Scrisoare deschisă

Dragă Basarabie…

 

Multă vreme nici n-am știut exiști.

Dacă un copac cade în pădure și nu aude nimeni sunetul pe care, în cădere, îl produce, înseamnă acel sunet există?

Treptat, am început să iau cunoștință de existența ta. Se spunea în șoaptă, prin casă, că acolo, peste rîu - și tata ne arată cam în ce direcție - ar trăi o soră de-a noastră, sau poate mama (că tot murise, dispăruse) ori o iubită despre care n-aveai voie să vorbești cu glas tare, că-ți tăia Stalin limba, ori te ducea la “ducă-se pe pustii”, în Siberii...

Te purtam în suflet, ca pe o nelămurire, apoi ca pe o disperare. Eram îndrăgostit de tine fără să te fi văzut vreodată. Așteptam să-mi scrii, îmi imaginam scrisori de la tine și, întrucît nu veneau, mi-am scris singur și mi-am trimis scrisoarea printr-un porumbel călător: „Acum îți spun adio vom pleca/ într-un ținut cu păsări spulberate./ Cădea-va-n urma noastră piatra grea,/ Noi vom porni cu hronicul în spate.// Zilele tale să le preamărim/ și nopțile în ținte vechi bătute./ Tu află despre noi că îți iubim/ ținuturile încă necunoscute.// Acum, adio. Pentru cine pleacă/ E o cutremurare în tării,/ De n-om veni prin vorbă prea săracă/ Poate că tu, prin cețuri, ai să vii./ Și în singurătate de-om rămîne/ veghind cenușa marilor tăi morți,/ pune să-mi cînte doine bătrîne,/ Sacru e numele pe care-l porți.”

Răspunsul la această scrisoare l-am primit, ca-n poveste, peste 20 de ani. Cînd l-am citit, mi-a plăcut și, ca dovadă, ți-am întins la picioare pod de flori.

Le-ai luat una cîte una, florile, și-ai zis, ca Dumnezeu, că sînt bune. Poate aș fi vrut să-mi spui că sînt cele mai bune, cele mai frumoase, dar, în același timp - îmi zic în mintea de acum - poate că și tu așteptai pur și simplu o cerere în căsătorie. N-am făcut-o, cît din timiditate, cît din prudență, cît din oportunism, cît dintr-un secular sentiment al vinovăției față de tine.

Ai venit intimidată către mine: și tu păreai a duce povară unei vinovății. Poate pentru că nu mai erai fecioară? Pentru că avuseseși un concubinaj forțat de împrejurări? Sau întrucît chiar asta era condiția ta din veac? Nu știu.

Întîlnirile noastre s-au desfășurat între îmbrățișări protocolare și strîngeri stîngace de mînă, peste rîu sau pe sub masă. Totul făcut pentru a salva aparențele și a nu stimula insinuările, bîrfa și mai ales punerea piciorului în prag de către tutorele - și tartorul - tău de la Răsărit. Gesturile în plus, mărturisirile de iubire au fost - cînd au fost - sub o cupolă protectoare și mereu cu sentimentul a ceva interzis.

Estimp ai glisat, Basarabie dragă, în varii direcții, încercînd să-ți afli un punct de sprijin. Mică fiind și neajutorată, aproape că sînt de înțeles tentativele tale de a te plia, chiar de a face un mariaj cu cineva care, credeai, ți se potrivește. Ai ratat. Vei crede că m-am bucurat, deși îți deplîng nefericirea, chiar dacă, într-un fel, îmi satisface orgoliul.

Astăzi, Basarabie, nici nu știu ce să mai cred despre tine. Stai cu fața la Răsărit și visezi la Apus. Sau invers. Și nici nu mai știi ce limbă vorbești, în ce alfabet scrii. Mereu dedublată, oare cum și cînd te vei regăsi?

Vine o nouă primăvară peste mine și peste tine, Basarabie. La ceas aniversar, ne amintim unul de altul, ne trimitem mesaje (cu poșta secretă), ne povestim ce-am făcut în ultimii 86 de ani…

Sîntem tot mai bătrîni, mai neajutorați și mai împăcați cu soarta.

Există, totuși, o speranță: copiii noștri. Și copiii copiilor noștri. Să punem urechea la pămînt și să-i auzim cum cresc, precum iarba.

 

Îmbrățișare peste rîu!

 

Nicolae Turtureanu