De la coadă la cap

 

Formula poate fi considerată expresia prin care a fost surprins, empiric, esențialul unei figuri (retorice) de construcție, numit㠄transmutatio” la Quintilian, al cărei corespondent românesc îl reprezintă termenul „permutare”. Într-un articol publicat anterior în „Revista română”, am discutat aplicații de virtuozitate ale acestei modalități de manifestare a expresivității prin ludic la mai mulți scriitori români (Transmutatio boum, cu referire la paradoxala „a pune carul înaintea boilor”; nr. 1/31/, martie 2003).

Care este însă baza, mecanismul mental al „contractului de lectură”, pentru acceptarea, de către cititor, a „jocurilor de cuvinte” pe care le reprezint㠄a ști și ceriul din toacă”, „a fi carte de tob㔠(Alecsandri), „precum iubește sclavul lumina și orbul libertatea” (Caragiale) sau „țipa șerpele în gura broaștei” [de secetă mare ce era] (Creangă)?

Există, în limbă, un număr de formule prin care se recunoaște «ordinea» firească sau cea impusă dinspre cultură: din cap în cap ‘de la un capăt la celălalt, de la început pînă la sf`rșit’, de la cap la coadă, din cap pînă în picioare ‘desăvîrșit’, de la început pînă la sfîrșit, ‘în întregime’; vezi, la Eminescu, „și de la creștet pîn-în poale”. Apoi, de la a la z (sau de la a la w) și, cu sublinierea anomaliei, a nu avea nici cap nici coad㠑fără înțeles, contra rațiunii, contra ordinii firești a lucrurilor’, a ajunge coada cap.

Dat fiind faptul că, printr-o formulă de amenințare, din basme, este posibilă o gravă perturbare a normalității, ca formulă a „ordinii firești” trebuie citată și constatarea a fi cu capul pe umere ‘a fi stăpîn pe sine; a judeca bine’, probabil, cu aluzie la eventualitatea de a judeca cu... picioarele (?). Sau, pe de altă parte, prin construcții bimembre, de tipul ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul, se exprimă idealul (modest, conformist) de atitudine, de conduită socioculturală, respectiv, ideea de permanență, de continuu, în versuri ghidușe ale lui Topîrceanu: „Greu mi-i, dragă, fără tine / și te chem de-atîtea ori, – / Nu din zori și pînă-n sară, – / Cît din sară pînă-n zori…”. Inversarea termenilor poate apărea prin repetiție și spre a evidenția lipsa de importanță în privința detaliului: „c-o fi tunsă, c-o fi rasă; c-o fi rasă, c-o fi tuns㔠(la care se răspunde, pentru curmarea echivocului, prin: „ori tunsă, ori rasă”).

În cazul irelevanței în planul construirii expresiei (privind prioritatea componentelor formulei denominative), sau, de exemplu, al opticii din care este descris contactul dezagreabil (nociv), repetiția cu inversare subliniază relativitatea: „ce mi-e baba Rada, ce mi-e Rada baba”, respectiv, „ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap” (ultima formulă prezentată ca „proverb” de Timotei Cipariu într-un context ce pune în evidență identitatea situației: „Totuna-i, au cu capul de piatră, au cu piatra de cap” (Opere, II, Editura Academiei Române, București, 1992, p. 64). Enunțuri paremiologice asemănătoare pot fi citate și pentru alte limbi; vezi, de exemplu, fr. „c’est blanc bonnet et bonnet blanc” (= este același lucru).

Dar, uneori, permutarea (totdeauna) stilistică a termenilor realizează contraste semantice, prin trimiterea la un alt statut. „A pune traista

[cu ovăz] în cap” numește o acțiune «normală», descriind o modalitate de a da m`ncare la cai, pe c`nd „a umbla cu capul în traistă”, o expresie imaginară (apel`nd și la substituirea verbului), cu referire la oameni, regizează scena unui comportament caricatural (neatent, stîngaci de parcă ar umbla cu o traistă în cap); nu insistăm asupra eventualei (posibilei) evocări a umblatului cu capul altuia în traistă, al celui decapitat, dus și prezentat celui de la care se aștepta răsplata pentru uciderea adversarului.

Pornind de la enunțuri din mediul la care ne-am referit, se pot obține efecte de fantastic, cum este aberația „a da oile în paza lupului”, contra căreia se proclamă «normalitatea», formulată, ironic, de Negruzzi: „ ...de vreme ce lupii s`nt lăsați ca să mănînce oi și oile ca să fie mîncate de lupi, apoi, după toate formele, legile și obiceiul păm`ntului, lupii se cuvine să fie volnici să mănînce oi” (Scrisoarea XX, Statistica lupilor). De aici a fost extrasă o imagine pentru a marca surpriza schimbării rolurilor, c`nd „cel mai mic biruie pe cel mai puternic”, prin „fie și un lup mîncat de oaie” (la Pann), sau, cu sublinierea inversării, „mai fie și un lup mîncat de oi, nu toate oile de lup” (în dicționarul lui Massim și Laurian, după Zanne, Proverbele, I, p. 525).

Efectul de surpriză este speculat, apoi, prin simple permutări – jocuri de cuvinte evoc`nd bîlbîieli datorate emoției sau mimînd-o: „înjugă sacii la car și hai la moară, să măcinăm boii”, cu sancționarea imediată a abaterii („nu vezi ce prostii vorbești?”; Pamfile, Jocuri de copii, I, p. 387), respectiv, în enunțuri cotate drept „păcăliri”, de tipul „de la beat cîrciumă vin, cu partea într-o căciul㔠[după prima propoziție există și completarea „merg pe gard, de drum mă țin”, insist`nd asupra cauzei accidentale a incompetenței idiomatice], ori „s-a rupt drumul în mijlocul carului” (G. Baronzi, Limba română și tradițiunile ei, Galați, 1872, p. 85), care pornește de la folosirea metaforică a constatării „i s-a rupt carul în drum” ‘a scrîntit-o în mijlocul lucrului’. Enunțul a fost preluat de Creangă în relatarea micilor dezastre (previzibile!), de pe drumul dintre Tîrgu Neamț și Piatra-Neamț, ale cărăușului histrionic al literaturii române, Moș Nichifor Coțcariul; c`nd i se rupe „un capăt” de la... atelaj, un trecător, care va refuza să-l ajute, observă: „așă-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruței?”, dar la supărarea păgubitului își va cere iertare precizînd registrul vorbirii („nu-ți fie cu bănat, om bun, că am șuguit și eu”), iar, pentru cititorul eventual neatent, autorul îi rezervă harabagiului rolul de a pune lucrurile la punct, aproape didactic: „Ia să fie un antal cu vin ori rachiu și să vezi atunci ar ședea carul stricat atîta timp în mijlocul drumului?” (sublinierile ne aparțin).

În afară de locuțiuni și de parimii, avem, pentru această «forma mentis», mărturia contestării «anormalității» prin expresii idiomatice: a pune carul înaintea boilor (‘a fi neîndemînatic’, la care ne-am referit deja: ‘a nu avea logică’), [a veni /ceva/] pupăză peste colac, care numește, numai pentru „efect” lingvistic de contrariere, noțiunea de «lucru excepțional, neobișnuit», întrucît chiar forma canonică, colac peste pupăză, caracterizează o împrejurare ieșită din comun, aceea cînd, într-o familie, în timpul unei nunți (avînd ca simbol pupăza ‘pîine cu un anumit rol în ceremonialul respectiv’), intervine o înmormîntare, simbolizată de colac (cf. Dumistrăcel, Pînă-n pînzele albe, p. 346).

Realizarea formală a permutării o constatăm în construcții repetitive, bimembre, de tipul e mai bine să fii fruntea cozii dec`t coada frunții (Negruzzi, Scrisoarea XII), idee care cunoaște numeroase variații de formulare, printre care „eu nu-s coada lemnelor, că-s fruntea surcelelor” și chiar „dec`t codaș în oraș, mai bine în satul tău fruntaș” (Creangă); ambele ipostaze sînt contrazise de enunțul „nici coada frunții, nici fruntea cozii”. Toate aceste versiuni par să reprezinte dezvoltarea polemică a expresiei a fi fruntea cozii ‘a fi în fruntea celor care s`nt la urmă’.

Cu permutări, curente sau ocazionale, ne-au obișnuit, apoi, formulele în care se prezintă adagii culte; de exemplu, pentru lat. non multa, sed multum, există și varianta multum, non multa, iar „modelul” pentru «sloganul» modern „să transformăm măștile de gaze în obiecte folositoare” (din presă), prefacerea săbiilor în pluguri (isaia, 2.4), este, de fapt, alternativa la chemarea războinic㠄faceți din brăzdarele voastre săbii și din securile voastre lănci!” (Ioil, 4.9-10).

După «schema» a numeroase „frămîntări de limb㔠ce propun inversarea ludică a cuvintelor, spațiul dintre aceleași două repere poate fi, extravagant, estimat ca avînd dimensiuni diferite, în enunțul unei caracterizări ironice („în ciudă”) la adresa unei persoane: „De la gură pîn’ la nas, / șapte stînjeni făr-un pas; / De la nas și pîn’ la gură, / șapte st`njeni și-o prăjin㔠(Pamfile, op.cit., p. 374; ideea a fost speculată în texte de «promotion» de la menajeriile circurilor, de tipul „Intrați să vedeți cel mai lung șarpe din lume: douăzeci de metri de la cap la coadă, douăzeci și cinci de la coadă la cap!”).

Dar „joaca” cu cuvintele comportă și riscuri: de exemplu, receptarea superficială, așa cum putem constata din pasajul la care ne referim în continuare, dintr-o povestire a lui Sadoveanu. În basme, o formulă canonică de amenințare este „unde îți stau picioarele, îți va sta și capul” (cf. Ispirescu, țugulea, fiul uncheașului și al mătușei), cu un dublet, de variație liberă, cuprinzînd inversarea ordinii termenilor, dar și o substituire, la Creangă: „și dacă pînă mîne dimineață n-a fi podul gata, moșnege, are să-ți steie capul unde-ți stau talpele” (Povestea porcului). în povestirea Cealaltă Ancuță, găsim o aparentă alternativă, o numai aparentă inversare a termenilor. Un slujitor al Agiei îl amenință pe podar: „- ține podul [este vorba de un pod umblător peste rîul Moldova] bine și bagă sama! s-a întors jupîn Costea cătră moșneag. Mă treci întăi pe mine cu sora luminăției sale vornicului Bobeică. Și dacă nu-ți faci bine datoria, să știi că unde-ți stă capul, au să steie picioarele!” (subl. n.). de fapt, credem că, astfel, povestitorul (a cărui tehnică în abordarea enunțului aparțin`nd «discursului repetat» îi provoca lui Tudor Vianu trimiterea la „rafinamentul oriental”) vrea să sugereze o altfel de moarte decît prin tăierea capului, a cărei exprimare este explicită în text; a se vedea amenințarea la adresa unui slujitor: „are să-și lese căpățîna sub picioarele calului meu!”.

Ridicarea, în această împrejurare, a picioarelor la înălțimea capului indică intenția spînzurării „mișelului”, nevrednic de moartea prin sabie!

 

Stelian Dumistrăcel