Dinamica istorică a cultivării instituționalizate a limbii române (II)*

 

Urmare din numărul precedent

 

2. Precizarea identității latino-romanice și pro-occidentale. Momentul Școlii Ardelene

Aparținînd în cea mai mare parte Bisericii Unite, grupul de intelectuali erudiți aparținînd Școlii Ardelene (mai importanți au fost S. Micu-Klein, G. Șincai, P. Maior, Ion Budai-Deleanu) au profesat convingeri ideologice de tip iluminist-reformist, concretizate în încrederea nelimitată în virtuțile culturii și ale educației ca factori de progres, în militantism național, anti-balcanism și anti-slavonism. Pe urmele cronicarilor din sec. al XVII-lea și mai ales ale lui Cantemir, savanții ardeleni, care studiaseră în Occident (Roma, Viena, Budapesta) și cunoșteau perfect limba latină împreună cu alte limbi moderne, care își redactau scrierile în latină și română, mai rar în germană sau maghiară, fac din ideea originii romane “nobile” a poporului lor ideea-pivot și farul călăuzitor al activității lor militante concretizate în scrierea și publicarea de tratate de istorie, manuale de tot felul, gramatici, dicționare, traduceri de filosofie, logică, teologie, cărți de popularizare etc. Cărturarii acestei generații își dau seama de caracterul urgent al modernizării limbii scrise, ca premiză necesară a emancipării culturale a națiunii române. Miza națională era enormă, pe umerii acestei generații aflîndu-se sarcina, asumată cu entuziasm și spirit de jertfă, de a acționa, cu mijloace legale și pe tărîm cultural și educațional pentru scoaterea poporului român din starea sa de inferioritate politică și socială în care, ca “popor tolerat”, se afla în Principatul Transilvaniei de sute de ani. Scopul politic declarat al învățaților militanți din Școala Ardeleană era acela de a obține pentru poporul lor statutul legal de “națiune constitutiv㔠în Transilvania, alături de celelalte trei “națiuni”, maghiară, săsească și secuie. Prin impunerea ideii latiniste și a principiului occidentalizării ca bază a modernizării limbii de cultură, acceptat aproape unanim de generațiile care i-au urmat, reprezentanții Școlii Ardelene au jucat un rol istoric nu doar cultural, ci și politic de maximă importanță.

Clamată obsesiv, adesea cu nuanțe și interpretări inacceptabile pentru știința istorică și istorico-lingvistică modernă, teza latinității limbii române, ca limbă vorbită de “posteri Romanorum” în Dacia traiană (S. Micu, Gh. Șincai, Elemanta linguae dacoromanae) este privită ca de la sine înțeles. Ca o axiomă este prezentată și ideea autohtonismului românilor în vechea Dacie și a continuității lor neîntrerupte în spațiile locuite astăzi, cu atît mai mult cu cît în chiar aceeași perioadă, această continuitate a românilor în Transilvania începuse să fie, mai mult din rațiuni politice, contestată de autori germani precum Franz J. Sulzer (m. 1791), Joseph Carl Eder (1760-1811) și Johann Christian von Engel (1770-1814). Tonalitatea polemică va deveni din această cauză o constantă discursului istoric al savanților transilvăneni, determinînd nu o dată opțiuni teoretice exagerate în problemele limbii literare, cum ar fi purismul și etimologismul excesiv.

Renunțînd la etnonimul savant valah, întrebuințat mai ales de învățații străini cu referire la români, cărturarii ardeleni întrebuințează exclusiv termenul român, cu care desemnează adesea, pintr-un fel de ambiguitate semi-intenționată, nu doar pe românii ca atare, ci chiar pe romani! Ideea romană a fost acceptată unanim de generațiile următoare de români, nu doar în Transilvania, ci și în Moldova și Muntenia, devenind o componetă centrală a discursului politic pașoptist și unionist, cu ample reverberații în discursul oficial din epoca rapidei modernizări a României în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Peste cîteva decenii acestă idee a luat, în special în Moldova și Muntenia, forme adesea fantasmagorice și grotești, așa încît reacțiile critice nu au întîrziat să apară. Împărtășind în principiu ideea romanității, istoricul și omul politic moldovean Mihail Kogălniceanu se arată conștient de primejdiile exagerărilor latinizante și nu ezită să folosească termenul romanomanie, pentru a desemna formele patologice (și în fond nocive!) de “mîndrie patriotic㔠manifestate de contemporanii săi. În textul franțuzesc al scrierii sale Histoire de la Valachie, Berlin, 1927, Kogălniceanu ortografiază însă întotdeauna etnonimul românesc în forma român, în sintagme precum la langue române, les mots româns etc., la fel cum, în studiul publicat în limba germană la Berlin în 1837, atât în titlu (Moldau und Wallachei. Romänische oder wallachische Sprache und Literatur), cît și în cuprinsul textului, întrebuințează forma etimologizantă cu o a etnonimului românesc. Nici în franceză, nici în germană, norma curentă nu a reținut aceste forme etimologizante, ci pe cele cu u (roumain, respectiv, rumänisch).

Unul din obiectivele exprese ale cercetărilor sale, afirmă un Gh. Șincai, este acela de a pune în evidență în orice chip derivarea, prin corupere, a românei din latină (“conati sumus corruptionem linguae Daco-Romanae ex Latina quoquo modo comprobare”). Cea mai elaborată concepție despre procesul de transformare a latinei în limbile romanice și, implicit în română, o găsim la Petru Maior, singurul care a și reușit să își publice în timpul vieții cele mai importante lucrări. Tenace și metodic, autorul Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, tipărită la Buda în 1812, articulează o veritabilă teorie a originilor limbii române, ale cărei idei centrale sunt continuitatea în Dacia traiană a românilor, caracterul pur latinesc al limbii române, originea limbii noastre din latina clasică importată în Dacia de coloniștii romani veniți aici în număr mare după războaiele dacice ale lui Traian. Prima din cele dou㠓dissertații” publicate în anexa Istoriei și intitulată Pentru începutul limbei românești începe chiar cu o frază programatică:“Fiindcă limba cea românească e latinească, celui ce va să cerce începutul limbei românești îi iaste de lipsă mai nainte să aibă cunoscute întîmplările limbei lătinești”.

Orientarera pro-occidentală și obsesia latinității (în subsidiar și orientarea confesională pro-catolică a majorității cărturarilor ardeleni!) au condus la o depreciere globală a tradiției culturale slavone la români. S. Micu și G. Șincai, de exemplu, îl invocă pe Dimitrie Cantemir, de la care preiau termenul de “barbarie” (barbaries) pentru a califica starea în care românii ar fi decăzut o dată cu introducerea “limbii scrise a slavilor” (literalem slavinorum lingua), în timpul conciliului de la Florența, în scopul expres de “a închide alor noștri orice cale spre sfînta unire cu Biserica Roman㔠(“hoc modo praecludere nostris omnem aditum ad s. unionem cum Eccl. Romana”).

Elaborarea și publicarea de gramatici era privită de membrii generației iluministe ca o datorie patriotică și o componentă centrală a pedagogiei sociale și naționale căreia i se dedicaseră. Enunțată doar în treacăt de S. Micu și G. Șincai (“maternam nostram linguam perficiamus”), această idee este expres formulată de un Ienăchiță Văcărescu, pentru care gîndul la “iubirea patriei, a vecinătății și a rumânilor ce vorbescu cu această limb㔠sunt puternice motive pentru a lucra la o gramatică util㠓păntru binele, cinstea și folosul sympatrioților și a Patriei”. Budai-Deleanu, își avertizează cititorii că nu a intenționat, prin opțiunile și recomandările normative implicite pe care le-a inclus în lexiconul său, să îi determine pe vorbitori să-și schimbe felul natural de a vorbi, legitim în sine, ci de a oferi criterii de selecție pentru limba literară comună (“limba de obște la învățături”), care trebuie curățită, regularizată și modernizată.

În chestiunile privitoare la politica lingvistică națională, între erudiții români nu s-au manifestat disensiuni majore pe baze confesionale. Dincolo de fricțiunile și animozitățile aproape permanente dintre Biserica Greco-Catolică din Transilvania și Biserica Ortodoxă din Moldova și Muntenia, în deciziile majore privitoare la limba română de cultură unitară și unică s-a manifestat permanent un consens tacit. La scară istorică putem constata de pildă că, pe de o parte, cărturarii uniți, inclusiv clericii acestei confesiuni, nu au dorit nici un moment să creeze un alt stil bisericesc, ci l-au adoptat pe cel deja conturat și stabilizat pe la jumătatea secolului al XVIII-lea în tipăriturile bisericești din Muntenia. Pe de altă parte, prin deciziile înțelepte și oportune ale unor ierarhi precum Cesarie de Rîmnic sau mai tîrziu, în sec. al XIX-lea, Veniamin Costachi, ierarhia bisericească din Muntenia, respectiv Moldova, a acceptat sensul general al reformei pro-occidentale și latinizante promovate de ardeleni, adoptînd în cele din urmă grafia latină inclusiv în cărțile bisericești. De asemenea, cîțiva din autorii primelor gramatici românești, sensibil marcate în orientarea și conținutul lor de latinismul iluminiștilor transilvăneni, munteanul Ienăchiță Văcărescu, ardeleanul Radu Tempea și bănățenii Paul Iorgovici și Constantin Diaconovici Loga erau ortodocși și îndeplineau funcții publice importante. Cu rezultate practice slabe și tîrzii, tenacea acțiune a iluminiștilor ardeleni de trezire a conștiițelor și de teoretizare în chestiunile limbii literare vor pune bazele ideologice ale imaginarului colectiv românesc configurat și consolidat prin școală abia începînd cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Activitatea militantă pe tărîmul istoriei și al filologiei a latiniștilor ardelenei are meritul de a fi declanșat procesul de “orientare bruscă spre Apus” care va conduce în final la “reromanizarea limbii române” (S. Pușcariu).

3. Romantismul militant. Acțiunea reformistă a lui Ion Eliade Rădulescu

Unul dintre primii ziariști români, profesor la Colegiul Sf. Sava, poet și prozator original, traducător și gînditor politic, definit  drept “părinte ale literaturii românești” (B.P.Hasdeu) sau “cel dintîi scriitor modern al românilor și părintele acelei limbi literare pe care o întrebuințăm azi” (M. Eminescu), Ion Eliade Rădulescu (1802-1872) a fost între români cel care și-a dat primul seama că o cultură modernă nu poate începe decît de la “îndreptarea limbii”, adică de la construirea unei limbi literare unitare, unice pentru toți românii și posesoare a unei diferențieri stilistice maxime și a unor terminologii de specialitate dezvoltate și rafinate.

În privința ortografiei, luînd ca bază grafia chirilică curentă în epocă, Eliade își propune să o simplifice, prin accentuarea principiului fonetic (o literă=un singur semn). El preconizează astfel renunțarea la notarea dublă a sunetelor i, o și u, eliminarea grafemelor care redau în mod tradițional o combinare de două sunete, renunțarea la grafem menținute în grafia chirilică românească în virtutea tradiției dar care nu se justifica printr-o necesitate distinctiv-fonetică, renunțarea totală la notarea accentelor și a spiritelor, moștenite din ortografia grecească (unde aveau valoare fonetică), prin intermediul grafiei chirilice slavone. Din cele 33 de grafeme ale grafiei tradiționale, urmau să rămână în doar 29 de semne.

Conștient de miza culturală și educațională a gramaticii sale, Eliade respectă cu consecvență în recomandările sale privitoare la ortografie și îmbogățirea lexicului un principiu intrinsec al simplității și funcționalității. Cu un instinct sigur al oportunității sistemice, el emite judecăți și aprecieri raționale, pe baza cărora formulează soluții concrete confirmate, în marea lor majoritate, de evoluția ulterioară a limbii literare. Fonetismul ortografic implicit al propunerilor eliadești din această perioadă a fost impus de însuși caracterul fonetic al grafiei chirilice românești tradiționale. Slavonofob în descendența iluminiștilor ardeleni, Eliade împărtășește și el convingerea (un veritabil “topos ideologic”!), că epoca slavonismul cultural a fost pentru români o catastrofă istorică, iar renașterea culturală a națiunii române reclamă ștergerea tuturor urmelor influenței slavone.

Un fel de principiu al pedagogiei implicite îl obligă pe reformator să se raporteze constant la exemplul “națiilor celor înțelepte și gînditoare” (p. IX), grecii și latinii în antichitate, francezi, germanii și mai ales italienii în epoca modernă. Modelul istoric cel mai potrivit pentru modelarea ortografiei românești moderne i se pare încă de pe acum, în 1828 lui Eliade a fi cel al limbii italiene. Prefigurînd introducerea în viitor a grafiei latine în scrierea limbii române Eliade socoate că ar fi dezirabil să urmăm “duhului italienesc, adică a scri după cum vorbim”, evitînd modelul ortografic etimologic al francezilor și englezilor “care păzește derivația zicerilor, care este născută în veacurile sholasticismului și de care chiar singuri acum ar voi să se scuture” (p. XVI). Bun cunoscător al producției literare a contemporanilor săi, Eliade constată în practica scrierii chirilice curente o mare dezordine și inconsecvență, atît în redactarea manuscriselor cît și în cărțile tipărite. Convins că o cultivare a limbii naționale comune nu poate fi realizată eficient decît în școală, Eliade elogiază eforturile boierilor patrioți care au întemeiat școli în limba română, în care pot fi cultivate, în limba națională, disciplinele științifice superioare, dreptul, matematica, geografia și istoria, formulînd apoi în repetate rînduri ideea iluministă că progresul unei națiuni nu poate fi conceput în afara educației publice, iar aceasta presupune în mod necesar cultivarea permanentă a limbii naționale. Or, cultivarea limbii reclamă crearea unor terminologii specifice fiecărei științe, inclusiv științei gramaticale. Avîntul patriotic găsește o formă de exprimare și atunci cînd autorul gramaticii, recunoscînd necesitatea împrumutului cult din limbile de cultură, este de părere că națiunea română posedă o îndreptățire istorică specială de a-și recupera bunurile de la limba latină și de la limbile romanice. Dincolo de cu accentele mesianice proprii epocii, se poate recunoaște aici cerința legitimă de a adopta, în mod prioritar, termnii neologici de origine latino-romanică, mai ușor de adaptat sistemelor fonetic și morfologic ale limbii române. Acceptînd așadar împrumuturile, Eliade atrage atenția c㠓trebuie să luăm numai acelea ce ne trebuie și de acolo de unde trebuie” (Eliade: XXVII). Există, cu alte cuvinte, termeni al căror import este justificat prin necesitatea de desemnare de noi concepte, dar și termeni împrumutați fără justificare. Dezavuînd poziția celor care introduceau termenii străini în forma din limba de origine (patriotismos, enthusiasmos, cliros (după greacă), națion, ocazion, comision (după franceză), privileghium, coleghium, centrum, punctum (după latină), soțieta, liberta, cvalita (după italiană), Eliade critică și poziția celor care resping integral procedeul împrumutului, preferînd forjarea de termeni tehnici prin mecanismul calchierii lexicale, care produce ciudățenii lexicale precum cuvintelnic (pentru dicționar), cuvintelnică (pentru logică), prestentindere (pentru epitas ‘augmentare, intensitate’), ascuțitapăsat (pentru oxiton), nempărțit (pentru atom, individ), asuprăgrăit (pentru predicat), amiazăziesc (pentru meridian) etc.

În finalul Prefeței Eliade formulează cerința întemeierii unei academii, a unei instituții în care specialiștii cei mai autorizați să coordoneze eforturile de cultivare a limbii române, prin elaborarea unor lucrări cu caracter normativ, în primul rînd a unui dicționar complet al limbii române. Acest deziderat se va realiza abia peste 40 de ani. După 1848, gîndirea lingvistică a lui Eliade va evolua spre forme etimologizante și italienizante. Sub numele de heliadism, se va dezvolta un concept interesant în sine, de limbă literară puternic impregnată, în ortografie, lexical și chiar gramatică de împrumuturi masive din limba italiană, care va găsi adepți în presa românească a vremii și va lăsa oarecare urme în repertoriul de norme al limbii române contemporane.

 

Eugen Munteanu