File dintr-un jurnal teatral

 

Domnul Adrian Roman, directorul teatrului din Vîlcea, mă sună să-mi anunțe premiera scenariului meu (dramatizarea foarte liberă, ce-i drept!) după Creangă, Povestea prostiei. Vestea mă bucură, firește, dar mă și pune într-o așteptare curioasă: cum o arăta un text de-al meu, montat de altcineva? Că-n ultimii 15 ani, din păcate, doar eu mi-am înscenat textele!

                                                              *

Recitesc cîteva pagini din studiile lui Gorki și mă enervez: marele slav era ori ipocrit, ori necolegial, ori îndoctrinat de comuniști! După el, Rusia nu are… comediografi importanți: Ostrovski posedă un „umor blajin”, iar Cehov -vai! Cică intelectualii săi doar „ s-au căznit să priceapă de ce e incomod să stai pe două scaune, deodată”! Cît privește teatrul lui Andreev… “Te saturi să mănînci în fiecare zi creier, mai ales dacă nu-i bine prăjit”!

Despre Gogol, Maxim al nostru nu a auzit. Iar Suhovo-Kobîlin, pesemne era considerat minor.

                                                              *

De 16 ani, cam o dată la cîteva luni, mă-ntîlnesc cu A., care-mi comunică, cu un entuziasm viril, cu un ton neschimbat în tot acest serios răstimp, că i s-a aprobat o piesă în repertoriul teatrului X sau Y, și mă-ntreabă dacă nu vreau să i-o montez eu.

Tot de-atîta vreme, dau din cap afirmativ și, după ce mă despart de el, consider că nici n-am discutat.

O piesă de-a lui A. a fost în repetiții, la un Național ( dar a venit Revoluția și s-a stopat); a și publicat, cîte ceva; în plus, nu scrie mai rău decît o sumedenie de dramaturgi de raftul doi, jucați. Nu e nici antipatic. Dar un ghinion vigil îl împiedică să vadă luminile rampei, de 16 ani, de cînd visează aceasta. De admirat, efectiv, rămîne încrederea în destinul său de dramaturg, care, nu-i așa, nu se poate să nu o pleznească, odată și-odată…Îi țin pumnii!

*

Ciudat de diversă mai e optica asupra anumitor oameni de teatru! Sică Alexandrescu, spre exemplu: era, pînă-n 80-85, un mare regizor și animator; azi, din ce în ce mai multe voci & documente dezvăluie laturile jenante ale personalității sale… (doar două exemple, postume:Camil Petrescu și Tudorică Mușatescu).

Sau, mai aproape de mine, Lazăr Vrabie:am stat  foarte multe seri în compania lui: l-am privit ca pe un tată; am aflat atîtea de la el; i-am văzut filmele, l-am urmărit și pe scenă: era un model, pentru puștiul din mine! Și un om cald, calm, agreabil.

Ca apoi,în 90, cînd colaboram cu Mihai Berechet la Scorpion (și-apoi la Rampa & ecranul) să aflu de la acesta că bietul Vrabie fusese și… bătăuș la Securitate! Brrrr!!!! Iar recent, la tv, Dan C. Mihăilescu, vorbind despre o carte a Smarandei Olteanu-Mărgineanu, să afirme că pe Lazăr… KGBul l-a postat ca adjunct al doamnei Bulandra!…

Nu pot crede în aceste dezvăluiri; dar, din păcate, nici nu le pot demonta…

                                                              *

Văzîndu-l pe Esrig cum repetă o scenă din Pescărușul, Biță Banu zice: “Regizorul= un prozator care n-are timp să scrie”. E și asta.

Dar nu timpul îi lipsește directorului de scenă, ci interesul, ori chemarea de moment. Deși, cam toți marii regizori (plus o parte din actorii cei mai cunoscuți) au și scris, spre amurgul vieții. Fără cărțile lui Stanislavski, Brecht, Brook, Vilar, Barrault, Bergman, Efros, Sava, Măniuțiu, Manea, Cătălina Buzoianu, Marietta Sadova, Haig Acterian, Ion Cojar, Beligan, Valeriu Moisescu, Alexa Visarion desigur, teatrologia ar fi fost infinit mai săracă.

 

****

 

Printre multele foiletoane pe care le strîng în caiete mari, nici eu nu știu prea bine de ce, am găsit recent unul semnat de Tudor Octavian și intitulat Ce este cultura? Această pagină satirică conține unele definiții chiar savuroase, cum ar fi: “Cultura e o micșorare de buget, din care ia și armata o parte. Cultura e ceva ce se dă la televiziune după miezul nopții, cînd femei masculine dezbat despre cultură și balerini grăsuți dansează fragmente. Cultura e cînd se dă muzică grea la radio, fiindcă a murit cineva. Cultura este o grijă permanentă. Cultura e valorificarea moștenirii culturale, care trenează, din păcate. Cultura e o masă rotundă la aniversarea lui Eminescu. Cultura e un plan de simpozioane aprobat de inspectorul-șef pe județ. Cultura e cînd nu sînt condiții. Cultura e poporul, nu tagma jefuitorilor. Cultura e tot ei. Cultura e iar ce-am fost și mai mult decît atît”…

Dar, acum serios vorbind, credeți că e simplu să explici într-un rînd, ce-i CULTURA?

Și credeți că dacă oamenii de artă & creatorii în general, nu-s mulțumiți, de vină e Mi nistrul Culturii - oricare ar fi acesta? Sau conducătorii Uniunilor de Creație - oricine ar fi aceștia? Eu cred că fără bani și fără circulație universală, degeaba căutăm vinovați: să spunem că trăim o neșansă etnică. Efectul unei calicii ancestrale. Și al unei subestimări cutumiare din partea marilor națiuni.

Autovictimizarea nu ne va face mai răzbătători; dimpotrivă…

                                                              *

Despre vicleșugurile actorilor s-au scris mii de pagini. Mai puțină cerneală a curs, însă, pe tema „strategiilor” diabolice ale directorilor de scenă.

O să vi se pară curios, dar unii dintre regizorii importanți ai țării, nu dovedeau, prin sub terfugiile și atitudinile pe care le afișau, inteligență. Sau , măcar stăpînire a situației.

Cunoscutul Sică Alexandrescu, spre exemplu, deși avea în „subordine” numai „grei”, artiști ai poporului, giganți ai istoriei teatrului, nu se sfia să-i mai pocnească, la o adică, ori să-i cheme acasă, să-i sape grădina…(așa-i ținea „în frîu”, umilindu-i!). Îmi repugnă procedeele!

Un alt laborios autor de mizanscene, mai tînăr decît Sică, din păcate, scos din cărți, de o hemiplegie ireversibilă, îmi spunea cu maximă seriozitate: “Să nu rămîi niciodată singur în sală, la repetiții: să ai mereu pe cineva - cît de mulți se poate - lîngă tine. Mai ales cînd repeți scene de masă! Altfel, te încalecă, bestiile!”. Am o părere total opusă: nu lucrez bine cînd cască gura diverși auxiliari, în sală…Nu mă lasă să mă concentrez, zău! Și nici actorii nu se simt în largul lor, cu nechemați pe post de spectatori-plătitori!

Alt director de scenă cu nume, dar mai puțin harnic, are, mai ales în ultimul deceniu, mania teoretizărilor:în loc de repetiție, ține un discurs de patru ore histrionilor, apoi, privindu-și ceasul, anunță cu jucat regret: “Cum trece timpul! Continuăm mîine!”. La onorariul lui, pesemne-și permite să tragă de timp…

Alt amic de-al meu, decedat, îmi povestea că o dată pe săptămînă le pregătea interpreților o veste mobilizatoare, gen: “Azi ne vine decorul!”…ori: “Au sosit costumele la cabină!”… “Vine însuși Marin Sorescu să vadă ce-am făcut!”… “Adrian Enescu aduce muzica și vrea să vă ia tonul & ambitusul!”… “Directorul a cerut să vadă o repetiție la stadiul acesta, să știe dacă anunță premiera!”… Deci, actorii nu aveau timp să se plictisească, fiindcă mereu apărea o noutate reactivantă…

Alți regizori, mereu în criză de idei, ziceau, după patru ore de lectură a piesei, în care nu rostiseră o silabă: “A mers mizerabil! Mîine inversăm rolurile!” și ieșeau trîntind ușa.

Sigur că nu spun o noutate, dar cred că teatrul ori îl faci spontan și cu încredere în tine (și-n cei cu care lucrezi pe scenă), ori nu-l faci de loc! Punct.

 

Bogdan ULMU