CONSTANTIN FRANCU

GENEZA LIMBII |I A POPORULUI ROMAN*

Lucrarea universitarului iesean, prof. dr. la Catedra de limba romana a Universitatii iesene, este o foarte buna sinteza a unei problematici complexe, dificile si „cvasiirezolvabile" (stiindu-se ca in stiintele socio-umaniste, ale caror obiecte sint „difuze", subiectul cercetator este deosebit de interesat de obiectul cercetarii, avind adesea pareri preconcepute in privinta acestuia, puterea traditiei neputind si neavind cum fi absoluta).

Necesitatea si actualitatea unei asemenea lucrari sint cu atit mai evidente, cu cit si astazi 1) renaste neo-roeslerianismul (cf. cele trei volume in limba maghiara, difuzate in lume – in traduceri –, despre Istoria Transilvaniei, Budapesta, 1986), care admite prezenta (daco)romanilor la nord de Dunare abia din sec. XIII-XIV; 2) romana mai este considerata un idiom mixt, slavo-romanic, prin contributia superstratului (dupa unii, chiar a... substratului) slav; 3) romana este inglobata (fie si partial, prin graiurile dacoromane nord-vestice) intr-o noua „liga de limbi", asa-zisa „uniune lingvistica carpatica" (vezi intreaga discutie in volumul nostru, Lingvistica generala, Iasi, p. 119 s.u.)

Cartea pare, la prima vedere, inegala: cap. I. Substratul traco-dac (p. 6-14); cap. al II-lea. Stratul latin. Romanizarea si aparitia unui nou sistem lingvistic (p. 15-54); cap. al III-lea. Teritoriul „nasterii" limbii si a poporului roman. Problema continuitatii autohtone in Dacia (p. 55-95); Concluzii (p. 96-99). Organizarea expunerii urmeaza, insa, o „logica" interna foarte bine articulata, chiar daca ne-am fi asteptat ca din start autorul sa fi definit conceptele de „strat", „substrat", „adstrat" (eventual, „interstrat", „instrat"), toate curente in literatura actuala privitoare la contactele dintre limbi, cu atit mai mult, cu cit, de pilda, prin substrat se inteleg cel putin trei lucruri: a) o limba autohtona (A), eliminata de o limba (B) ulterior adusa pe teritoriul primeia; b) doar urmele limbii A „semimostenite" in limba B; c) (in sens psiholingvistic) ansamblul greselilor facute de vorbitorii limbii de substrat A la adoptarea – printr-o perioada indelunga de bilingvism (de cel putin 3-4 secole) – a limbii B, cu parasirea celei initiale (cel mai adesea, materne).

Totusi, procedarea autorului este corecta, caci latina, prin agenti de romanizare, a fost transplantata in spatii alogene, in cazul nostru, ale getilor, dacilor, carpilor, costobocilor (desi cel putin ultimele doua triburi sint considerate a fi de semintie slava) etc., in care a eliminat treptat, cu „viteze" diferite – dar prin prestigiu cultural, prin (pina la un moment dat) statalitate etc., si nu neaparat prin preponderenta numerica – idiomurile autohtone. A spune, insa, ca in sec. al VI-lea in Tracia, Dardania, Moesia traca n-a fost inca inlocuita de latina inseamna a admite parerea mai veche ca romanizarea nordului Peninsulei Balcanice a fost superficiala, daca nu cumva ca si inexistenta, urmind – dincolo de dislocarile inspre sud (de ce nu si inspre nordul Dunarii, ca in teoria „admigrationista" a lui D. Onciul etc.?) – slavizarea populatiilor de pe cursul inferior al Dunarii. Altfel, unde s-ar situa „romanitatea sud-dunareana" cu care cea nord-dunareana a pastrat legaturi continue (p. 8): prin teritoriul slavizat total, intre Dunare si muntii Haemus? Apoi, desi autorul invoca, fara probe, o „norma ortoepica latina", impusa autohtonilor romanizati si „abandonata" la o a doua generatie (cf. cele spuse despre „latinizarea" cuvintelor autohtone si despre „dacizarea" lexemelor latine, p. 8), el respinge orice influenta din partea „obisnuintelor si aptitudinilor articulatorii diferite ale aborigenilor". }n repetate rinduri, insa, autorul este nevoit sa se refere la „aportul" fonetic al substratului si al superstratului, ambele actionind in perioade de glottogeneza, adstratul reprezentind situatii lingvistice de dupa constituirea unei limbi (cf. lucrarea noastra Contactele dintre limbi. I. Istoricul teritoriilor si metodologiilor, Iasi, 1998 (sub tipar, passim). Mentionam ca, nu o data, superstratul a fost diminuat ori privilegiat in raport cu substratul (dupa V. Bröndal, substratul galic ar fi impins la transformarea galo-romanicei in franceza veche si, prin „inertie", a acesteia in franceza clasica, iar a ultimei, in cea moderna; invers, dupa W. von Wartburg, franceza s-a nascut in „gura"... francilor, acest superstrat germanic (franc) dintre sec. V-VII/VIII fiind decisiv).

Oricum, C. Franzu se dovedeste foarte prudent, luindu-si – pentru necesara obiectivitate – toate precautiile stiintifice (cf. p. 8-9: prezenta unor „relicve" substratale „poate fi presupusa, dar nu demonstrata"; „originea unora dintre ele (fenomene) in substrat ramine posibila, dar nu certa".) Dispunind de mai toata bibliografia (inclusiv straina, chiar de „ultima ora") a problemei, pe care o stapineste dezinvolt, indeosebi critic, intr-o viziune unitara, nu o data personala si originala, autorul examineaza toti factorii externi care au dus, prin contactul dintre latina si traco-geto-daca, la nasterea unei noi calitati lingvistice, orientind – procedura notabila in spiritul stiintei de azi – discutia particularitatilor considerate nelatine si neromanice ale limbii romane tocmai spre fondul panromanic. (Aceasta permite, pe de o parte, infirmarea unor asa-zise influente ale substratului diferit de la o zona la alta in inducerea unor transformari fonetice etc. convergente, pe de alta, puterea inductorie a liniilor si tendintelor de evolutie mostenite din protolimba). }nsa, dupa parerea noastra, existenta uniunilor (ligilor, aliantelor) lingvistice – exemplul clasic, extrapolat apoi in teoria si practica cercetarilor lingvistice, fiind „uniunea lingvistica balcanica", la constituirea careia romana si, de fapt, latina balcanica au avut, adesea, un rol decisiv – nu poate fi negata; este vorba de evolutii convergente, prin bilingvisme indelungate, generatoare de apropieri si similitudini structurale intre limbi doar de departe inrudite sau chiar neinrudite, ceea ce indreptateste admiterea unei „inrudiri" secundare intre limbi diverse, bazata nu pe geneza, ci pe „afinitati" spatiale. Fireste, in asemenea „aliante" de limbi nu se poate cauta si nici gasi intotdeauna limba-sursa a unei trasaturi structurale convergente („izvoarele" putind fi bilaterale), „atractia" si „contaminatia" intre limbi diferite vorbite pe un teritoriu geografic bine conturat, propice comunicarilor inter-etnice, fiind inevitabile. Totusi, posibilitatea si realitatea unor inovatii si evolutii independente in fiecare limba ramin principiul „sacru" al lingvisticii diacronice.

Tocmai in lumina acestui deziderat, sint prezentate evolutiile fonetice ale latinei populare orientale, care va deveni, intre sec. V-VII d.Hr., limba romana, ramasa – dupa „extinctia" dalmatei – singura reprezentanta a romanitatii orientale, cu o fizionomie cvasiunica (subliniata si de G. Ivanescu) intre idiomurile europene, tocmai prin rezistenta, dar si permeabilitate selectiva, la influentele aloglote.

Autorul sintetizeaza, apoi, toate argumentele (lingvistice, arheologice, istorice, de logica istorica si de „bun simt") pentru continuitatea limbii si a poporului roman in spatiul carpato-dunareano-pontic, invocind, in plus, unele cercetari romanesti si romanice recente de geolingvistica si de geogenetica (p. 32 u.). Acestea, insa, aflate doar in faza de experiment, par a ne intoarce la lingvistica „fiziologica" a lui J. van Gonneken si la speculatiile in preajma ei (cf. consideratiile lui G. Ivanescu despre apropierile, dar si diferentele dintre rase pe baza foneticii, discutate de noi in Contactele dintre limbi..., lucrare citata supra). Desigur, se pot gasi si alte argumente de natura lingvistica in favoarea continuitatii. Unul l-am semnalat deja, dupa A. Philippide: traducerea in maghiara si germana a toponimelor dacoromane transilvanene preexistente (cf. Ioan Lobiuc, O problema controversata: Toponimele dacoromane cu radicalul RUS –, I-II, in „Analele Institutului de Istorie si Arheologie «A.D. Zenopol»", Iasi, 1988, 1989), cu conditia justetii etimologiilor. Un alt argument – „secret" deocamdata – il vom prezenta intr-un articol aparte. Ne-am fi asteptat, totusi, la o discutie aparte asupra teritoriului Daciei Traiane, caci nu este limpede nici azi daca, de pilda, estul Munteniei, Moldova, Crisana, Maramuresul au fost efectiv romanizate sau doar, ulterior, romanizate (cf. discutia la P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii romanesti, Bucuresti, 1969; G. Ivanescu, Istoria limbii romane, Iasi, 1980).

Oricum, pledoaria, foarte bine argumentata si maximal competenta, pentru continuitatea daco-geta, apoi daco-romana si, in fine, romaneasca, spulbera inca o data si definitiv „opiniile" pseudostiintifice si imixtiunile politice in chestiunea, cardinala, a etno- si glotto-genezei romanilor. Cartea dovedeste, in mod pilduitor, fizionomia inconfundabila a limbii romane in „concertul" limbilor balcano-carpatice, romanice si (indo)europene, unitatea ei remarcabila fata de alte limbi romanice, implicit, calitatea doar de dialect – si nu de limba (limbi) aparte – a graiurilor aromane, meglenoromane si istroromane, caci mai vechea si actuala lor „insubordonare" fata de daco-romana nu le poate anula statutul de simple ramificatii ale (proto)romanei, fie ele „incremenite" la stadiul de evolutie fonetica din sec. X-XII (ca „aromana" mai ales), fie ele supuse unor evolutii divergente aloglote (ca „meglenoromana" si, cu deosebire, „istroromana", declarata chiar – cit mai exista – ca limba „mixta").

Cartea profesorului C. Francu este, asadar, un indrumar binevenit nu doar pentru „invatacei" intru ale lingvisticii, ci si pentru specialisti, nu doar pentru cei din tara, ci si pentru diaspora romaneasca de pretutindeni. Cartea, in ciuda volumului redus, este de o consistenta notabila, autorul avind darul si puterea sintezei (-lor). }n plus, ea se citeste cu interes si placere, sub puterea convingerii (chiar daca unele interpretari, ca si unele inconsecvente ori lacune stirnesc ori vor stirni obiectii si critici din partea specialistilor).

*Casa editoriala „Demiurg", Iasi, 1997, 110 p. + 8 harti

Prof. univ. dr. Ioan LOBIUC