tipărit în cele șapte volume ale „Anuarului Arhivei de Folclor”, iar cea din 1946-1955 în „Revista de Folclor” din București, an.I, nr.1-2, 1956, și an.II, nr.4, 1957. Așa după cum observă și Iordan Datcu în Cuvînt înainte, dorința lui Ion Mușlea a fost aceea de a face bibliografia cît mai funcțională și mai utilă. Prin urmare, el nu se mulțumește doar cu înregistrarea corectă a surselor, ci le însoțește frecvent de succinte comentarii, menite să-l edifice pe cititor asupra interesului pe care îl suscită cele mai multe dintre materialele incluse în volum.

Titlul cărții nu trebuie înțeles în sens restrictiv. Alcătuind bibliografia folclorului românesc, Ion Mușlea nu a avut în vedere doar componentele acestui compartiment al culturii noastre populare. Viziunea lui asupra folclorului este cea a generației sale : una complexă și integratoare. Abundă, așadar, informațiile privitoare la istoria folcloristicii, la metodologia culegerilor ce se efectuează pe teren, la toate genurile și categoriile folclorice, la muzică și coregrafie populară. Alături de acestea își află însă locul și celelalte informații, privitoare la viața satului tradițional : îndeletnicirile fundamentale, meșteșugurile, arta populară, portul de sărbătoare, mitologia, etnobotanica, etnopsihologia, geografia umană etc.

Cu alte cuvinte, o carte atotcuprinzătoare, destinată unui spectru larg al cercetătorilor interesați de viața satului tradițional, de problemele etnologice sau antropologice. O carte ce va sluji oricînd ca model generațiilor viitoare, care vor trebui să ducă mai departe bibliografia generală a culturii populare românești.


Contribuții la istoria culturii românești în secolul al XVII-lea:Studii filologice

 

Ilustrul filolog N. A. Ursu continuă seria contribuțiilor la istoria culturii românești vechi cu încă un volum remarcabil, consacrat de astă dată secolului al XVII-lea. Mulțumită cercetărilor întreprinse cu pasiune de-a lungul întregii vieți, N. A. Ursu este astăzi cel mai profund cunoscător atît al limbii române literare vechi, cît și al limbilor de cultură a evului mediu: slavona, greaca și latina.

Concepția domniei sale despre cercetarea științifică, împrumutată de la istoricul Ioan Bogdan și enuțată la pag. 331 a cărții pe care o prezentăm aici, ni se pare exemplară, mai ales în vremurile actuale, cînd accesul oricui la tipar este foarte facil: “în istoriografie, mai mult decît în orice altă știință, erorile sînt greu de evitat; ca să ajungi, însă, la adevăr, trebuie să ai curajul de a le săvîrși și dorința statornică de a le îndrepta <subl. ns.>”. De aceea, la capătul unor îndelungate și anevoiase investigații, întemeiate pe analiza particularităților lingvistice și stilistice ale textelor vechi, N. A. Ursu nu s-a străduit doar să formuleze anumite ipoteze, ci a și revenit pentru a le corija, atunci cînd noile informații descoperite impuneau acest lucru.

În volumul de față, N. A. Ursu a adunat cîteva studii care necesitau corectarea unor afirmații făcute în primele etape ale cercetărilor privitoare la paternitatea anumitor texte datînd din secolul al XVII-lea. Grație acestui fapt, domnia sa a ajuns la o serie de concluzii importante pentru istoria literaturii și a culturii românești, pe care le vom prezenta în mod succint în cele ce urmează.

De-a lungul timpului, N. A Ursu a avut posibilitatea să identifice mai multe lucrări necunoscute ale lui Daniil Andrean Panoneanul din Țara Românească și ale mitropolitului Dosoftei și Nicolae Spătarul (Milescu) din Moldova. În volumul de față, autorul dovedește faptul că Daniil Panoneanul este traducătorul Vechiului Testament din ms. 4389 de la Biblioteca Academiei Române, al Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, al Vieții Patriarhului Nifon, al romanului religios Varlaam și Ioasaf, a cărui traducere a fost atribuită în mod nejustificat logofătului Udriște Năsturel, precum și al fragmentului de gramatică intitulat Tîlcuirea sau arătarea gramaticii slovenești, din ms. 312 și 3473 de la Biblioteca Academiei Române. Tot el a tradus și cîteva cărți tipărite în Țara Românească, și anume: Mystirio sau sacrament (Tîrgoviște, 1651), Engheniasmos sau obnovlenie sau tîrnosanie (Tîrgoviște, 1652) și Învățături preste toate zilele (Cîmpulung, 1642).

Argumentele folosite sînt, în primul rînd, cuvintele, formele și fonetismele specifice graiurilor dacoromânești nordice sau sud-vestice, existente atît în Îndereptarea legii (Tîrgoviște, 1652), despre care se știe cu certitudine că a fost tradusă de Daniil Panoneanul, cît și în traducerile amintite și care pot constitui indicii că Daniil Panoneanul era originar din regiunea respectivă. Trebuie subliniată și o altă modalitate de argumentare, directă, reprezentată de realizarea cîtorva fotomontaje cu mostre fragmente de text, care permit foarte ușor să se verifice particularitățile grafice puse în discuție.

În cel de-al doilea studiu inclus în volum, N. A. Ursu demonstrează, tot pe baza particularităților lingvistice și stilistice comune cronografului numit “tip Danovici” și scrierilor cunoscute ale mitropolitului Țării Moldovei Dosoftei, că traducerea acestui cronograf, atribuită tot în mod nejustificat logofătului Pătrașco Danovici, este o lucrare de tinerețe a lui Dosoftei. De asemenea, N. A. Ursu dovedește că prima traducere în limba română a Istoriilor lui Herodot a fost efectuată de Nicolae Spătarul (Milescu) la Iași, în anii tinereții, cînd era gramatic în cancelaria domnească și că a fost remaniată de către traducătorul cronografului “tip Danovici”, identificat în persoana mitropolitului Dosoftei.

Adînc cunoscător atît al textelor vechi, cît și ale subtilităților limbii grecești, N. A. Ursu a analizat particularitățile lingvistice și stilistice ale manuscrisului lui Agapie Landos, Mîntuirea păcătoșilor, probînd faptul că Nicolae Spătarul a tradus și părțile I și a II-a ale lucrării amintite, nu numai partea a III-a a cărții, cum a încercat să demostreze Liviu Onu în urmă cu mai mulți ani. Aceleași argumente susțin și faptul că Nicolae Spătarul (Milescu) a tradus și Apologia contra lui Mahomed a împăratului bizantin Ioan Cantacuzino. În fine, volumul prezentat aici se încheie cu noi informații privitoare la manuscrisul autograf și la textul revizuit al Vechiului Testament, N. A. Ursu dovedind că traducătorul a fost tot Nicolae Spătarul (Milescu). De asemenea, copia din ms. 45 de la Biblioteca Filialei Cluj a Academiei Române a fost făcută în Moldova, de mitropolitul Dosoftei și colaboratorii săi. Cercetarea limbii textelor vechi este foarte importantă pentru cunoașterea nu doar a istoriei literaturii, ci a culturii românești, în general. Prin asemenea studii se pot îmbogăți informațiile privitoare la cărturarii epocii, mai mari sau mai mici, la răspîndirea științei de carte în diferite medii sociale, precum și la legăturile existente între cărturarii spațiului românesc și cei din spațiul medieval înconjurător, de care Țările Române nu pot fi separate atunci cînd se studiază fenomenul cultural. De aceea, orice apariție editorială născută din erudiția lui N. A. Ursu trebuie salutată ca un adevărat eveniment.

 Elena Chiaburu


Județele Țării Românești pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea

 

Recent a văzut lumina tiparului prima lucrare dedicată în întregime cercetării județelor din Țara Românească. Deși, la prima vedere, o astfel de temă ar părea aridă și lipsită de interes pentru cititori, autoarea cărții, Melentina Bâzgan, a inițiat un demers curajos, reușind o analiză pertinentă pentru o temă ce este foarte complexă. Folosind un număr mare de izvoare, îndeosebi documentare, dar și narative sau cartografice, autoarea a încercat să dea un răspuns unor mai vechi întrebări privitoare la începuturile județelor, forma lor teritorială, componența și hotarul acestora. Lucrarea este structurată în consecință în șase capitole, pornind de la apariția și întemeierea județelor, continuînd cu structura, conducerea și hotarele acestora, încheind cu evoluția pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Pînă în epoca modernă, s-a păstrat numărul și, în linii mari, vechea formă a județelor1 care, potrivit autoarei, pot fi considerate continuatoare ale fostelor cnezate, ce au fost integrate în Țara Românească în urma procesului de închegare politică de la sfîrșitul secolului al XIII-lea, începutul secolului al XIV-lea. O continuitate de acest fel este atestată și în alte state medievale, inclusiv în Transilvania și Țara Moldovei, pentru că era firească și mult mai facilă integrarea unor structuri vechi, decît crearea unora noi. Numele de “județ” este un argument în plus, acesta fiind un echivalent al numelui de cneaz în limba latină, Țara Românească fiind singura dintre țările române în care acest nume s-a păstrat pentru a desemna unitățile administrative. La sud de Carpați, majoritatea județelor se aflau, din punct de vedere al dispunerii teritoriale, de-a lungul unei văi de rîu, forma lor fiind determinată de direcția și alungirea văilor respective, precum, în Oltenia, județul Jiului, situat în partea superioară a cursului rîului cu același nume (județul Dolj, aflat pe cursul inferior, este menționat mai tîrziu în documente). Fenomenul este la fel de ușor de urmărit în Muntenia, județele înșirîndu-se de la vest la est, de-a lungul văilor rîurilor. Olt, Argeș, Dîmbovița, Prahova, Buzău, Rîmnic și Ialomița, toate se află pe văile rîurilor, de la care și-au luat numele. În zona colinară se mai află județele Muscel și Pădureț, al căror nume vine de la specificul regiunii în care se aflau, care au înglobat formațiunea de la Cîmpulung (un “cîmp”), precum și județul Săcuieni (sau Saac, după cum apare în documentele slavone), care s-a dezvoltat pe valea Teleajenului, numele venindu-i de la locul de origine al coloniștilor care s-au stabilit aici (români și unguri veniți din zona în care s-au așezat secuii). Excepțiile de la regulă se află și aici în regiunea apropiată Dunării, în Cîmpia Română, care era mult mai expusă atacurilor neamurilor turanice: județul Romanați; județul Teleorman, al cărui nume provine de la rîul cu același nume ce curgea prin mijlocul său; la rîndul său, rîul a luat numele unei păduri, Deli-orman însemnînd “pădure nebună”, “pădure mare” (nume de origine turanică, probabil cumană); județul Vlașca, situat într-o regiune mlăștinoasă, cu numeroase rîuri mici, unul dintre acestea dînd și numele județului; Ilfovul, aflat pe cursul inferior al rîurilor Argeș, Dîmbovița și Colentina; județul Brăila, dezvoltat mai tîrziu, după ce orașul Brăila s-a ridicat drept cel mai important centru de schimb al Țării Românești (în acest caz, orașul a dat numele județului). Județele din zona de cîmpie, paralele cu cursurile unor ape mai mici sau cu Dunărea, nu au urmat același mod de dezvoltare precum județele din zona colinară pentru că, probabil, fiind marginale și expuse atacurilor mongolilor, au fost integrate mai tîrziu, spre sfîrșitul perioadei de realizare a unității Țării Românești. Autoarea a identificat un argument în favoarea acestei evoluții în documentele păstrate, ce menționează mai tîrziu județele din Muntenia, față de cele din Oltenia (în actele din timpul domniei lui Mircea cel Bătrîn, județele Olteniei apar avînd un teritoriu bine delimitat).

Ca instrument de lucru, de un mare folos pentru cei interesați de deslușirea trecutului vechilor formațiuni teritoriale de la sud de Carpați sînt hărțile color ale fiecărui județ, anexate de autoare. De asemenea, nu au fost lăsate deoparte listele cu așezările din județe, fiecare cu prima mențiune documentară și cu localizarea probabilă.

Lucrarea doamnei Bâzgan face lumină în privința multora dintre controversele ce învăluiau vechile județe de la sud de Carpați. Nu putem decît să sperăm că astfel de inițiative vor fi continuate și de alți cercetători, deoarece este necesară înțelegerea nu numai a impactului teritoriului asupra modelării societății medievale din spațiul românesc, dar și a felului în care primele forme de organizare socială au evoluat, ce s-a păstrat din acestea și ce transformări au suferit de-a lungul timpului.

Laurențiu Rădvan

_______________

Melentina Bâzgan, Județele Țării Românești pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea, București, Editura Cartea Universitară, 2004, 238 p.