Un suflet bîntuit de fantasme

 

București, primii ani de război. În “orașul lui Matei Caragiale”, care, în pofida atîtor încercări, nu-și irosise nici farmecul, nici exuberanța, poposește un tînăr cu privirea tristă, ale cărui tăceri par să ascundă o experiență traumatizantă. Venit din Bucovina, Paul Antschel își pierduse în lagărele naziste amîndoi părinții și discreția lui asupra dramei ce l-a marcat adînc mărturisește un suflet bîntuit de fantasme. Este aici un cifru pe care îl vom identifica în obscuritatea tensionată pînă la paroxism a poeziei dezrădăcinatului Paul Celan. Deznădejde amestecată cu revoltă, un fior sumbru convulsionînd gesticulația aparent enigmatică.

Deocamdată, fragilul cernăuțean se deprinde cu ritmurile vioaie ale “micului Paris”. Verdeața parcurilor încîntă ochiul, frumsețea fetelor îl înviorează chiar și pe trecătorul apăsat de melancolie. Totul îmbie la neastîmpăr și delectabilă aventură. Și iată-l pe introspectul Paul lecuindu-se, parcă, de amărăciune și intrînd în atmosfera care s-ar părea că îi priește. Peste țară, sîntem în 1945-1947, încă nu coborîse înghețul. Teatre, librării și anticariate, reviste și cenacluri literare nu dau semne de asfixie. Dimpotrivă. Pulsează, în Capitală mai ales, o viață intensă, în care elanul e pe măsura multor iluzii. Vl. Colin vorbea chiar, într-o scrisoare, de „certitudini”! Sigur, într-un oraș unde abia li se interzisese negustorilor vînzarea icrelor negre puteai să spui că, sub aspectul condițiilor de trai, nu există grave motive de dezolare. Iar pentru unii iluzia comunistă, chiar nu departe de gulagul tătucăi, se dovedea reconfortantă. Exaltantă sau numai înșelătoare. Junele Paul cîntă, cu entuziasmul vîrstei, cîntece revoluționare. Acum și mai tîrziu el privește cu încredere spre Soare-răsare. Va pleca în curînd spre Viena, însă nu-și va renega opțiunile („Mon espoir est à l’Est”) atunci cînd își va deschide inima mîhnită („mon vieux coeur de comuniste”) în scrisorile trimise unor prieteni.

Din corespondența publicată de Petre Solomon, unul dintre acești prieteni,  răzbate mesajul unui om mai degrabă izolat, trăind acut stări de singurătate în care sentimentul iudaic al damnațiunii nu e doar o criză, de vertij metafizic. Vulnerabilitatea lui Paul Celan îl face să reacționeze dureros la necazurile care, din ce în ce, îl asupresc. În preajmă, doar cîțiva intimi. În schimb, e hărțuit de atacuri calomnioase (între care, o acuzație de plagiat, precum și insinuarea că nu ar cunoaște limbile din care face traduceri), atacuri în urma cărora, cu nervii tot mai șubrezi, se socotește ca și “desființat”. Exasperat de atîtea „ambiguități”, „duplicități”, „Ersatz-uri”, se crispează cînd are de-a face cu manifestări de „venalitate”, „stupiditate”, „viclenie”. Dar, între „fenomenele germanice”, sinistră îi apare îndeosebi reactivarea unor porniri de antisemitism, înfiriparea, mascată sau nu, a unei mișcări neonaziste. E acuzat, cu cinismul secretat de o voință de mistificare, că ar fi plăsmuit „legenda” părinților care și-au pierdut viața într-un lagăr de concentrare.

Și atunci, cum să nu-l năpădească fantasmele tinereții? Cum să nu aibă, în „Occidentul aurit”, unde nu se poate adapta, nostalgia unor vechi idealuri? O scrisoare se încheie cu strigătul: „Vive Jaurès!” Într-o alta, Paul (așa semna el cordial) agită flamura comunistă. De fapt, nuanțează Petre Solomon, „Celan era un marxist - îndurerat de abaterile săvîrșite într-o anumită perioadă în numele marxismului - , după cum era și un evreu îndurerat, cu o conștiință tragică a iudaismului”. Cum realitatea i se înfățișează a fi ostilă și, mai mult încă, agresivă, anxiosul se refugiază într-o speranță, „speranța în solidaritatea poeziei”, a acelei poezii „solidare cu adevărul”. Poate și de aceea e agasat - cum n-ar fi fost, desigur, în perioada lui bucureșteană! -de atîta experimentalism. I se pare, „trist poet de limbă teutonă”, că e neînțeles (deși, în acest timp, i se atribuie premii importante), că în jurul lui se țese o conspirație a tăcerii. Atins de o depresiune nervoasă, care se va agrava pînă la a-l împinge la gestul sinuciderii, despărțit de soție („Femeilor le vine greu să urmeze geniile”), Celan se lasă în voia unei reverii: „M-am întrebat adesea dacă n-ar fi fost mai bine să fi rămas printre fagii țării mele de baștină.” Vibrează și în aceste rînduri elegiace „dimensiunea româneasc㔠a ființei sale.

Cum a putut să afirme Milo Dor despre autorul Tangoului morții c㠄Venea literalmente din neant”? Bucureștii tinereții lui Paul Celan ofereau, chiar dacă iluziile începeau să se frîngă, un climat în care, dacă e să ne gîndim fie și numai la efervescența mișcării suprarealiste (Gherasim Luca, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Paul Păun), cu insurgența vehementă și teribilismele ei, o voce lirică putea exersa în voie. Bucovineanul angajat ca redactor la Editura „Cartea rus㔠(executa și traduceri din rusește) își făcuse aici amici pe care nu avea să-i uite. Printre ei, Nina Cassian, cu verva ei scăpărătoare și maliția incitantă. Cîștigînd un pariu al inteligenței împotriva lui Ov. S. Crohmălniceanu, ea îl pusese pe lucidul Mony în situația inconfortabilă de a o decreta „cea mai inteligentă, cea mai frumoasă și cea mai talentată”. La seratele literare și la alte petreceri mai veneau Vl. Colin, Veronica Porumbacu, Mihai Petroveanu, Petre Solomon însuși și alții și altele.Pe Al. Philippide și pe Alfred Margul Sperber (a cărui soție, Ietty, e aceea care va alege pseudonimul, sortit celebrității, Celan), poetul stabilit la Paris îi va numi în epistolele lui „maeștri”.

A fost, după cum reiese din amintirile lui Petre Solomon, o epocă frumoasă, cu zile senine, cu momente de exuberanță, cînd proaspătul bucureștean părea că vrea să uite, să se izbăvească de coșmarul pe care îl purta în sine. Cei care îi vor citi versurile întunecate și stăpînite de angoasă s-ar fi mirat, negreșit, văzîndu-l pe zbuciumatul Celan rîzînd, cîntînd, cu alte cuvinte într-o dispoziție jovială, alternînd stările de exaltare cu clipele de, mai mult sau mai puțin aparentă, ușurătate. În disputele prietenești (cu nelipsitele, spirituale ori nu, „întrebări și răspunsuri”) miza putea să fie și un calambur („cette belle saison des calembours”). Unele jocuri de cuvinte pot produce mirare prin ieftinătatea lor (“Mi-e somn - Somn, sau nisetru?”), altele sînt exerciții pe o claviatură fantezistă, cu adieri de poezie („Ce este întoarcerea? - Aproape nimic, dar ar putea să fie un fulg de zăpadă”). Și în scrisori, Paul Celan își va păstra un timp acest chef de ghidușii verbale, aruncînd cît colo orice corset al exprimării („lux de măruntaie”, „suntem singuri ca vai de Sartre”). Contactul cu suprarealismul romînesc, în latura lui de absurdism ludic, nu a rămas, se vede, fără ecou.

Curios este că, într-o perioadă în care, și la noi, sub șarjele zgomotoase ale avangardei, într-o sumedenie de texte, în proză dar mai ales în versuri, explodează o libertate absolută, pînă la nonsens, a cuvîntului, șolticăriile lui Isidore Isou (un „șarlatan”, după părerea lui Celan), născocitorul lettrismului, nu reușesc să prindă. Nina Cassian nota cu sarcasm: „A înghițit Parisul ceea ce Bucureștii nici n-a vrut să ia în considerație? A înghițit...” Și ca să dovedească oricui s-ar fi îndoit, eventual, că nu-i mare lucru să practici aleatorismul, va scrie un poem într-o limbă inventată, „limba spargă”. Virgil Teodorescu (din care Celan a tradus, ca de altfel și din Gellu Naum) compune, la rîndu-i, în „limba leopardă”. Cît a stat la București, poetul de care ne ocupăm nu a fost, de bună seamă, străin de astfel de experimente, jocuri sau năstrușnicii. Însă nici nu s-a raliat vreunei grupări. El se comportă acum ca un „franctiror solitar al avangardei”.

Volumul întocmit, cu devoțiune, de Petre Solomon cuprinde, în afara unor scrisori (de care am amintit) și a cîtorva scurte tălmăciri din Kafka (opțiune grăitoare), cîteva poeme (în versuri și în proză) elaborate de Paul Celan în românește. Lectura lor e dificilă, insolitul combinațiilor de cuvinte, stranietatea proiecțiilor imagistice, cu întrepătrunderea de concret și abstract, într-o sintaxă fracturată, eliptică, generînd un discurs ermetic, demn de un „maestru al întunecimii”, însă cu o inconfundabilă forță de sugestie. Este o viziune de o intensitate tragică, în fulgerări și contorsiuni expresioniste, alegorismul concentrat iradiind o atmosferă halucinantă, în care naufragiul, încărcat de sumbre premoniții, al solitudinii nu spulberă cu totul nădejdea ieșirii la un liman.

E în această nevroză, de intens fior existențial, un Celan înainte de Celan și orice exegeză s-ar cuveni să țină seama (ca să reluăm sintagma lui Petre Solomon)de dimensiunea românească a creației, ca și a vieții lui.

 

Florin FAIFER

________________

* Petre Solomon, Paul Celan. Dimensiunea românească, București, Editura Kriterion, 1987.