Grigore Ilisei:


„Simțim nevoia să ne bucurăm de un semn cît de mic de la semenii noștri mai apropiați“

- Dragă Grigore Ilisei, am parcurs C.V.-ul tău care, în mare parte, îmi era familiar, și aș putea spune că, la 60 de ani împliniți, ai o bio-bibliografie bogată, faptele vieții completîndu-se armonios ( sau aproape) cu cele ale literaturii pe care ai scris-o. Ai avut deopotrivă chemare pentru cuvîntul scris și pentru cel rostit, devenind, încă din anii 70, o „voce“ cunoscută și apreciată atît de cititori, cît și de ascultătorii Radio. Cum îți explici și cum ai reușit să împaci aceste două ….. muze, ce par incompatibile : publicistica și literatura, realitatea și ficțiunea ?

- Nu știu dacă am izbutit să le împac vreodată. Deși rude, nu știu dacă de sînge, între literatură și jurnalism, și mai ales cel radiofonic, există o luptă, o gîlceavă, dar nu neapărat a înțeleptului cu lumea, ci o prozaică dispută pentru păstrarea frontierelor. Cum sîngele apă nu se face, la fel gazetăria și scrisul literar își mai trag ocheade, chiar de n-o fi la lumina zilei. Își dau mîna și-și împrumută sita cu mălai, cînd o parte sau alta e în „criză“, n-are ce așeza în ceaun. Am căutat să profit cît mai mult de această, să-i zic, „mezalianță“. Adică în demersul meu jurnalistic am încercat a duce cuvîntul mai greu de expresivitate, iar în literatură m-am folosit de baia de realitate și pragmatism din presa fie scrisă, fie vorbită, fie văzută. N-a fost și nu este ușor să ții dreapta măsură și deseori am plătit un preț. În literatura mea și-au găsit loc cîteodată, fără-mi vrerea, ponciful găzetăresc, prea iutea trecere peste realitate și rămînerea la învelișul exterior, în vreme ce în jurnalism am fost poate uneori mai complicat și mai literat decît trebuia. Spuneam că n-a fost simplu defel, pentru că, mai ales în anii de început, dimineața mă sculam ca țăranii odinioară, cînd plecau cu noaptea în cap la cîmp, și, cu mintea limpede, scriam literatură cîteva ore. Era, de obicei, un lucru spornic. Apoi îmi puneam tunica de jurnalist și treceam la lucruri care de multe ori nu-mi erau pe plac. Îmi cîștigam pîinea zilnică. Contactul cu oamenii, atît de important pentru prozator, salva de la cenușiu și rutină acțiunea jurnalistului.

De scris proză, mai ales roman, aveam nevoie de o abstragere din realitate, de o trăire numai cu personajele mele și cu istoriile lor. De aceea mă trăgeam spre mănăstiri, mai ales la Văratic, și, după vorba lui Ionel Teodoreanu, evocată mie de George Lesnea, „cădeam cloșcă“.

- Am fost colegi la Radio Iași, așa că avem amintiri comune, cu deosebirea că tu ai supraviețuit mai mult ca mine la această instituție, unde ai avut și funcții de conducere, contribuind decisiv la modernizarea ei. Puțină lume știe sau își amintește că, în 1983, ai fost înlăturat din Radio (împreună cu alți colegi), pe motiv de …. Dosar. De fapt, despre ce era vorba?

- Nu-i o amintire prea plăcută. Dimpotrivă. Regimul Ceaușescu aruncase peste bord, ca un lest, relativa liberalizare din anii ‘60. Se restaliniza. Între măsurile drastice luate era și un control mai dur al presei ce nu era direct în subordinea partidului atotputernic. Între altele atunci, la începutul anilor ‘80, sub influența evenimentelor din Polonia, unde „Solidaritatea“ zgîlțîia din temelii sistemul sovietizat, obligînd puterea să ia măsuri extreme, precum introducerea legii marțiale, familia conducătoare din România a hotărît să pună sub controlul Secției de cadre a Comitetului Central Radioteleviziunea Română, pînă atunci, cel puțin formal, doar organism de stat pe lîngă Consiliul de Miniștri. Această operațiune era menită să curețe instituția de acele elemente potențial „dușmănoase“. Cei din redacțiile din București, de la radio și televiziune, și din echipele de conducere din studiourile teritoriale, urmau a fi preluați în nomenclatura C.C.. Au fost epurați atunci 83 de jurnaliști, tehnicieni, care nu intrau în grila foarte strîmtă a cadriștilor de la centru. Înlăturați, fie că părinții lor făcuseră politică în perioada interbelică, că n-aveau origine sănătoasă (fii de moșieri, preoți, militari, jandarmi), ori rudele de gradul 1 plecaseră în străinătate. Din București au fost puși pe liber, între alții, Andrei Bacalu, Alexandru Stark, Aristide Buhoiu, în provincie, subsemnatul de la Iași, Miron Scorobete de la Cluj. Eu, ca și Miron, eram fiu de preot, iar soția mea fiică de jandarm. Nu mi s-a dat nici o hîrtie și nici o explicație. Să nu se lase urme. Eram transferați în alte locuri de muncă, în nici un caz în presă, unde, ni se dădea de înțeles, nu mai aveam dreptul să mai lucrăm. Calitatea mea de membru al Uniunii Scriitorilor m-a salvat și asta datorită solidarității unor confrați ca Dumitru Radu Popescu, Mircea Radu Iacoban și Corneliu Sturzu, care mi-au întins o mînă de ajutor și mi-au deschis ușa redacției „Convorbirilor literare“, unde am rămas aproape 7 ani de zile, pînă în 22 decembrie 1989, cînd m-am întors la Radio Iași, să redeschidem postul suprimat la 12 ianuarie 1985 de regimul de tristă amintire.

- Ani în șir Radio Iași era singura legătură cu Țara a românilor din teritoriile pierdute, din Basarabia și Bucovina de Nord. Îți amintești ce scrisori patetice veneau de acolo? Asta nu l-a împiedicat pe Ceaușescu, de al cărui naționalism se făcea - și se mai face - atîta caz, să desființeze, în 1985, Radio Iași.

- Ceaușeștii deveniseră de o suspiciune maladivă, tipică unor dictatori. La urechile lor ajunsese informația că în emisiunile maghiare de la Radio Tîrgu Mureș se strecoară lucruri primejdioase. Însăși tovarășa, care monitoriza zilnic conținutul programelor de radio și televiziune, s-a întrebat : „Pe ăștia (e vorba de studiourile teritoriale) cine-i controlează?“ Răspunsul n-a fost, se vede, liniștitor și atunci s-a recurs la „tăierea capetelor“. Conform zicalei la modă atunci „ce se taie nu fluieră“. A fost o tragedie umană. Gîndește-te că peste 100 de oameni au fost smulși de la locul lor și aruncați în domenii cu care n-aveau nici o legătură. Unii, de supărare, au plătit cu viața. Mă gîndesc la Gheorghe Fărtăiș. De altfel 17 dintre jurnaliștii de la Radio Iași erau pe o listă neagră a cadrelor de la județ, care luaseră în primire dosarele Radioului Iași. Conducerea locală a fost însă mai îngăduitoare, dar timp de cîțiva ani acești oameni, cu sabia lui Damocles deasupra capului, au trăit un coșmar. Însă desființarea Radioului Iași a avut și partea ei bună. Instituția a fost ferită de a fi părtașă la partea cea mai murdară a regimului și astfel și-a cîștigat o legitimitate la reînființarea ei spontană la 22 decembrie 1989 și toate contestările inevitabile ce-au urmat din partea unor „intransigenți“ nu i-au putut știrbi prestigiul.

- Generația nostră, peste care a venit tăvălugul sovietic al comunismului - cu toate rapturile și frustrările ce au decurs de aici - n-a avut acces direct la istoria reală a Țării, învățînd una fracturată, deformată. Doar bunii noștri părinți ce ne mai povesteau, cu mare precauție, de Basarabia și Bucovina ….. Ce știai tu, de la cine, despre aceste teritorii pierdute?

Era ca un zumzet. Și în Fălticeni erau refugiați basarabeni. Tata, zgîrcit la vorbă în cele mai multe dintre momentele vieții, se desfereca cîteodată și povestea despre asta, mai ales că el făcuse Teologia la Cernăuți și locurile acelea erau răpite și din sufletul lui. Soția lui de a doua, basarabeancă, deși înfricoșată, răbufnea din cînd în cînd și-și amintea despre cumplitele întîmplări ce-i fusese dat să le trăiască. Scăpase cu zile prin fugă, dar părinții și frații ei fuseseră deportați și nu mai primiseră dreptul să se întoarcă vreodată pe pămîntul lor. Cînd li s-a dat drumul din lagăr și din domiciliul forțat, au fost siliți să rămînă în Ucraina. Basarabia era pentru ei un pămînt interzis. Istorii ce te cutremurau. Uncheșii mei de la Mălini, luptători pe frontul de Est, țărani dîrji, neînfricați, mai slobozi la gură, istoriseau pe șleau tot ce trăiseră. Comunismul, potrivit spuselor lor, era o pacoste căzută pe capul rușilor, ce nu ne ierta nici pe noi. Mama mea, Georgeta, învățătoare, mi-a tălmăcit înțelesul unora dintre aceste drame.Totul m-a incitat și am urcat în podul casei, unde se găsea cufărul cu cărțile de școală ale tatei. Înainte de Teologie el urmase Liceul „Nicu Gane“ din Fălticeni. Citind manualele lui de istorie și geografie, m-am luminat. Ceea ce ni se înfățișa la școală în această privință nu mai avea nici un fel de relevanță pentru mine.Pînă în 1964,1965, Basarabia și Bucovina de Nord au fost un subiect tabu. Trebuia să vorbești despre el cu fereală, altfel puteai foarte bine să înfunzi chiar pușcăria. În 1984 , cînd am fost în U.R.S.S., într-o călătorie de documentare, alături de Ștefan Bănulescu și Dan Culcer, am vrut ca la întoarcerea acasă să mă opresc la Chișinău. Nu mi s-a permis. Așa că, deși luasem anume, la înapoiere, trenul spre casă, renunțînd la avion, popasul atît de rîvnit în Basarabia nu a mai avut loc. Am ajuns acolo, cu o emoție greu repetabilă, în primăvara lui 1990. Părea un timp prielnic reunificării, dar, din păcate, s-a ales praful.

- În ultimul tău roman, Pasaj de rațe sălbatice, apărut în 1996, dezvolți, cu mijloacele sciitorului, această temă a regăsirii și recuperării. Cartea ar trebui citită, neapărat, și de basarabeni, și de bucovinenii de „dincolo…“ În fapt, te referi la un caz, la niște personaje și întîmplări reale?

- În Pasaj… sînt reverberate întîmplări care mi-au marcat copilăria, povestite mai în șoaptă, mai cu glas tare, de prezvitera Nadejda, a doua soție a tatălui meu, preotul Ilie, ai cărei părinți și frați fuseseră deportați în Siberia. Ea, fiică de culaci din Răciula, județul Lăpușna, reușise să scape cu fuga, dar era încă traumatizată de grozăviile ce-i fusese dat să le trăiască. Anii de glasnost și de trezire a conștiinței naționale în Basarabia m-au hotărît să scriu despre asta, cu atît mai mult cu cît mă împărtășisem și din sfîșierea sufletească a unui prieten mai în vîrstă, tot basarabean, pictorul Călin Alupi, care după război, întors de pe front și mînat de dorul de a-și vedea mama rămasă dincolo de Prut, traversase în înot rîul devenit frontieră, ca să ia o ramură de salcie de pe celălalt mal. Scăpase printr-un miracol cu viață, deși grănicerii sovietici trăseseră asupra lui. Istoria aceasta a fost declanșatoare pentru scrisul românului. În noiembrie 1989 era aproape gata o nuvelă. Am dezvoltat apoi subiectul într-un roman, cînd libertatea de expresie cîștigată mi-a îngăduit să renunț la stilul esopic și să spun lucrurilor pe nume. A durat ceva timp, deoarece cîțiva ani după decembrie 1989 am cam legat literatura de gard. Eram pînă peste cap ocupat cu reîntemeierea Radioului Iași, cu înființarea televiziunii. Acum sînt aproape de a termina al doilea volum al Pasajului de rațe sălbatice.

- Dragă Grigore, tu ai … răsărit în viață și-n literatură din pămîntul atît de bogat, în duh și slavă, al Fălticenilor. Presupun că, în afară de harul propriu, aceste locuri și oamenii lor de seamă au fost un stimulent pentru ceea ce ai înfăptuit, pentru ceeea ce ai devenit……

- Sigur că locul nașterii te marchează. Erau atîtea umbre ilustre pe ulițele tîrgului, că n-aveam cum să nu umblu pe urmele lor. Și te atinge atomul rămas din dusa lor călcătură .

- De altfel, cele două cetăți culturale - Fălticenii și Iașii - de care ești atît de legat, ți-au recunoscut meritele, oferindu-ți, recent, titlul de cetățean de onoare …..

- E o onoare, într-adevăr. Pentru mine cea mai însemnată recunoaștere. N-am fost răsfățat cu prea multe onoruri, dar nici n-au lipsit cu totul, cum n-am fost ocolit nici de contestări. Aceste cetățenii sînt cele mai importante. De ce? Simțim nevoia să ne bucurăm de un semn cît de mic de la semenii noștri mai apropiați. Și cum de multe ori vorba : „Nimeni nu-i profet în țara lui“ se adeverește, aceste semne nu se arată vederii. De asta gesturile celor două municipalități m-a emoționat, cum m-a mișcat și acordarea, de către P.F. Teoctist, a „Crucii patriarhale“. Prin primirea acesteia m-am simțit alături de tatăl meu, într-o comuniune ce-a rămas vie și la 18 ani de la moartea sa.

- Un fapt de ultimă clipă, al „taifasului“ nostru : la Chișinău a luat ființă o „Uniune a scriitorilor moldoveni“, alta, deci, decît cea existentă și, desigur, opusă acesteia. În calitatea ta de secretar al Asociației Scriitorilor din Iași, dar și ca simplu sciitor de limbă română, cum comentezi această nouă încercare de ….. „moldovenizare“?

- Este de bună seamă o diversiune, căreia nu-i văd sorți de izbîndă. Lucrurile se vor așeza în matca lor. Sună ceasul și Domnul le rînduiește pe toate așa cum se cuvine. Nu pot spune decît : „Săracii de ei!“.

- Îți mulțumesc pentru toate aceste împărtășiri și să te audă bunul Dumnezeu. Pînă atunci îți doresc ceasul tău să bată ca întotdeauna, de cînd ne cunoaștem, iar cuvîntul tău să vină mereu cu prinosul lui de frumusețe.

- Nu pot decît să-ți întorc mulțumirile, cu bucuria de a nu ne fi uitat, nu doar la față, ci și la suflet, la logos, la cuvînt.

Nicolae Turtureanu

Iași, 18 noiembrie 2003



Grigore Ilisei – 60

Grigore Ilisei a… răsărit în viață și-n literatură din pămîntul, miraculos de bogat în zăcăminte spirituale, al Fălticenilor. Crescut la apa Șomuzului, sau între mălinii amintitori de Labiș, pășind prin „grădina liniștii” sadoveniene, furișîndu-se, înfiorat de emoția aventurii copilărești, prin „dumbrava minunată”, amuzîndu-se de șotiile, nu prea ortodoxe, ale catihetului Ion Ștefănescu (pe cînd acesta nu devenise încă Ion Creangă), fiul preotului Ilie și al învățătoarei Georgeta se deschidea unei lumi ce se va dovedi extrem de stimulantă pentru viitorul scriitor. Fălticeniul însuși, dincolo de înfățișarea sa cvasirurală, dincolo de disconfortul și contrastele sale, era o „galerie a oamenilor de seamă”. Unii mai pluteau încă, reali, prin tîrg, alții erau portretizați, invocați sau evocați, oricum oferiți ca modele învățăceilor de la Liceul „Nicu Gane”.

Aici, Ilisei Grigore Dragoș Gheorghe – cum este înscris în certificatul de naștere – făcea o figură frumoasă, la propriu și la figurat. Cultul valorilor, religioase și morale, întreținut acasă, de un părinte extrem de exigent, era fericit completat de ambianța liceală, unde se creștea în cultul lui Sadoveanu, al lui Lovinescu și Anton Holban, al lui Labiș și al atîtora alții, scriitori, artiști, oameni de știință care au sporit „corola de minuni” a Fălticenilor.

Din acest ambitus, atît de favorabil împlinirii, Grigore Ilisei nu se putea constitui altfel, decît așa cum îl știm, cum este: o personalitate puternică, respirînd siguranța de sine; tulburat pe dinlăuntru, la orice atingere de lucruri sensibile; reverberînd emoții în preajma „sîntelor firi vizionare” ale trecutului; căutînd cărări ale regăsirii spre biserici și monastiri din vechimea Moldovei, ca și spre înțelepții din veac; gata în orice clipă să rostuiască sau să imagineze ceva viabil pentru cei ce azi sau de mîine; afabil, prietenos, cooperant, bonom chiar, dar exigent mereu cu sine și cu alții, cînd trebuie.

Devenit ieșean, încă de la mijlocul anilor ’60, Grigore Ilisei a devenit o prezență de spirit, fiind încă o confirmare a zicerii: omul sfințește locul. Cîteva instituții îi datorează rațiunea de a fi, sau de a deveni ceea ce sînt: și ne gîndim la Radio Iași, renăscut din propria cenușă, pe 22 Decembrie 1989; la TVR Iași, ctitorită îndeosebi grație efortului și aportului său; chiar la Asociația Scriitorilor unde, de cînd îi este secretar, spiritul lui constructiv și echilibrat se dovedește benefic pentru viața obștei.

Literatura lui Grigore Ilisei este generos reprezentată, probă a unei vocații multiforme. Cărțile sale ocupă un raft de bibliotecă: două volume de povestiri; 15 volume de publicistică (însumînd reportaje, tablete, interviuri, jurnale de călătorii, eseuri despre artă); patru romane. Dacă la acestea adăugăm prestațiile radiofonice și televizate sau cele din presa scrisă, precum și prezența în viața cetății, avem imaginea unui scriitor proteic, deopotrivă dăruit clipei și duratei.

Pagina lui Ilisei vibrează, fie că autorul scrie proză de ficțiunea, descinde în (i)realitatea imediată, face portret în peniță, comentariu de expoziție sau își așterne impresiile de călătorie. Dacă nu i-ar purta semnătura, îl identifici imediat, Grigore Ilisei etalînd, în scrierile sale, acel gust post sadovenian al exprimării frumoase, ușor arhaizate, pline de savori și parfume indicibile. Pentru scriitori precum Ilisei, limba română nu s-a polizat, nu s-a aplatizat, ea deține, în straturile de adîncime, zăcăminte ce merită a fi explorate. Grigore Ilisei este un astfel de explorator.

A nu se crede, din această schiță de portret, că Grigore Ilisei a pășit în viață numai pe roze. Au fost și spini. Și înțepături. Au fost și încercări mai grele, pe care le-a depășit, grație robusteții sale morale și intelectuale. Și au fost peste toate, oamenii și instituții care i-au recunoscut meritele. Nu vom reitera, aici și acum, premiile literare, ordinele și medaliile pe care le-a primit, de-a lungul timpului. Fiecare a marcat o etapă, în devenirea scriitorului și a omului, dar îndrăznim a estima că, dintre toate, cel mai aproape de sufletul său sînt ultimele. Conferindu-i, recent, la împlinirea vârstei de 60 de ani, titlul de cetățean de onoare, orașele Fălticeni și Iași îi restituie, simbolic, lui Grigore Ilisei, ceva din prinosul de gând și faptă pe care el l-a dăruit, fără să pregete, acestor locuri. Adăugăm la toate, în ceas aniversar, îmbrățișarea și urarea noastră:

 

La Mulți Ani, Grigore Ilisei!

 

Nicolae TURTUREANU

 

Născut la 20 noiembrie 1943 în comuna Mălini, județul Suceava.

Părinții : Tata - Ilie (preot), Mama - Georgeta (învățătoare).

Studii :Liceul „Nicu Gane” Fălticeni ( absolvit în 1961 ) și Universitatea “Al.I.Cuza” Iași, Facultatea de Filologie, secția română ( absolvită în 1966).

Cursuri de perfecționare: cu managerii din Studiourile teritoriale organizat la București de fundația Thomson; “Managementul schimbării” organizat de R.N.T.C. OLANDA la Hilversum în 1995.

Căsătorit din 22 noiembrie 1965 cu Ecaterina Ilisei, profesoară de limba și literatura franceză. Un fiu Dragoș-Ionuț, student la Medicină.

 

Activitate jurnalistică:

Debut – elev fiind, în 1961, la ziarul sucevean “Zori Noi”. Colaborator în perioada studenției la ziarul ieșean „Flacăra Iașului“ și Radio Iași. Corespondent al unor ziare și reviste din București.

1966 - Redactor la Radio Iași.

1968 - Corespondent al Radioului București pentru județele Iași și Vaslui; coordonează echipa care lansează Programul III de radio - România Tineret.

1973 ( aprilie) - Redactor șef adjunct la Radio Iași. Contribuie la modernizarea postului

În această perioadă 1968-1983 colaborează la TVR, cu documentare ( despre războiul din Irlanda de Nord), transmisiuni directe culturale, sportive, reportaje. Creează un nucleu de creație redacțională de televiziune la Radio Iași, post dotat cu un car de transmisii tv.

1983 ( august) - Epurat din Radioteleviziunea Română, împreună cu alți 80 de colegi din București și din țară, pe motive de dosar de cadre, considerat incompatibil cu statutul de instituție de presă trecută în acel timp sub controlul direct al Cadrelor C.C. al P.C.R.

1983-1989 - Redactor de rubrică la revista „Convorbiri literare“.

1989 ( 22 decembrie) - Redeschide împreună cu ai săi colegi Postul de Radio Iași, suprimat de regimul Ceaușescu la 12 ianuarie 1985. Devine Director al Radioului Iași, fiind ales de echipa de jurnaliști și tehnicieni, alegere confirmată printr-un ordin de numire al Directorului General al Radioteleviziunii.

1991 (3 noiembrie) inaugurează TVR Iași, formînd o echipă tînără, dinamică.

1992 - Înscrie TVR Iași în Circom Regional la Conferința de la Valencia, Spania, și cere organizarea Conferinței anuale la Iași. Conferința de la Iași din 1994 a inclus pentru prima oară și un curs de perfecționare pentru tinerii jurnaliști din noile democrații estice, a fost și este considerată cea mai reușită din istoria acestor întruniri.

Între 1991-1996 - a organizat pentru perfecționarea jurnaliștilor, mai ales a celor tineri, a personalului artistic și tehnic din Radio Iași și TVR Iași, mai multe seminarii de training, colaborînd cu B.B.C., Fundația Thomson, Circom, Deutsche Welle, Radio France Internationale, Radio Olanda și a trimis mai mulți jurnaliști la stagii în străinătate.

1996 - Călătorie de documentare în Norvegia, ca invitat al N.R.K. pentru a participa la inaugurarea rețelei regionale de televiziune.

1997 (aprilie) - realizator tv la TVR Iași. În tot acest timp colaborează cu rubrici la presa scrisă, locală și națională, la principalele reviste culturale și literare românești.

Activitate scriitoricească :

Debut literar 1970 în revista „Cronica“.

Debut editorial 1972, cu volumul de povestiri Năvod pentru scrumbii albastre (Ed. Junimea).

Cărți de proză: Ceasul oprit (roman,1980, Ed. Eminescu) și Pasaj de rațe sălbatice (1996, Editura Omnia) au primit Premiul de proză al Asociației Scriitorilor Iași, respectiv Premiul de proză al revistei „Ateneu“.

15 volume de publicistică (reportaj, tablete, interviu, jurnal de călătorie, memorialistică, eseu despre artă). Cărțile De la apa Iordanului la fiordurile norvegiene (1999, Ed. Omnia) și Fălticeni mon amour (1996, Ed. Polirom, realizat în colaborare cu Paul Miron) au primit Premiul de publicistică al Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor și respectiv premiul „Carte frumoasă cinste cui te-a scris“ la Salonul românesc al Cărții - Iași 1996.

Volumul de interviuri Divanuri duminicale a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor pe 2001.

Una dintre preocupările dominante a fost eceea a propagării imaginii Fălticenilor. Singur sau în colaborare a publicat trei cărți despre Fălticeni : Fălticeni mic îndreptar turistic, (Ed. Sport turism, 1987, în colaborare cu Ștefan Gorovei), Fălticeni mon amour (1996, Ed. Polirom, în colaborare cu Paul Miron) și Fălticeni album monografic (Ed. Omnia, 2003). În anul 1984 a editat Grădina liniștii de Aurel George Stino. A realizat numeroase filme documentare, filme de televiziune, emisiuni de radio și televiziune, articole în presă închinate Fălticenilor.

Cărțile Într-o cabină de transmisie (Ed. Stadion, 1972, Cu George Lesnea prin veac (Ed. Eminescu 1977, Oleacă de taifas (Ed. Polirom 1997), Divanuri duminicale (Ed. Polirom 2001) sînt fructul unor emisiuni de radio și televiziune, difuzate între anii 1993-1997.

Din 1975 - Membru al Uniunii Scriitorilor. Ales în Comitetul de conducere al Filialei Iași în 1981,1990,1994,2001. În 2001 a fost ales Secretar al Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, care grupează 200 de scriitori din Moldova.

 

Activitate didactică în jurnalism :

1992,1993,1994 - profesor asociat la Facultatea de Jurnalism a Universității „Mihail Kogălniceanu“ Iași.

1998-2002 - profesor asociat la Facultatea de Jurnalism a Universității „Ștefan Lupașcu“ Iași.

 

Distincții ( selectiv) :

1979 - Ordinul Meritul cultural clasa a III-a.

2001 - Ordinul Național „Pentru Merit“ în grad de „Cavaler“.

Ordinul Ziariștilor clasa I-a.

Diploma de onoare a Uniunii Ziariștilor profesioniști.

2002 - Premiul „Vasile Pogor“ acordat de Primăria Iașilor pentru întrega activitate jurnalistică și literară.

2003 - Cetățean de onoare al comunei Rădășeni

2003 - Cetățean de onoare al municipiului Fălticeni

2003 - Cetățean de onoare al municipilui Iași

2003 - Crucea patriarhală, acordată de P.F. Teoctist, Patriarhul României.

 

 

“Primele cărți publicate de Grigore Ilisei (Năvod pentru scrumbii albastre, Reîntoarcerea verii) ilustrează o vocație de povestitor încrezător în durabilitatea speciei cultivate și în virtuțile sugestive ale cuvîntului. Povestirile poartă pecetea unui spațiu geografic și spiritual, cel al Moldovei de «dincolo» de Siret, adică din apropierea munților, istorisirile pendulează prin tematică și ton între «dureri înăbușite» și «cîntecul amintirii». Personajele fac parte din familia interiorizaților cu reacții greu descifrabile, recrutate prioritar din mediul rural, păstrîndu-și în contemporaneitate o psihologie consolidată de-a lungul timpului. Scriitorul are un ochi format pentru mișcările, adevărate «tropisme», ale unor naturi care au oroare de exhibarea trăirilor, reticent liric el beneficiază de o particulară sensibilitate pentru peisajul receptat la modul impresionist, difuz, apt de a recepta jocurile subtile ale luminii, succesiunea sau suprapunerea imaginilor trecute prin conștiința personajelor.”

(Liviu Leonte, “Contrapunct”, 1995)

 

“Cu Grigore Ilisei m-am întîlnit într-un timp cînd teroarea blocase totul în România, iar comportamentul unora devenise o la fel de tragică realitate.

Din prima clipă, m-a cîștigat calitatea omului. Era altfel decît mulți din generația sa care trecuseră prin vîrtejul redacțiilor sau al unor facilități ale epocii. Pentru el ideologia a fost o continuă provocare, disperările și speranțele ațintindu-i privirea spre adevăratele zone ale omenescului.

Această relație dintre seninătatea aparentă a omului și scriitorul care este, ori căutătorul de lumi prin atelierele pictorilor, a clădit în sufletul meu bucuria unei întîlniri, aș zice cu «amintirile».”

(Ioan Vieru, “Contrapunct”, 1995)

 

“Timpul, nu mă îndoiesc, nu-i prisosește, dar tot atît de sigur sînt că omul de condei nu rezistă ispitei de a se așeza, mai pe apucate, mai pe îndelete, la masa de lucru. Știu că pregătește un roman. A mai scris unul, cu cîțiva ani în urmă, atacînd acolo cu destulă temeritate o tem㠖 politic㠖 incomodă. Ca orice prozator care se respectă, Grigore Ilisei nu se mulțumește cu notația reportericească, oricît de plină de modulări, și nici cu schița mustind de senzitivitate. Îl îmboldește ambiția, firească, de a rostui pe raftul creațiilor proprii, între alte felurite titluri, o operă de respirație mai amplă.”

(Florin Faifer, “Contrapunct”, 1995)

 

“Recitite astăzi, cărțile de proză ale lui Grigore Ilisei, publicate în majoritatea lor în deceniul trecut, își dovedesc rezistența la inevitabilele remanieri pe care le suferă, la anumite intervale, scara de valori. Arhivă subiectivă și, în aceeași măsură, radiografie a unor fenomene sociale specifice istoriei contemporane, romane precum Ceasul oprit sau Masa de biliard rezistă, înainte de toate, prin examenul condiției umane pe care îl propun.”

(Ioan Holban, “Contrapunct” 1995)

 

“O particularitate a romancierului este, fără nici o îndoială, acuratețea limbii. Cu atît mai mult se cuvine reliefat acest aspect, cu cît traversăm o perioadă în care limba română este agresată în chiar așa-zise «opere literare». Or, Grigore Ilisei posedă o frază extrem de clară, care reușește să cuprindă esențialul în două-trei propoziții simple. Coloritul este obținut mai ales dinspre latura lexicală, care este discret co-participativă, fie cu elemente din stilul familial, fie cu cîteva regionalisme.

Pasaj de rațe sălbatice este un roman alcătuit într-o scriitură modernă, care discută cumpănit probleme grave ale omului contemporan.”

(Dan Mănucă, “Convorbiri literare”, 1996)

 

“În Pasaj de rațe sălbatice Grigore Ilisei propune o versiune epică bine construită asupra pătimirilor Basarabiei de la jumătatea secolului nostru. Războiul din Răsărit, pierderea Basarabiei, întreg șirul de încercări prin care a trecut țara în acea perioadă sînt, însă, privite prin intermediul «ochiului» unui personaj cu totul ana-cronic unor asemenea vremuri.”

(Liviu Antonesei, “Monitorul”, 1996)

 

“Structural, Grigore Ilisei este un remarcabil povestitor însoțit de o discretă aură poetică. Harul său epic stăpînește un larg orizont cu ființe și locuri arhetipale, în care peisajul lăuntric coabitează cu cel exterior în armonie și rodnicie. Proză scurtă, interviuri, note de călătorie, publicistic㠖 iată numai cîteva din ipostazele sale creative. Toate se decantează, ca un corolar, în țesătura complexă și rafinată a romanelor sale. Cel mai recent, Pasaj de rațe sălbatice, reprezintă o victorie componistică, de virtuozitate arhitectonică, într-un stil cuceritor.”

(Gheorghe Lupu, “Ateneu”, 2002)

 

“Bine documentat, inclusiv ca om al locului, și cu pană de scriitor, Grigore Ilisei repovestește în frumoasa și cuprinzătoarea carte, tipărită în condiții grafice excelente la Tipografia Trinitas a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, biografia orașului străjuit de dealuri pe care se aștern livezi, relevînd tocmai reperele unei mitologii. O mitologie care sparge tiparele locale și se instalează ca o componentă a celei naționale.”

(Constantin Coroiu, “Adevărul literar și artistic”, 2003)