Recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România

 

După încheierea Marelui Război, Conferința de Pace de la Paris a recunoscut, în virtutea principiului naționalităților și a dreptului popoarelor la autodeterminare, actele unioniste românești desfășurate pe parcursul anului 1918. Prin tratatele semnate cu Austria (Saint Germain en Laye, 10 septembrie 1920), cu Bulgaria (Neuilly sur Seine, 29 noiembrie 1919) și cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) sînt recunoscute de către comunitatea internațională drepturile imprescriptibile ale statului român asupra Bucovinei, Dobrogei întregi și Transilvaniei, iar prin tratatul de la Sèvres, din 10 august 1920, se fixează granița în Banat.

 Rămînea în afara acestui sistem tocmai provincia românească care se întorsese cea dintîi „acasă”: Basarabia. Recunoașterea internațională a actului unirii de la 27 martie 1918  a fost urmarea unui proces laborios și de lungă durată, o adevărat㠄bătălie diplomatic㔠(după cum se afirmă de multe ori în istoriografia românească), fiind consacrată în drept de abia în ultima etapă a Conferinței de pace. Explicațiile acestei triste realități sînt multiple. Spre deosebire de Austro-Ungaria și Bulgaria, Rusia țaristă făcuse parte din puterile Antantei, alături de care România luptase din august 1916. Victoria bolșevicilor din noiembrie 1917, urmată de scoaterea Rusiei din război în primăvara anului următor, au determinat neinvitarea fostului aliat la Conferința păcii. „Pacea care acum trebuie să fie stabilită nu mai privește Rusia”, a fost opinia intransigentului premier francez, Georges Clemenceau, și această idee s-a impus, inițial, la forumul de la Paris. Statutul de fost aliat al Rusiei impunea în cazul recunoașterii Basarabiei nu un tratat de pace ci un acord special. Pe de altă parte, presiunea emigranților ruși din capitala Franței, atitudinea rezervată a diplomației americane față de tendințele de dezagregare a fostului Imperiu rus, precum și folosirea „chestiunii basarabene” ca un mijloc de presiune față de reacțiile principiale ale guvernului de la București constituie tot atîtea cauze ale unei nedrepte amînări.

 Situația Basarabiei a fost pentru prima dată pusă, în mod oficial, în discuție la data de 8 februarie 1919 în Comisia pentru problemele română și iugoslavă. În pledoaria sa reprezentantul României, premierul Ion I.C. Brătianu, susține c㠄Basarabia reprezintă pentru noi intrarea casei, în mîinile altuia ar putea să reprezinte o amenințare pentru căminul nostru”. Delegatul britanic (E. Crowe) a insistat asupra înscrierii în tratatul privind Basarabia a principiului etnic și național, iar delegatul francez (J. Laroche) a caracterului istoric și etnografic ce stătea la baza unirii Basarabiei cu România. Ținîndu-se cont de insistențele delegatului american (C. Day) cu privire la necesitatea înscrierii în tratat a unor clauze foarte stricte privind garantarea drepturilor minorităților, Comisia s-a pronunțat pentru recunoașterea provizorie a unirii Basarabiei cu România. După o nouă ședință, la 5 martie 1919, în ziua de 11 martie Comisia pentru problemele română și iugoslavă a adoptat următorul raport: „Luînd în considerație aspirațiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca și argumentele de ordin geografic, etnic, economic și istoric, se pronunță pentru unirea Basarabiei cu România”.

 Prima problemă majoră a apărut la 8 mai 1919, cînd recomandările Comisiei au fost prezentate Consiliului miniștrilor de externe ai puterilor aliate de la Paris. Deși anterior experții americani fuseseră de acord, secretarul de stat al S.U.A., R. Lansing, a blocat acceptarea unanimă a raportului. Șeful diplomației americane a argumentat că nu se pot aduce modificări asupra teritoriului unui stat cu care puterile reprezentate n-au fost în război, și că, în plus, pentru orice modificare trebuie obținut consimțămîntul guvernului rus. Deoarece situația în Rusia era extrem de tulbure, Lansing a repetat observația președintelui Wilson cu privire la posibilitatea recunoașterii regimului amiralului Kolceak.

Atitudinea americanilor se explică și printr-o intensă propagandă antiromânească a emigrației ruse din Franța. Organizați într-o „Conferință politică rusă”, unii dintre foștii membrii marcanți ai Vechiului Regim, profitînd și de bunele relații pe care le aveau în mediile politice occidentale, au susținut că toate problemele care priveau teritoriile Imperiului Rus în limitele anului 1914, cu excepția Poloniei, nu puteau fi rezolvate fără consimțămîntul poporului rus. Aceștia împreună cu un așa-numit „Comitet de salvare a Basarabiei de sub jugul românesc”, ce funcționa la Odessa, au complicat nepermis de mult recunoașterea diplomatică a actului de la 27 martie 1918. Atît de mult încît unul dintre delegații români la Paris, I. Pelivan,  afirma într-o scrisoare din 2 iunie 1919 c㠄nimeni din delegația noastră, nici chiar însuși Brătianu, nu știe ce va fi cu Basarabia”.

 Peste o lună de zile, problema frontierelor orientale ale României au fost discutate în cadrul Consiliului Suprem, unde au fost invitați să-și susțină cauza I.I.C. Brătianu și reprezentantul „guvernului” Kolceak, Maklakov. Șeful delegației românești a argumentat c㠄Basarabia este o țară completamente românească. Numai aristocrații ruși și bolșevicii sînt nemulțumiți de reforma agrară și de dominația român㔠și a respins ideea organizării unui plebiscit în Basarabia, idee susținută de R. Lansing.

 Cauza justeții unirii Basarabiei cu România își găsise în I.I.C. Brătianu un abil și hotărît susținător. Dar gravele disensiuni între acesta și reprezentanții puterilor aliate cu privire la Tratatul de pace cu Austria și în problema minorităților, au determinat părăsirea conferinței de către premierul român, la 2 iulie 1919, și demisia cabinetului, la 27 septembrie. După plecarea sa, chestiunea basarabeană a rămas în continuare una dificilă, ajungîndu-se chiar la propunerea unor diplomați americani cu privire la un eventual compromis prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei, în schimbul recunoașterii unirii Basarabiei cu România.

 La începutul anului 1920, cele mai stringente probleme ale diplomației românești erau stabilirea frontierelor cu Ungaria și recunoașterea unirii Basarabiei. În scopul reluării unui dialog eficient în privința rezolvării „dosarului” basarabean, premierul Al. Vaida-Voevod s-a deplasat în mai multe rînduri, în intervalul 16 ianuarie-13 martie 1920, la Paris, unde a prezentat în fața Consiliului Suprem argumentele în favoarea graniței orientale a României, și la Londra, unde a purtat discuții cu premierul D. Lloyd George.

 Buna-credință a statului român în privința prezenței trupelor române în Ungaria, precum și începerea tratativelor româno-sovietice (discuțiile de la Copenhaga dintre D.N.Ciotori și M. Litvinov, între 9 și 14 februarie 1920; schimbul de telegrame dintre Gh. Cicerin și Al. Vaida-Voevod, din februarie - martie 1920, în vederea normalizării relațiilor dintre cele două state) au determinat Consiliul Suprem să decidă recunoașterea unirii Basarabiei cu România. În Hotărîrea trimisă guvernului român, în seara zilei de 3 martie 1920, se arăta c㠄după ce au luat în considerație aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic și etnologic, precum și argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată de către reprezentanții Basarabiei”. Consfințirea printr-un tratat al acestei decizii era amînată, însă, pînă cînd retragerea trupelor române din Ungaria se încheia definitiv.

 După o lungă și complicată tergiversare, unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută de jure prin Tratatul semnat la Paris, în ziua de 28 octombrie 1920, între Franța, Imperiul Britanic, Italia și Japonia pe de o parte și România, pe de altă parte. Cuprinzînd un preambul și nouă articole, textul tratatului, după ce repeta motivațiile din Hotărîrea din 3 martie 1920, stipula, în primul articol, c㠄Înaltele Părți Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa pînă la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina și Basarabia, și acest vechi hotar”. Următoarele articole precizau modalitățile de stabilire a frontierei pe teren, respectarea drepturilor minorităților, modalitățile de dobîndire și renunțare la cetățenia română, trecerea gurii Chiliei sub jurisdicția Comisiei Europene a Dunării și asumarea de către România a părții proporționale ce revine Basarabiei din datoria publică a Rusiei, precum și din celelalte angajamente financiare ale statului rus.

 Din nefericire, problema ratificării acestui tratat a generat noi  complicații în atît de dificila „chestiune basarabeană”. În anul 1922, Tratatul a fost ratificat de către România și Marea Britanie, iar peste doi ani de zile de către Franța. În martie 1927, după semnarea unor aranjamente comerciale (iunie 1926) și a unui Pact de amiciție și colaborare cordială (septembrie 1926) între România și Italia, a intervenit și ratificarea de către această țară a tratatului pe care-l semnase în urmă cu cinci ani. Încheind un acord cu U.R.S.S., în ianuarie 1925, cu privire la insula Sahalin, Japonia a preferat menținerea unor bune relații cu Moscova, și, în consecință, nu a ratificat niciodată tratatul din 1920.

 Lipsa ratificării Japoniei a determinat ca un tratat care prevedea, în mod expres, că va intra în vigoare după depunerea ratificării de către toate statele semnatare, să fie lipsit de eficiență din punct de vedere juridic. S-a argumentat în istoriografia română că acest neajuns ar afecta doar art. 2-9 ale tratatului, nu și art. 1 care recunoaște suveranitatea României asupra Basarabiei, ceea ce, în principiu, este corect. Însă neratificarea de către un stat semnatar a aruncat o neplăcută umbră de îndoială asupra valabilității întregului act și a alimentat agresiva propagandă sovietică pe această temă.

 În plus, nerecunoașterea de către Uniunea Sovietică a Tratatului din 1920 (deși în text se prevedea chiar aderarea Rusiei Sovietice la acest act) a făcut ca acesta să aibă doar o valoare morală. Reputați juriști și diplomați, al căror patriotism nu poate fi pus la îndoială, precum N. Titulescu și Al. Cretzeanu,  au atras atenția asupra faptului că din punct de vedere juridic tratatul din 1920 „nu ne poate da Basarabia” deoarece pentru Rusia el constituie res inter alios acta.

 Din păcate, notele ultimative sovietice din iunie 1940 au oprit în mod brutal o susținută luptă a diplomației românești pentru recunoașterea internațională deplină a unirii Basarabiei cu România. Se încheiau trist, astfel, două decenii de eforturi și speranțe pentru consfințirea și în politica internațională a ceea ce era drept și necesar.

 

Dan Constantin Mâță