Profesorul Gavril Istrate și problema graiurilor ardelenești

 

Sărbătorind cei 90 de ani plini de viață ai profesorului Gavril Istrate, îl omagiem deopotrivă pe cercetătorul G. Istrate, care împlinește 67 de ani de activitate științifică. Aproape șapte decenii - o viață de om - de cînd studentul ardelean, atras la Universitatea ieșeană de faima profesorilor ei, publica în „Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»” (IV, 1937, p. 50-97) prima sa lucrare de specialitate, Graiul satului Nepos (județul Năsăud).

Consacrat graiului satului natal, studiul, care fusese supus voit „cenzurii” lui Iorgu Iordan - magistrul declarat al autorului și directorul de atunci al „Buletinului” -, apare exact în forma în care a fost înaintat redacției, cu precizarea c㠄un asemenea text nu are nevoie de nici o schimbare”. Așa începea o carieră exemplară, închinată limbii române.

Acest prim pas, făcut cu Graiul satului Nepos, nu este cîtuși de puțin unul ezitant, deși terenul pe care înainta tînărul student era aproape virgin (este suficient să menționăm că aceasta era prima cercetare monografică asupra unui grai dintr-o localitate a fostului județ Năsăud, anchetat anterior - în punctele Poiana Ilvei, Șanț și Maieru - doar de G. Weigand). În absența reperului pe care specialiștii de mai tîrziu îl vor găsi în Atlasul lingvistic român, dar avînd acces la prospectul acestuia (vezi art. cit., p. 58), autorul definește, cu siguranța unui cercetător format, sub-ariile care se conturează în nord-estul Transilvaniei (una pe valea Someșului Mare, de la Năsăud la Șanț și pe toată valea Ilvei, diferită, prin trăsături de ordin fonetic, de cea de la vest de Năsăud, unde caracteristice sînt deschiderea lui ă protonic și africatizarea dentalelor) și subordonează ierarhic graiul studiat ariei moldovenești (opinie care se va bucura, de-a lungul vremii, de mulți adepți).

De aici va porni polemica creatoare și constructivă pe care G. Istrate o va avea cu D. Șandru, partizan al identității dialectale a acestui idiom (Enquêtes linguistiques du laboratoire de phonétique expérimentale de la Faculté des Lettres de Bucarest (District de Năsăud), în „Bulletin linguistique”, VI, 1938, p. 173-230). În 1941, după ce apariția recentă a primelor volume din ALR I și ALR II îi pusese la dispoziție un inegalabil instrument de lucru, profesorul ieșean revine asupra problemei (cu Notele publicate, sub titlul Pe marginea unei anchete dialectale, în paginile aceluiași „Buletin al Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»”, VII-VIII, 1940-1941, p. 293-303) și tranșează hotărît controversa, exprimîndu-se o dată în plus în favoarea atașării ariei nord-est ardelenești la grupul dialectal moldovenesc, mai exact la „dialectul moldovenesc adevărat, acela care se vorbește în centrul și nordul provinciei, nu și la cel din sud, care este influențat de graiurile muntenești învecinate” (p. 293). Procedînd la cuprinderea graiului năsăudean în aria moldovenească, autorul înglobează organic și coerent problema în concepția sa de ansamblu privitoare la repartiția dacoromânei. Cînd afirmă c㠄Ardealul [nu are] un dialect propriu-zis, cum are Moldova și Muntenia” (Graiul satului Nepos, p. 55, n. 1), G. Istrate aderă declarat (Pe marginea unei anchete dialectale, p. 299) la teoria lui A. Philippide (Originea românilor, vol. II, Iași, 1927, p. 30, 404-407), care susține existența, în Dacoromania, a doar două tipuri dialectale, moldovenesc și muntenesc, corespunzătoare celor două mari valuri de migrație a protoromânilor la nord de Dunăre.

Conștient de convergențele dintre aria nord-est ardelenească și cea nord moldovenească, dar și de aspectele originale ale fiecăreia în parte, lui G. Istrate nu-i scapă caracteristicile definitorii ale spațiului lingvistic năsăudean, evidențiate în contrast cu trăsăturile unității supraordonate ierarhic: 1. închiderea vocalelor de apertură medie în Moldova - conservarea lor la Năsăud; 2. palatalizarea bilabialelor cu păstrarea bilabialei la Năsăud - atingînd stadiul final în Moldova; 3. palatalizarea dentalelor la Năsăud; 4. monoftongarea diftongului oa la Năsăud (Graiul satului Nepos, p. 55, 61, 68, 72 și idem, Pe marginea unei anchete dialectale, p. 293-294). Prin urmare, cercetătorul ieșean nu contestă neapărat specificitatea graiului năsăudean, ci, în respectul logicii și al obiectivității științifice, se declară adeptul ierarhizării trăsăturilor în baza cărora putem stabili statutul unui grai - o idee și astăzi de o stringentă actualitate: „Cele patru puncte deosebitoare [între graiul năsăudean și graiurile moldovenești propriu-zise, n. n.] aflate de mine, și ridicate de Șandru la șase, nu sînt din cale afară de mari și, în raport cu asemănările dintre graiul Năsăudului și dialectul moldovenesc […], contează și mai puțin [subl. n.]”.

Preocupările pentru graiul natal continuă și, în 1969, G. Istrate întreprinde o nouă anchetă în zona Năsăudului, de data aceasta însoțit de unul dintre cei mai promițători și mai dragi elevi ai săi, A. Turculeț (rezultatele acestor Cercetări dialectale în județul Bistrița-Năsăud vor fi publicate doi ani mai tîrziu în „Fonetică și Dialectologie”, VII, p. 189-227). În riguroasa caracterizare pe care o fac idiomului studiat (și care rămîne o referință obligatorie pentru oricine studiază dialectul dacoromân în general și graiurile ardelenești în special), autorii-anchetatori surprind dinamica graiului, care se mișcă între conservarea unor elemente vechi (de exemplu, africata dentală sonoră) și absorbirea unor influențe literare (semnalată de prezența unor faze de tranziție, concretizate, cel mai adesea, printr-un polimorfism înregistrat uneori chiar la unul și același vorbitor). Imaginea graiului se întregește prin punctarea convergențelor acestuia cu graiurile moldovenești învecinate și prin evidențierea variațiilor diatopice (în primul rînd de natură fonetică) ce se înregistrează în chiar sînul acestei arii dialectale restrînse.

Fără ca cercetarea să-și propună în mod explicit soluționarea problemei controversate a poziției graiurilor din județul Bistrița-Năsăud, nu lipsesc totuși observațiile cu privire la ariile dialectale din nord-estul Transilvaniei și nordul Moldovei, între care autorii identifică unele continuități. G. Istrate își va nuanța astfel afirmațiile din prima tinerețe, ajungînd la concluzia că, prin anumite caracteristici (în primul rînd tendința spre închiderea vocalelor finale e și ă), estul extrem al ariei studiate (reprezentat de punctul de anchetă Lunca Ilvei) se „apropie […] de graiurile din Moldova” (art. cit., p. 196-197). O asemenea atitudine, ceva mai prudentă, nu presupune abdicarea de la convingerile anterioare, G. Istrate avînd doar intuiția că, dincolo de segmentarea primară nord - sud a ariei dacoromâne (cea mai netă și mai bine susținută faptic), se pot opera o serie de delimitări mai subtile, cu evidente beneficii pentru rigurozitatea demersului de stabilire a configurației acesteia.

Contribuții semnificative la cunoașterea graiurilor ardelenești va avea G. Istrate și în zona de confluență dintre dialectologie și istoria limbii literare, domeniu în care se anunța un rafinat observator încă din anii facultății, cînd, remarcînd rigiditatea cu care profesorul său G. Pascu despărțea limba secolului al XVI-lea de graiurile actuale, i-a vorbit acestuia despre conservarea, în aria transcarpatică, a unor termeni considerați a fi dispărut din limbă (întîmplarea, cu iz de anecdotă, este relatată în debutul articolului intitulat Arhaism și regionalism, în Studii de dialectologie, Timișoara, 1984, p. 133, și reprodusă mai tîrziu în Studii și portrete, p. 169). Ideea dublului statut, regional și arhaic, al unor fapte de limbă va reveni de altfel în toată activitatea sa științifică, constituind chiar punctul de plecare al remarcabilului studiu Despre însemnătatea cercetărilor dialectale („Studii și cercetări lingvistice”, VI, 1955, nr. 1-2, p. 109-131), în care profesorul ieșean pledează pentru ca arhaismelor să li se aplice o altă grilă de analiză, de îndată ce sînt identificate ca făcînd parte din sistemul graiurilor contemporane, în speță al celor ardelenești (eventual al celor din nordul Moldovei) - remarcă autorul -, mai conservatoare. În același studiu, pe baza infiltrației în graiurile din Moldova a unor elemente lexicale de origine ardelenească (bgicaș, ciuhă, a se cînta, cujeică, culișări, drot, glajă, halău, lele, maltăr, păcurar, rudă, struț etc.), G. Istrate reconstituie traseele marilor migrații din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea ale românilor transilvăneni, demers în măsură să furnizeze informații capitale pentru poziția graiurilor de tip ardelenesc între celelalte graiuri dacoromânești și, în ultimă instanță, pentru repartiția actuală a dacoromânei.

Astfel, prin trecerea lui G. Istrate de partea istoriei limbii române literare, dialectologia a reușit să păstreze un specialist de seamă, și generații întregi de studenți și doctoranzi au cîștigat un mare profesor.

 

Luminita BOTOȘINEANU