ÎN SLUJBA LIMBII NAȚIONALE

Dorința mea de a studia literatura, cum intenționam, cînd m-am hotărît să vin la Iași, nu s-a putut îndeplini decît pe jumătate, din cauză că Ibrăileanu era bolnav și ne-am întîlnit cu el abia în a doua jumătate a anului universitar 1933-1934. La începutul semestrului al doilea, al anului respectiv, Ibrăileanu avea să ne facă ultimele lui lecții despre Eminescu și Creangă, pornind de la cartea lui George Călinescu, Viața lui Eminescu, pe care o recenzase, foarte favorabil, în „Adevărul literar și artistic” din 16 octombrie 1932.

Am vorbit, în mai multe rînduri, despre lecțiile respective și despre farmecul expunerilor inegalabilului nostru profesor și nu mai stăruim asupra acestui lucru, dar, pentru cei interesați de problemă, facem trimiterile necesare: Amintirea unui mare profesor și, respectiv, Garabet Ibrăileanu, amîndouă în Studii și portrete, I, 2001, p. 28-40 și 122-129; Profesorul meu de literatură, în Studii și portrete, III,

p. 184-187.

Cursul de literatură aveam să-l facem, în lipsa lui Ibrăileanu, cu Octav Botez, titularul disciplinei Estetica și critica literară, un om deosebit, cu care studenții aveau să stabilească adevărate legături de prietenie. Dispunea de o foarte bună pregătire, nu numai literară, ci și filozofică. Își trecuse doctoratul cu o teză referitoare la concepția lui Xenopol asupra istoriei. Octav Botez este unul dintre cei dintîi recenzenți ai romanului Ion, de Liviu Rebreanu, pe care ni l-a prezentat în toată valoarea lui.

În calitate de suplinitor al lui Ibrăileanu, Octav Botez se conducea după cursurile titularului, dar se deosebea de el în privința concepției generale asupra literaturii și asupra istoriei ei. Nu punea greutate, în primul rînd, pe epoci, ca Ibrăileanu, ci pe curentele literare care se sprijineau pe diferite periodice ale vremii.

Octav Botez era secundat, în predarea literaturii, de asistenții Gheorghe Agavriloaie și Grigore Scorpan. Cel dintîi conducea un proseminar de literatură modernă, cu vădit caracter de introducere în materie. Ne descurcam relativ ușor, fiindcă multe lucruri discutate aici ne erau cunoscute din liceu. Cu Scorpan ne inițiam într-o materie necunoscută din liceu, critica textelor și tehnica edițiilor, de care aveam să beneficiem mai tîrziu. Discuțiile noastre erau axate pe interpretări din poezia lui Eminescu și poveștile lui Creangă. Despre aceste probleme Scorpan avea să publice mai multe articole, inițiate înainte de anul 1933, cînd am venit eu la Universitate.

Din aceste preocupări a rezultat atît Prefața pe care Scorpan a scris-o pentru ediția de Povești, de Ion Creangă, ediție îngrijită de Giorge Pascu și apărută în 1939, cît și cartea Elemenete eminesciene în poezia lui A. Vlahuță, Iași, 1937, care avea să-i servească, mai tîrziu, ca teză de doctorat.

La fel de importante ni s-au părut și preocupările privitoare la descifrarea textelor scrise în alfabet cirilic.

În proseminariile conduse de Agavriloaie și de Scorpan, studenții din anul întîi, anul preparator, cum se numea atunci, se pregăteau pentru continuarea cursurilor universitare. Din aceste materii și din cursul de Terminologie gramaticală, predat de conferențiarul D. Găzdaru, urma să susținem, la sfîrșitul anului, examenul de promovare în anul al II-lea, în fața unei comisii formate din cele trei cadre pomenite, sub președinția profesorului Iorgu Iordan.

Cursurile noastre nu erau departajate pe ani studenții din toți cei patru ani ascultau împreună cursurile predate la materia de bază. Lor li se alătura profesorul Iordan, care tocmai ținea, în primul an, cursul de Limba română și dialectele ei. Murise A. Philippide, în august 1933, și la catedra deținută de el a fost chemat Iorgu Iordan, titularul catedrei de Filologie romanică, pînă atunci. Dar cu Iordan am făcut și cursul de literatură veche, din cauză că Giorge Pascu, titularul disciplinei, se găsea într-un fel de concediu forțat și n-a revenit la catedră decît spre sfîrșitul lui aprilie  1934. Așa stînd lucrurile, ne întîlneam cu profesorul Iordan în fiecare zi; cursul lui figura, în orar, marți, joi și sîmbătă, iar al lui Pascu, luni, miercuri și vineri. Am avut răgazul necesar să cîntăresc toate avantajele științifice care puteau decurge din contactul cu Iordan și nu mi-a fost greu să mă consolez în fața unei realități care îmi bara drumul spre literatură.

Lecția de deschidere a cursului de Limba română și dialectele ei n-a putut fi prezentată la începutul anului, în noiembrie 1933, din motivul că nu erau definitivate formele de numire, și am ascultat-o la 1 martie 1934, acum șaptezeci de ani. A fost unul dintre momentele de neuitat din anii studenției.

Publicată în primul volum al „Buletinului Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»”, p. 3-18, sub titlul Programul nostru, această lecție urmărea toate direcțiile de orientare științifică pe care aveau să le abordeze colaboratorii lui Iordan. Aici au fost trasate unele idei noi prin care Iordan se îndepărta, oarecum, de metoda neogramatică și iniția cercetarea spre studiul limbii actuale. N-o putem reproduce aici, în întregime, cum ar fi necesar, nici n-o putem rezuma. Ne mulțumim doar cu prezentarea finalului ei, care nu și-a pierdut actualitatea nici azi. Acest final a fost absolut mobilizator pentru noi, studenții de atunci, și ne-am atașat, prin el, în mod definitiv de profesorul Iordan:

„Înainte de a sfîrși, mă simt dator să fac o mărturisire. Programul schițat astăzi în fața D-voastră este prea vast ca să se poată realiza în toate detaliile lui. Ar fi să vă înșel, dacă nu v-aș preveni asupra realității. Cele spuse mai sus reprezintă numai ținta cătră care trebuie să năzuim și de care să căutăm a ne apropia cît mai mult. Și, cum la curs distanța dintre ideal și înfăptuire va fi, în chip fatal, mare, să ne silim ca cel puțin în lucrările noastre personale, precum și în activitatea desfășurată la Institutul de Filologie Română să complectăm lipsurile, pentru ca această distanță să se reducă, în limita posibilului, pînă la minimum. În orice caz, un lucru este sigur: realizarea prezentului program nu atîrnă numai de mine și de actualii ori viitorii mei colaboratori, ci și, aș putea spune chiar mai ales, de D-voastră. Dacă veți dovedi interes și oleacă de pasiune pentru studiul limbii D-voastre materne, adică pentru studiul cel mai firesc și cel mai apropiat de sufletul D-voastre, distanța de la făgăduială pînă la împlinire va fi din ce în ce mai mică, iar cu vremea ar putea să și dispară. Așadar, colaborare între D-voastră și mine, și anume colaborare activă. Nu-i de-ajuns să audiați regulat lecțiile și să treceți la timp examenele, ci să participați la lucrările de seminar și să consacrați o parte din orele libere disciplinei pe care cred că v-ați ales-o împinși de un imbold sufletesc, iar nu de considerații pur exterioare.”

Condițiile de învățătură, la Iași, nu erau de invidiat, dar, dintr-un punct de vedere, cel al taxelor universitare, erau chiar mai ușoare, în sensul că eram mai puțin împovărați decît colegii noștri din București și Cluj. Nu aveam cămine suficiente, iar cele existente nu erau prea confortabile. Nu beneficiam nici de burse. Pentru toate secțiile de la Litere erau, în anul 1933-1934, doar șase pentru băieți și tot atîtea pentru fete, pentru secțiile de română, franceză, slavistică, limbi clasice, istorie, filozofie; șase și ele.

Bursa de la română (băieți) era ocupată de un coleg din anul al IV-lea și am putut concura, pentru obținerea ei, abia în anul al II-lea. Cu ea mi-am dus zilele pînă la sfîrșitul facultății.

Cînd eram în anul al IV-lea de studii, a fost creată Școala Normală Superioară, ai cărei absolvenți puteau fi numiți cu titlu definitiv pe un post în învățămîntul mediu. Dar, înainte de a încheia cei doi ani ai acestei școli, ea a fost desființată de legionarii ajunși la putere și, în același timp, ni s-au anulat și examenele trecute, precum și practica pedagogică, pe motivul că ar fi fost carlistă. A trebuit s-o facem din nou.

Situația absolvenților nu era ușoară; ei găseau post foarte greu, chiar după trecerea examenului de capacitate. Puteai suplini, temporar, o catedră a unui titular numit, între timp, inspector, cum am reușit să fac eu prin sprijinul profesorilor Dumitru Gafițanu și Constantin Tucaliuc, îndrumătorii mei de la practica pedagogică. Din martie 1939 pînă în anul 1948 am suplinit diverse catedre la Liceul Național și la Seminarul „Veniamin Costachi”. Alte ore am obținut la Liceul particular „M. Kogălniceanu” și la Liceul Militar. Între timp, am ocupat, prin concurs, un post  de bibliotecar la Institutul de Filologie Român㠄A. Philippide” (1943), iar doi ani mai tîrziu am ocupat, tot prin concurs, un post de asistent la Facultatea de Filologie.

În iunie 1949 mi-am trecut doctoratul, iar în octombrie același an, după încadrarea pe un post de conferențiar, am fost numit decan al Facultății de Filologie. Tot atunci mi s-a încredințat conducerea colectivului de lingvistică, din cadrul nou înființatei Filiale a Academiei din Iași, precum [i postul de secretar al Societății de științe istorice și filologice, Filiala Iași.

Cea mai grea problemă era cea a Facultății, unde reforma învățămîntului, cu noua ei ideologie, ne lăsase cu posturile neocupate. Din opt posturi la catedrele de Limbă și Literatură română erau ocupate numai două. Abia după așteptări de cîțiva ani, am putut recruta cîțiva tineri din rîndul absolvenților mei. Nu aveam nici un fel de experiență în muncile administrative și nici nu mă atrăgeau. Cîteva săptămîni, după numirea pe postul de decan, am stat cu brațele încrucișate, așteptînd un început de dezlegare a nodurilor gordiene care îmi stăteau în față.

Am avut norocul unor colaboratori mai în vîrstă (profesorii D. Gafițanu și N. I. Popa), care m-au sprijinit în toate acțiunile întreprinse. S-a întîmplat ca în primele serii ale studenților mei să găsesc o pleiadă de elemente nu numai foarte bine pregătite, ci și cu mare dragoste pentru limba națională, în slujba căreia aveau să-și desfășoare activitatea. Cu acești tineri aveam să inițiez cercetările dialectale în Moldova și să ne îndreptăm, cu toată hotărîrea, spre studiul limbii române literare. Acestea au fost, o bună bucată de vreme, domeniile cărora le-am acordat cea mai mare atenție. Din rîndul ucenicilor de prin anii 1950-1955 aveau să se ridice o serie de specialiști de autoritate, care au realizat o serie de lucrări, cu caracter național, de valoare deosebită. Putem afirma acum, cu satisfacție deplină, că limba noastră națională, studiată în lucrări capitale de A. Philippide, Iorgu Iordan și Gheorghe Ivănescu, s-a bucurat de aceeași atenție și după anii 1950, după reforma învățămîntului. Specialiștii ieșeni și-au spus cuvîntul, cu autoritate, realizînd lucrări de cel mai mare interes, atît în cercetarea graiurilor populare, cît și în domeniul istoriei limbii, în cel al limbii literare și al stilisticii ori al limbii române contemporane. Tinerii de acum cincizeci de ani n-au îngropat talanții încredințați lor de înaintași, ci i-au sporit, contribuind, în acest fel, la creșterea numelui bun al Universității din Iași. Poate n-am făcut tot ce ar fi trebuit făcut, dar sîntem încredințați că n-am trecut zadarnic prin viață. Cei care vor veni după noi, mai norocoși și mai înzestrați, vor cîntări și vor aprecia. Oricum, nu exagerez deloc cînd spun că după anii 1960-1965, catedra de limba română se plasase pe unul dintre primele locuri pe Universitate, fapt recunoscut de toată lumea. Colaborarea dintre membrii ei era, atunci, absolut ideală. Încrederea pe care ne-a acordat-o ministerul învățămîntului, la un moment dat, a făcut ca singurele posturi de lectori de limba română, pe care le aveam, la Berlin și la Pekin, să fie încredințate unor elevi de ai mei, de la Universitatea din Iași.

 

G. ISTRATE