AMBASADORI  AI  FOLCLORULUI  ROMÂNESC

 

Arthur și Albert Schott, Basme valahe. Cu o introducere despre poporul valah și o anexă destinată explicării basmelor. Traducere, prefață și note de Viorica Nișcov, Iași, Polirom, 2003.

 

Prima traducere integrală în limba română a ediției princeps a Basmelor valahe - culese, comentate și prefațate de frații Arthur și Albert Schott, apărute în 1845 la editura Cotta (Stuttgart și Tübingen) - reprezintă un eveniment important pentru cunoașterea folclorului nostru. Abordată și citată frecvent de autorii unor studii și tipologii privitoare la basmul fantastic, aceast㠄colecțiune foarte serioasă”, cum o considera B.P. Hasdeu, nu s-a bucurat, totuși, de răspîndirea și aprecierea pe care ar fi meritat-o în rîndul cititorilor români. Așa cum constata Viorica Nișcov, într-o notă la această ediție - intitulată, în mod sugestiv, O datorie imprescriptibilă, - deși corpusul Schott figurează în bibliografia tipologiilor de referință din folcloristica noastră, cum ar fi cele alcătuite de L. Șăineanu, P. Schullerus sau Sabina Stroescu, el nu a fost valorificat în totalitate. Ca și în cazul altor colecții din perioada începuturilor secolului al XIX-lea, apărute într-o limbă străină, cum ar fi cele ale lui L.A. Staufe, R.O. Waldburg și F. Obert, volumul Walachische Märchen al fraților Schott a fost inclus în circuitul european ca sursă principală de cunoaștere a fondului de narațiuni populare românești.

Habent sua fata libelli. Cînd Arthur Schott începe să consemneze, prin 1839, o seamă de povești românești din Banat, culese de la cărturarii din Oravița și de la locuitorii din Iam-Caraș, el se afla sub constelația modelului fraților Jacob și Wilhelm Grimm, căci, în 1812, apăruse primul volum din Kinder-und Hausmärchen. Mai mult, atunci cînd publică, în volumul din 1845, împreună cu fratele său Albert, 43 de narațiuni (27 mari și 16 mai mici) și apoi încă 23 de povești prin reviste, între anii 1857-1859, rămîne sub aceeași influență. Este vorba de o anumită manieră stilistică folosită în redarea textului folcloric. Acesta era însoțit de numeroase adaosuri romantice în zugrăvirea peisajului și a stărilor sufletești încercate de principalele personaje. Albert Schott întreprinde, în anexa colecției, o interpretare a basmelor și snoavelor în maniera mitologizantă inaugurată de frații Grimm. Astfel, Păcală (Bakala) este considerat un zeu solar, decăzut în ipostaza unui măscărici, iar legenda Persephonei, de la baza unora din textele culese, ar oglindi alternarea dintre vară și iarnă. Cum se întîmplă însă în numeroase cazuri, învățăcelul ajunge la exagerări pe care Jacob Grimm avea să le amendeze mai tîrziu.

Ceea ce rămîne ca o constantă valorică pînă astăzi este schema nefalsificată a basmelor culese din satele bănățene. Din acest punct de vedere, ele pot fi comparate cu textele din alte corpusuri de narațiuni populare românești și pot servi ca bază de cercetare pentru oricare studiu tematic. Mai puțin relevantă rămîne latura lingvistică, legată de fidelitatea redării expresiilor locale. Este, de altfel, punctul slab al basmului de carte, unde se încearcă îndreptarea stereotipiei folclorice, prin introducerea unor sintagme calofile, care întrerup ritmul autentic al narării de tip oral. Așa după cum observă Viorica Nișcov, dificultățile de realizare a acestei performanțe provin din „...însăși condiția lor de outsideri, confruntați, pe deasupra, cu necunoscutele unui teren nedefrișat” (p. 18).

Arthur Schott, mai întîi angajat pe moșia Bissingen din Iam, iar apoi funcționar la oficiul montanistic din Oravița, este cel care ia contact în mod nemijlocit cu mediul folcloric românesc și culege atît basmele fantastice (Grössere Erzählungen) cît și piesele narative de mai mică întindere (Kleinere Stücke). Fratele său mai mare, specialist în filologie, cu studii la Tübingen și Berlin, realizează acel Anhang zur Erklärung der Märchen și întregul aparat critic al lucrării, care-i sporește în mod sensibil valoarea. El este fascinat de ecourile „miturilor antice, ale sunetelor fermecate ale Șeherezadei” (p.35), care se întrezăresc în basmele valahe.

Capitolul despre superstiții aduce în prim-plan făpturi fantastice, cum ar fi balaurul, ielele, muma pădurii, pricolicii, strigoii, știma apei, vîlvele, vampirii, zînele sau zmeii. De asemenea, tot aici, aflăm despre unele obiceiuri familiale, calendaristice și agrare, puse adesea în relație cu datinile antichității romane sau cu practici germane contemporane.

Publicarea acestei prime colecții de folclor românesc (în traducere) a avut un ecou larg în reviste din Germania, Austria, dar și din Transilvania, și a stimulat, firește, apariția altor culegeri de narațiuni fantastice la noi. Se cuvin menționate, în special, cele datorate lui Mircea Vasile Stănescu Arădanul, Demetriu Boer, Ștefan Cacoveanu sau Ioan Gh. Sbiera, toate acestea fiind publicate în limba română.

Trebuie să remarcăm meritul autoarei acestei ediții, atît pentru calitatea traducerii din limba germană, cît și pentru organizarea riguroasă a materialului folcloric. Includerea, alături de textele volumului din 1845, a narațiunilor publicate de Arthur Schott în revista „Hausblätter” din Stuttgart, facilitează aprecierea justă a contribuției. Fiecare narațiune este încadrată, de la caz la caz, fie după indexul motivic Thompson, după catalogul Schullerus, după tipologia snoavei, realizată de Sabina Stroescu, fie după clasificarea legendelor efectuată de Toni Brill.

Viorica Nișcov își continuă, astfel, strălucitul său periplu în lumea narațiunilor fantastice din folclorul neamului nostru, început cu volumul Cele trei rodii aurite. O istorie a basmelor românești în texte (București, Editura Meridiane, 1979) și urmat de A fost de unde nu a fost. Basmul popular românesc (București, Editura Humanitas, 1995), care cuprinde cele mai reprezentative texte culese între anii 1794 și 1982 din întreg spațiul românofon.

 

Virgiliu Florea, Din trecutul folcloristicii românești, Cluj-Napoca, Star, 2001

 

Pasionat și asiduu cercetător al istoriei folcloristicii transilvănene, Virgiliu Florea a pus adesea la dispoziția specialiștilor fonduri și colecții uitate, adevărate comori de spiritualitate populară. Fie că este vorba de culegerile elevilor din Blaj (1876-1879), colaborările studenților români de la Universitatea din Budapesta, destinate revistei „Rosa cu ghimpi” (1877-1894), sau de materialul folcloric adunat de membrii Institutului Teologic-Pedagogic din Caransebeș, sub îndrumarea lui Enea Hodoș (1889-1891), acestea completează harta preocupărilor din domeniu, evidențiind aportul, pe tărîm etnologic, al unor personalități precum : Augustin Bunea, D. Cioflec, Nicolae Pauleti, Dimitrie Boer, Alexiu Viciu, Ioan Micu Moldovan, Alexandru Pop, Ion Pop-Reteganul și Traian Cionfi.

Deosebit de important, deoarece urmărește destinul unui fond inestimabil pentru cunoașterea culturii populare, este capitolul intitulat Arhiva de Folclor a Academiei Române. Înființată la Cluj, în anul 1930, această arhivă a fost, în primul rînd, opera etnologului Ion Mușlea. Pornind de la cîteva donații particulare și de la cele 20 de volume de materiale extrase din periodice, între anii 1921-1922, de către studenții lui Ovid Densusianu, acest fond documentar începe să se dezvolte. În scurtă vreme, cele 14 chestionare și 5 circulare lansate de I. Mușlea aveau să adune în jurul arhivei un număr impresionant de colaboratori. Între anii 1930-1940 s-au primit 1064 de manuscrise „din regiuni foarte deosebite, acoperind aproape întreaga țară”.

Sub oblăduirea arhivei clujene s-au publicat monografii zonale, realizate de Ion Mușlea în Țara Oașului, P.V. Ștefănucă în județul Lăpușna și Valea Nistrului de Jos, de Emil Petrovici în Valea Almăjului, Scărișoara și Valea Mlavei, de Vasile Scurtu în Ugocea, de Ion Pătruț la românii din Serbia și de Gh. Pavelescu în sudul județului Bihor. Începînd din anul 1932 a apărut și „Anuarul Arhivei de Folclor”, care avea să reunească în paginile sale numele celor mai reputați etnologi români ai vremii.

Alături de capitolele referitoare la arhive și culegători de baștină, Virgiliu Florea subliniază contribuția unor ambasadori străini ai folclorului nostru, prezentînd informații, în cea mai mare parte inedite, despre M. Gaster, I.C. Hinț-Hințescu și Agnes Kelly-Murgoci. Pentru furnizarea acestor date, extrem de prețioase, cercetătorul clujean a investigat documente din Arhiva Moses Gaster de la University College din Londra, Biblioteca Națională din Budapesta, ca și din fondul rămas de la A. Murgoci, aflat în custodia nepoatei sale de fiică, prof. Jennifer Clare Nicholson din localitatea Hitchin - Anglia.

I.C. Hinț - descendent al unei familii plecate din Baden-Durlach și stabilite, pentru mai multe generații, în Sebeș - este autorul culegerii Proverbele românilor, Sibiu, 1877. „Filoromân, făcu aceea ce românii născuți n-au făcut pînă acum” („Transilvania”, X, 1877, nr. 21, p.252). Într-adevăr, Hințescu a alcătuit cel dintîi catalog al poveștilor populare românești (1878), după ce, în prealabil, adunase o seamă de narațiuni folclorice de pe meleagurile noastre.

Erudit și rafinat, M. Gaster ne-a omagiat în mod deosebit cultura populară. A realizat studii de referință privitoare la manuscrisele vechi românești, la textele apocrife, referitoare apoi la fonetica, ortografia și alfabetul român, la mitologia comparată etc. Intrînd în polemică cu D.A. Sturza, Gaster a fost expulzat din țară. Stabilindu-se la Londra, își construiește o carieră științifică redutabilă, conferențiind la Universitatea Oxford și British Academy, conducînd, ca președinte și vicepreședinte, cea mai veche societate de folclor din lume, Folklore Society, apoi celebra Royal Asiatic Society, Quest Society sau Society of Biblical Archaeology. În ciuda multiplelor sale preocupări legate de filologia orientală, Moses Gaster va rămîne un constant cercetător al culturii românești. A fost cel mai fidel admirator și popularizator al folclorului nostru în Anglia, fie prin colaborarea la capitolele de profil ale mai multor enciclopedii, inclusiv prestigioasa Encyclopaedia Britannica, fie prin publicarea unor antologii de narațiuni populare, fie prin susținerea unui număr impresionant de conferințe. Chrestomația română (1891) și Geschichte der rumänischen Literartur (1901) au oferit savanților străini peste 500 de manuscrise românești, majoritatea inedite.

În ceea ce o privește pe Agnes Murgoci, trebuie să spunem că ea reprezintă un caz aparte în istoria folcloristicii române. Figura sa romanescă ne amintește de acea fiică a ministrului Franței la București, Yvonne Blondel - omagiată de Alexandru Paleologu într-un eseu din volumul Bunul simț ca paradox - care a rămas toată viața alături de soțul ei într-un sat din Argeș și s-a simțit fericită pentru c㠄universul în care a pătruns i-a oferit o împlinire absolută, axată pe valori fundamentale și desfășurată în consonanță cu marile ritmuri firești ale vieții elementare” (p.123). De fapt, aderența la cultura română a profesoarei de origine scoțiană, soția geologului G. Munteanu-Murgoci, are conotații mai importante. După studii strălucite făcute la Bedford College și University College din Londra, Agnes Murgoci devine prima femeie căreia i s-a conferit doctoratul în filosofie la Universitatea din München. A călătorit mult în Australia, Noua Zeelandă și America de Nord. Și totuși, nimic nu pare să o fi impresionat mai mult decît bogăția și frumusețea folclorului românesc, pe care le-a cunoscut în timpul anilor petrecuți la București (1904-1916), dar și cu prilejul cercetărilor de teren în toate provinciile românești.

Prima sa colaborare, Ouăle de Paști la români, apare în revista londonez㠄Folklore” în 1909. Timp de 20 de ani, Agnes Murgoci s-a dovedit a fi cel mai inimos și asiduu ambasador al culturii populare românești, al românilor în general. Tematica studiilor sale este deosebit de incitantă, autoarea ocupîndu-se de : rituri funerare, obiceiuri la seceriș, deochi, însemne pe blocurile de sare, strigoi ș.a.

Volumul lui Virgiliu Florea se constituie într-un omagiu adus truditorilor cunoscuți și mai puțin cunoscuți din culisele marilor izbînzi în folcloristica românească. Din amplul bagaj de informații, selectat cu acribie de către autor, răzbate o anumită melancolie existențială. Trecătoare umbre în această lume, iubitorii culturii noastre populare s-au simțit un timp înălțați și transfigurați de farmecul atîtor ipostaze ale unei civilizații de certă originalitate.

 

Virgiliu Florea, M. Gaster & Agnes Murgoci - avocați în Marea Britanie ai culturii populare românești. Cu 120 de documente originale, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru studii europene, 2003.

 

Așa cum mărturisește autorul, cercetarea, timp de doi ani (1981-1982), a amplei arhive Moses Gaster de la University College din Londra (circa 200.000 de documente), a constituit o adevărată aventură spirituală. Din numeroasa corespondență a savantului se detașează acele epistole care pun în lumină prietenia cu Agnes Kelly-Murgoci, înfiripată și consolidată din pasiunea comună pentru folclorul românesc. Din totalul de 111 piese redactate în limba engleză, cele mai multe poartă semnătura profesoarei de origine scoțiană (48) și a lui M. Gaster (38). Se adaugă la acestea cîteva scrisori ale lui George Munteanu-Murgoci, Octavian Goga și Helen Murgoci-Herklots.

Primele scrisori conțin solicitări bibliografice, pe care A. Murgoci le adresează lui M. Gaster, deținătorul unei impresionante biblioteci specializate în etnologie și filologie românească. Profesoara din Bristol își expune proiectele științifice, primind adesea, din partea ilustrului său partener de corespondență, sfaturi, completări și adeziuni entuziaste. Sînt scrisori concise, fără prea multe divagații, poate tocmai pentru că cei doi se înțeleg perfect din cîteva fraze. Vorbind despre mîinile de aur ale Crăciunesei, motiv specific mitologiei calendaristice românești, A. Murgoci le pune în legătură cu soarele solstițial. Gaster, incitat într-o oarecare măsură de această temă, revine la redactările sale, o vreme întrerupte, asupra colindelor românești. Amîndoi împărtășesc teoria difuzionistă susținută de noua școală englezească de etnologie, condusă de Sir Edwin Cooper Perry și Sir Grafton Elliot Smith. Din această perspectivă își propunea Agnes Murgoci să analizeze parastasul de 40 de zile, Paștele Blajinilor și jocurile de priveghi.

Complicitatea dată de cunoașterea unor detalii specifice mitologiei române provoacă de multe ori judecăți asemănătoare. Savantul londonez înțelege stăruința cu care mai tînăra sa corespondentă se ocupă de demonologia morții la români, în contrast cu reacția rudelor ei (în martie 1928, A. Murgoci i se confesa : „Familia mea nu prea înțelege veselele mele preferințe, dar n-am ce face, mie îmi plac strigoii și alte orori”).

Din corespondență se desprinde bogata activitate dusă de A. Murgoci pentru cunoașterea României în spațiul britanic. Ea ține o seamă de conferințe, în primul rînd la Bristol, din care a reușit să facă un centru de propagandă culturală românească, dar și în orașele Hull, Glasgow, Dollar (Scoția), Cardiff ș.a. Subiecte referitoare la obiceiurile și datinile românești vor fi abordate și în articolele publicate în ziarele „The Evening News” (Glasgow) și „Glasgow Herald”.

O parte din corespondență se poartă în jurul călătoriei pe care M. Gaster acceptă s-o întreprindă în România, în vara anului 1921. Savantul va conferenția în toate provinciile istorice românești, contribuind la îmbunătățirea relațiilor româno-evreiești. În 30 iunie 1921, A. Murgoci îi scria lui M. Gaster : „Desigur, există, mai presus de orice, admirația pe care toți învățații și folcloriștii o au pentru Dumneavoastră, dar și dorința existentă printre savanții sau chiar printre liderii politici români de a compensa, într-un fel și într-o oarecare măsură, lipsa de considerație cu care ați fost tratat cu ani în urmă”. Însuși M. Gaster considera că a reușit, prin întreaga sa activitate științifică și prin atîtea alte acțiuni în favoarea României, cum ar fi demersurile la Liga Națiunilor și replica dată în presă Lordului Newton (partizanul, în Anglia, al propagantei anti-românești duse de Ungaria), să merite înțelegerea guvernului român.

Ultimele scrisori (de după accidentul în care A. Murgoci și-a pierdut viața), dintre anii 1929-1939, prelungesc relațiile celor două familii. Helen B.M. Herklots cere informații asupra proiectelor mamei sale, pentru a le putea desăvîrși. Fiica lui Agnes Murgoci publică studiile rămase în manuscris de la mama sa : The Cununa: a Transylvanian Harvest Festival, The Devil in Roumanian Folklore (1929) și Roumanian Salt Signs and other Identification Marks (1931). Mutîndu-se la Winnipeg (Canada), Helen continuă corespondența cu M. Gaster, povestindu-i despre expozițiile etnografice pe care le organizează și despre conferințele pe care le susține.

Corespondența dintre M. Gaster și A. Murgoci, iar mai apoi cea dintre el și fiica acesteia, nu se face numai pe planul unor relații pur intelectuale. Se poate decela, în mod cert, o anume afectivitate, partenerii epistolari participînd sufletește la necazurile și bucuriile familiale. Mai presus de toate rămîne însă prețuirea constantă a bogăției și frumuseții spiritualității românești.

Moses Gaster și Agnes Murgoci au devenit, la un moment dat, ambasadorii culturii noastre în ținuturile britanice. Au făcut-o din convingere, animați doar de dorința sinceră de a cultiva interesul străinilor pentru un patrimoniu etnocultural atît de puțin cunoscut, la vremea respectivă, în afara granițelor. Activitatea lor rămîne exemplară, sub toate aspectele, și constituie un model de dăruire profesională dezinteresată.

 

Silvia Ciubotaru